CRONOLOGIA BUCURESTILOR
(20 septembrie 1459-31 decembrie 1989)
Zilele, faptele, oamenii Capitalei de-a lungul a 530 de ani
Gheorghe Parusi

« Dicţionar »

C
Carte. Îmi pare rău că, luat cu altele, n-am scris nimic aici de bucuria cărţii de la Romexpo.
Fie şi după spartul Tîrgului, mă simt ca şi obligat să consemnez plăcerea grozavă pe care
mi-a procurat-o un volum lansat acolo. E vorba de cartea lui Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor (20 septembrie 1459-31 decembrie 1989. Zilele, faptele, oamenii Capitalei de-a lungul a 530 de ani), de 896 de pagini cu literă mică. E aşa de deştept făcută, atît de pitorească, atît de plină de informaţie memorabilă şi surprinzătoare, încît bate multe alte istorii savante şi dă o imagine arhi-relevantă şi de o delicioasă concreteţe cotidiană a devenirii României, văzută din miezul ei.

George Pruteanu
Curentul, joi, 6 decembrie 2007

« O istorie a Capitalei »

La început e... documentul ! 20 septembrie 1459 reprezintă prima atestare documentară a cetăţii Bucureşti, legată de domnia voievodului Vlad Ţepeş. Din perioada medievală, volumul păstrează savoarea specifică epocii prin prezentarea intrigilor din familiile domneşti, a sîngeroaselor bătălii împotriva turcilor şi a comerţului cu avuţii negustori braşoveni. Din 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica, Bucureştiul devine capitala permanentă a Ţării Româneşti, în dauna oraşului Tîrgovişte, distrus de o cumplită invazie turcească. Din acel moment, mai pregnant pe parcursul secolelor 19-20, istoria urbei de pe Dîmboviţa se va confunda cu istoria « mare »
a României, cele mai importante decizii politice, evenimente sportive, manifestări culturale petrecîndu-se în « cetatea lui Bucur ». În volum sînt consemnate şi momente de restrişte, datorate fie calamităţilor naturale (cutremurele din anii 1940 şi 1977), fie transformările arhitectonice socialiste (demolările din anii '80 şi mutarea vechilor biserici).

Florin Mihai
Jurnalul naţional, duminică, 9 decembrie 2007, p. 16

« Bucureşti bildungsroman 1459-1989 »

[...] La început, nu a fost decît o pasiune pentru istoria oraşului în care s-a născut şi a crescut. Cînd cantitatea de fişe a devenit prea mare, Gheorghe Parusi s-a gîndit la o istorie în date a Bucureştiului. Ca să vă faceţi o idee, autorul a lucrat numai la indice aproape un an : un indice făcut pe cuvinte-teme, astfel încît, dacă de exemplu eşti interesat de cum s-a intersectat Capitala cu noţiunea de jaf, afli că pe 28 februarie 1554, turcii, veniţi aici să-l mazilească pe Mircea Ciobanul, sfîrşesc prin a jefui şi a da foc oraşului. Circa 300 de ani mai tîrziu, în urma Păcii de la Bucureşti, oraşul era jefuit de ruşi. Iar acestea nu sînt decît două date, alese la întîmplare, dintr-o listă de peste 20. Cu ajutorul indicelui, poţi face salturi în timp şi poţi vedea Bucureştiul pe o scară evolutivă (sau involutivă, pentru pesimişti).
Datele pentru primii ani de după 1459 conţin informaţii privitoare mai degrabă la diferite atestări documentare ale Bucureştiului, începînd cu prima, de la 20 septembrie 1459. Ultimii ani petrecuţi de Capitală sub comunism, mai ales anii '80, reprezintă perioada demolărilor şi translărilor bisericilor. Parusi povesteşte cum nu-i scăpa nimic din ce se întîmpla cu imaginea Bucureştiului în acea perioadă, fiind martor al demolărilor, dar şi al celor cîteva restaurări de la finele anilor '80 (Biserica Icoanei, de exemplu, a cărei restaurare integrală începe din 1989).
În acelaşi prolog, Parusi spune de ce s-a oprit imediat după evenimentele din decembrie '89 - apropo, uciderea soţilor Ceauşescu nu are o « intrare specială », fiind doar pomenită în nota despre ce s-a întîmplat pe 22 decembrie, pentru că autorul nu a vrut să insiste pe acest episod :
« Istoria foarte recentă, dinamică şi plină de pitoresc, ce se desfăşoară sub ochii noştri [...],
n-a pătruns în aceste pagini - prea marea apropiere şi zgomotul evenimentelor distorsionează încă percepţia, prin urmare şi selecţia. » [...]

Elena Vlădăreanu
România liberă, sîmbătă, 17 noiembrie 2007

Există oameni pasionaţi de un subiect, căruia îi dedică întreaga viaţă. Un asemenea om e
d-l Gheorghe Parusi, iar preocuparea lui constantă, de peste patru decenii, e Bucureştiul. Ca autor îmi era necunoscut pînă în urmă cu doi ani, cînd a apărut, tot la Compania (un editor care excelează în volume dificil de îngrijit, la care nu s-ar încumeta mulţi confraţi), superba
Cronică a Bucureştilor întocmită din document şi sentiment de Gheorghe Parusi, pe care
v-am recomandat-o cu entuziasm în această pagină. Acum văd că ea nu conţine decît o selecţie din comoara documentară adunată de o viaţă de împătimitul bucureştean, care a lucrat pînă la pensionare la Biblioteca Academiei. Într-un Prolog, mărturiseşte că, începînd din adolescenţă, şi-a făcut un obicei « din a extrage din volume şi publicaţii, spre aducere-aminte, scurte citate şi observaţii despre viaţa de odinioară a Bucureştilor, dar şi dinspre zilele noastre ». Numărul acestor notaţii a crescut enorm cu timpul şi aşa s-a născut ideea ordonării cronologice a materialului în cartea de 900 de pagini pe două coloane, apărută impecabil acum. E drept că există un precedent valoros, cu aceeaşi metodă de prezentare sumară a informaţiilor şi datelor, în scopul de a da o imagine de ansamblu a evoluţiei Capitalei de la începuturi şi pînă în 1945 : Bucureştii în date şi întîmplări de Radu Olteanu, apărut în 2002 la Editura « Paideia ». Încă mai scrupulos, d-l Parusi îşi indică, în opera de colportare, la fiecare notaţie, sursa. Devenirea oraşului pe parcursul a peste cinci secole conservă şi multă viaţă din timpurile apuse, petrecută în clădiri şi pe străzi (unele dispărute, altele supravieţuind), viaţă de personalităţi ce au lăsat urme durabile, dar şi de locuitori anonimi, marcată de evenimente istorice, politice, culturale,
de calamităţi naturale, de progres tehnologic. Informaţiile succinte, scoase din mărturii scrise, privilegiază arhitectura - avem date despre construcţia şi soarta majorităţii bisericilor, palatelor, instituţiilor, blocurilor interbelice, spitalelor etc., despre înfiinţarea şi sistematizarea arterelor de circulaţie şi cartierelor -, dar acordă atenţie şi amănuntelor semnificative pentru existenţa cotidiană în epocile succesive - de la transport, aprovizionare, preţuri, spectacole şi distracţii populare la date meteorologice. Luînd un an la întîmplare, din vremea bunicilor sau din
propriu-ne trecut, putem reface din fragmente filmul unui cotidian ignorat sau uitat în detalii, ne sar în ochi comparaţii uimitoare. De exemplu, aflăm că în 1931, populaţia Bucureştilor număra 661 295 de locuitori şi erau 1949 de automobile (ştiu la ce vă gîndiţi citind asta). E anul cînd
se construia blocul ARO, cu sală de spectacol la parter ; proiectată de arhitectul Horia Creangă, clădirea a fost contestată violent de spiritele conservatoare, pe motiv că e prea modernistă !
Un aparat de radio american costa patru salarii de bugetar. Pe 10 noiembrie 1931 a fost o vreme neobişnuit de caldă, +22°, dar n-a ţinut mult, de vreme ce, peste doar două zile, s-a deschis sezonul de patinaj pe lacul din Cişmigiu. Dacă dăm cîteva pagini, aflăm că pe 6 iunie 1933,
la ora 19, temperatura a scăzut brusc şi a început să ningă, iar la 11 iunie s-a transmis pentru prima oară la radio un meci de fotbal : România-Iugoslavia, comentat de pe terenul ANEF de Gheorghe Ţari. În acel an, erau înregistraţi în Capitală 17 671 de meseriaşi-patroni cu mici ateliere (cei mai mulţi erau croitorii şi cizmarii). Puteţi deschide oriunde volumul şi veţi găsi nenumărate subiecte de reverie şi meditaţie. Instrument de lucru preţios pentru cercetători din varii domenii - care au la dispoziţie, într-o bună tradiţie a editării profesioniste, azi pe cale de dispariţie, indice de nume, indice tematic şi o vastă bibliografie -, adevărata mană cerească pentru prozatori şi cineaşti, dar şi o lectură captivantă în sine, Cronologia d-lui Gheorghe Parusi e un eveniment editorial major.

Adriana Bittel
Formula As, anul XVIII, nr. 796, noiembrie 2007, p. 17

20 septembrie 1459-31 decembrie 1989. Cît din 530 de ani este înregistrabil ? Păi :
cam 200 000 de zile, cam 1 000 de pagini, cam zece evenimente pe pagină : 10 000 de chestiuni înregistrate în 200 000 de zile. Deci 5 % este memorabil. Mă abţin să calific cifra, dar nu trec cu vederea faptul că « memorabil » e, în realitate, un concept mai mult decît lax. Memorabil
e docomentul emis în canţileria lui Ţepeş, în care atestă « Castro Bokoresth » (1461), memorabilă e şi deschiderea sezonului de patinaj în Cişmigiu (1930). Preview discret :
« Mijloace şi leacuri de ocrotire a ciumei » (1824) ; soseşte în Bucureşti circul german
Busch (1939) ; la patru dimineaţa, Antonescu transmite prin radio « Ostaşi, vă ordon :
Treceţi Prutul ! » (1941) ; lîngă bodega « La băieţii veseli », pe Calea Şerban Vodă, începe să funcţioneze Grădina « La fata veselă » (1922) ; sună sirenele, prima alarmă aeriană (1941) ; Uzina Malaxa are 44 de muncitori, 3 maşinişti şi un tehnician (1922) ; Sultanul Soliman
al III-lea, pornit contra austriecilor, e găzduit de Brâncoveanu la Mogoşoaia (1690).
Şi nu numai.

Teodora Dumitru
Cultura, nr. 47/29 noiembrie 2007

« Note de lectură »

[...] Despre această carte vom mai auzi, cu siguranţă, vorbindu-se foarte mult timp şi pe bună dreptate. Cartea lui Gheorghe Parusi, elaborată cu pasiune şi minuţiozitate, dovedeşte, încă o dată, cît de nedrepte şi nefondate sînt acele aprecieri potrivit cărora bibliotecarii nu sînt altceva decît nişte rataţi care n-au găsit altceva « mai bun » de făcut în viaţa asta (depinde, desigur, şi de cel care exprimă o asemenea părere), decît să « se îngroape » între rafturi cu cărţi prăfuite. [...]

Rodica Lazăr
Vox Libri, nr. 3, iarna 2007, p. 11

« Biblioteci bucureştene de-a lungul vremii »

Cartea lui Gheorghe Parusi intitulată Cronologia Bucureştilor, apărută în anul 2007 la Editura Compania din Bucureşti, este o adevărată enciclopedie, cvasi exhaustivă, a Capitalei noastre.
Cu migală, pasiune şi competenţă (să nu uităm că domnul Parusi a lucrat o viaţă întreagă ca bibliotecar la Biblioteca Academiei), autorul urmăreşte, aproape pe zile, viaţa politică, socială, culturală, administrativă şi chiar zona faptului divers a Capitalei. De la 20 septembrie 1459,
data primei atestări documentare a Bucureştiului, jumătatea de mileniu care s-a scurs este consemnată prin referinţe de istorie evenimenţiale şi variate aspecte din zona nonevenimenţialului. Indicele tematic este extrem de bogat şi aprofundat. [...]

Denisa Toma
Vox Libri, nr. 3, iarna 2007, p. 15

Volumele Jiquidi de Nicolae Breban, Orbitor de Mircea Cărtărescu, Cartea psalmilor
de Şerban Foarţă, Luminare de Ioan Lăcustă, Cronologia Bucureştilor de Gheorghe Parusi
şi Noaptea lui Iuda de Dan Stanca sînt nominalizate la Premiul Cartea Anului 2007, decernat
pe 12 decembrie.

Gândul, joi, 6 decembrie 2007, p. 30

SATIRE, DICTIONAR POLITIC SI ALTE MARAFETURI DE BUCURESTI
N.T.Orasanu
Ediţie îngrijită de Adina Kenereş şi Petru Romoşan

« Un "precursor" : N.T. Orăşanu »

[...] Discipol al popularului poet francez Jean de Béranger, gazetar de atitudine, iniţiator a numeroase publicaţii umoristico-satirice cu titluri « drăceşti » (Nichipercea, Ochiul dracului, Sarsailă etc.) şi cu atitudini critice deopotrivă la adresa conservatorilor, a liberalilor şi a monarhiei, patriot unionist « de şcoală veche », arestat în numeroase rînduri în tinereţe, devenit ulterior funcţionar în Poliţie şi Justiţie, director al Monitorului oficial, popularul autor a fost
un personaj care a tocmit acid, pe versuri sau în proză, moravurile publice ale timpului său. Calitatea filologică a editării acestui volum-antologie, fără pretenţii cronologizante, este remarcabilă, iar contextualizările - atractive şi oportune. Pentru alcătuirea cărţii, au servit drept surse volumul de autor Opere satirice (1975), Dicţionar politic (1908), textul autobiografic în proză O pagină a vieţii mele (1861), Misterele mahalalelor sau Cronica scandaloasă a oraşului... (1857). Textul în versuri al lui Caragiale Mare farsor, mari gogomani, considerat de Şerban Cioculescu « o inedită pastişă a poetului antidinastic N.T. Orăşanu », încheie volumul, iar prefaţa lui Petru Romoşan (cu o bună sinteză bio-bibliografică) şi nota asupra ediţiei semnată de Adina Kenereş dau seamă de profesionalismul polemic al întreprinderii. Situarea tipologică a acestui « precursor », intelectual critic avant la lettre, este exactă : « N.T. Orăşanu face trecerea de la cronicile rimate ale începutului de secol XIX (povestea mavroghenească, despre zaveră, despre ciumă, memorialul focului mare) la ziaristica politică devastatoare din ultimele decenii ale aceluiaşi secol, constituind adică puntea dintre poeţii cronicari (Al. Beldiman, Pitarul Hristache, Zilot Românul, Anton Pann) şi scriitorii-gazetari de la Hasdeu la Caragiale, Eminescu şi Vlahuţă. N.T. Orăşanu nu este nici istoric, nici poet, nici ziarist, fiind din toate acestea cîte ceva, adică un foarte bun scriitor satiric. Persistă în felul său de a fi şi de a scrie memoria "omului vechi", premodern, prerevoluţionar. Omul însă trăieşte şi scrie după ruptură, după Revoluţia de la 1848. Principatele Române evoluează atunci rapid în sensul democratizării societăţii, care se însoţeşte, din nefericire, şi cu o "democratizare" a valorilor morale. »
Că simpaticul critic al politicianismului rămîne « actual » - nu încape vorbă, iar introducerea sa în circuit e de apreciat. Textele - fabulistice sau nu - alcătuiesc, împreună, o mare cronică rimată a moravurilor bucureştene de secol XIX, adevărat bîlci al deşertăciunilor. Pline de vervă (inclusiv formală), pitoreşti, corozive, savuroase, secvenţele sînt irezistibile şi arată un talent
« plebeu » autentic, evident subevaluat de esteticile prea elitiste. [...]

Paul Cernat
Dilemateca, martie 2008, p. 27

« România secolului XIX e identică cu România secolului XX »

E inutil să vă întrebaţi cine este N.T. Orăşanu, un scriitor de secol XIX pe care şi istoricii literari îl ignoră. Nu este însă deloc inutil să citiţi ediţia scoasă (în condiţii grafice cu totul deosebite) la Editura Compania şi să ascultaţi lecţiile pe care le predă acest necunoscut.
Mai întîi două cuvinte despre autor. Născut la Craiova şi stabilit devreme la Bucureşti, Orăşanu (1833-1890) a fost un « scandalagiu » notoriu în epocă. Nicolae Iorga îl descrie astfel :
« Frumos, simpatic, vorbăreţ, avînd totdeauna gluma la îndemînă, risipind fără grijă un talent care era mult superior lucrărilor pe care le-a aruncat din fugă, fără să afle răgaz a scrie vreodată în adevăr, el ajunse unul dintre cei mai populari propagandişti, şi prigonirile pe care trebuia să le îndure îl făcură şi mai iubit de mulţimea din Bucureşti, cu care sămăna la suflet ». Propagandist a fost cu adevărat. Combinaţia de agitator, versificator şi jurnalist, cu un rol însemnat la Unirea din 1859, Orăşanu s-a situat de partea liberalilor şi împotriva regelui şi a conservatorilor. A pus o extraordinară vervă şi o inepuizabilă răutate în tocarea politicienilor şi a relelor moravuri.
Pe scurt, iată cele două lecţii pe care le furnizează culegerea de faţă : în primul rînd, observaţia că România secolului XIX pare să fie, minus două-trei detalii, identică cu România secolului XXI. Politicieni corupţi, mincinoşi, hoţi - refrenul e acelaşi.
În al doilea rînd, Orăşanu oferă scriitorilor de azi o lecţie de implicare politică.
După '89, scriitorii români s-au implicat politic ca nişte lăutari, evoluînd urechistic între
« Trăiască naşul ! » şi « Să moară duşmanu' lu' naşu ! ». Orăşanu nu este lipsit de păcate, dintre care antisemitismul nu era ultimul (« Fără o adevărată cultură, fără un talent îngrijit şi deplin dezvoltat, mai ales fără un simţ moral superior », spune despre el acelaşi Iorga, care îi apropie totuşi rolul jucat în Muntenia de rolul lui Alecsandri în Moldova). Dar a fost un ins (intelectual, scriitor) care a pus tot ce avea pe cartea a ceea ce a crezut că este patriotic şi în interesul ţării.

Mihai Iovănel
Gândul, 31 octombrie 2007, p. 30

« N.T. Orăşanu şi actualitatea "marafeturilor" sale »

Pe durata a 307 pagini ale cărţii, descoperim în N.T. Orăşanu pe poetul pamfletar sau pamfletarul cu venin, dar minat de logoreea versificării - care, în spiritul şi litera poeticii timpurilor lui,
a atras o cohortă de poetaşi pe care nu întîmplător Călinescu i-a etichetat (şi din această cauză)
« minori ». Textele care au anticipat pe Constantin Tănase au cucerit presa dornică de marşarea pe cruzimea ironiei şi, totodată, opinia publică interesată, dacă nu avidă de scandalurile politicianiste ce au fost, dintr-un punct de vedere, motorul schimbărilor, al « progresului
cu orice preţ ! », cum spus-a, datorită lui Caragiale, nemuritorul dom' Nae Caţavencu...
Cu neînsemnate deosebiri, pamfletele orăşene sînt de o actualitate atît de izbitoare, încît recursul la « memoria » volumului în discuţie se constituie într-o rebarbativă diatribă şi la adresa clasei politice de azi, care, de 18 ani, se luptă pentru interesele ei, pe spinarea poporului...
« Ah, ce slavă,/Cînd ai glavă,/Cînd ajungi la minister,/Cînd în ţară,/ Mai poţi iară/ Să-ţi iei ifos
de boier ! », începe lunga parodie intitulată Ministrul, pentru ca, în crescendo-ul altminteri vizibil, care potenţează interiorul lucrării, acesta să exulte astfel, în final : « Voi să-mi fac ciraci mulţime/De ciocoi să mă-nconjor./Pişicheri cu isteţime/Toată ziua mă-mpresor. » Şi :
« Veniţi azi la bucăţică,/La oscior, la ciolănaş,/Căci coconul Bărbucică/E boier, e coconaş. »

[...]

Deloc surprinzătoare găsim în operele poetului « minor » N.T. Orăşanu « o pagină a vieţii mele sau 22, 23, 24 ianuarie 1859 », de fapt, alte 30 de pagini de reportaj vivace despre momentele pe care gazetarul le-a trăit în ajunul Unirii Principatelor. Martor ocular, dar şi un vivace interpret al acestor momente de înaltă trăire emoţională, N.T. Orăşanu se prezintă cu mult mai verosimil şi, prin urmare, stilistul - modelat de limbajul vremii - unor stări sufleteşti unice.

Serghie Bucur
Revista Nouă, nr. 1-2/2008, pp. 22-23

O carte deosebită a apărut la Editura Compania : Satire, dicţionar politic şi alte marafeturi
de Bucureşti de N.T. Orăşanu, ediţie îngrijită de Adina Kenereş şi Petru Romoşan. Este o interesantă şi, am convingerea, necesară restituire a unui autor prea puţin cunoscut. Gazetar, polemist, pamfletar, stîlp de cafenea, antimonarhist înverşunat, N.T. Orăşanu satirizează fără menajamente, cu ferocitate chiar, clasa politică şi, în general, viaţa publică din a doua parte a secolului XIX. Prezentul volum este o antologie ce conţine versuri satirice, un « dicţionar politic » în versuri şi un text autobiografic în proză - « O pagină a vieţii mele sau 22, 23, 24 ianuarie 1859 &lraquo;. « Un Don Quijote regăţean », « expertul tranziţiei » - aşa îl vede Petru Romoşan pe Orăşanu în prefaţa acestui volum de o tragicomică actualitate, care va face deliciul cititorilor.

Lucia Verona
Săptămîna financiară, 15 octombrie 2007, p. 46

« Cîrciuma unde s-au născut micii »

[...] Un obişnuit al locului era publicistul, în vogă pe atunci, N.T. Orăşanu (căruia Editura Compania i-a dedicat recent un foarte preţios volum), care-şi pregătea pamfletele şi articolele de fond discutînd timp îndelungat cu tabăra iubitorilor de progres.
Într-una din acele nopţi albe, cînd discuţiile contradictorii nu mai conteneau, cîrciumarul Iordache rămăsese fără maţe de oaie pentru a pregăti cîrnaţii lui tradiţionali. Cum pofta mesenilor era în toi, N.T. Orăşanu i-a cerut cîrciumarului să pună pe grătar amestecul de ingrediente al cîrnaţilor rămaşi fără maţ. Iordache Cîrciumarul a pregătit astfel ceva ce nici el nu ştia prea bine cum va ieşi, însă reţeta încropită atunci a rămas de pomină şi a traversat veacurile şi generaţiile. Într-acea noapte, cîrciumarul Iordache a preparat prima dată vestiţii mici porecliţi aşa din cauza mărimii foarte reduse în comparaţie cu verii lor cîrnaţi. [...]

Adrian Majuru
Time Out Bucureşti, 7-13 decembrie 2007, p. 7

BUCURESTI-ARHIPELAG
Demolarile anilor '80 : stergeri, urme, reveniri
Cristian Popescu
Cu colaborarea lui Adrian Majuru
Editor Adina Kenereş

« Entretien - Bucarest, avant et après Ceauşescu »

[...] Comment vous est venue l'idée de ce livre ?

Cristian Popescu : J'ai dit à Adrian Majuru que j'avais des centaines de photos sur Bucarest qui datent des années 1980. Puis c'est Adina Kenereş qui nous a proposé de faire un livre sur Bucarest en comparant les photos des mêmes endroits entre 1984 et 2006. À partir de moment où nous avions sélectionné les vieilles photos, mon travail a été de retourner sur les lieux de l'époque pour faire toutes les répliques. Il fallait que je prenne les photos à partir du même angle qu'il y a 20 ans.

Ce livre est-il une façon de s'engager contre une nouvelle transformation de Bucarest qui ne tiendrait pas compte des bâtiments historiques ?

Cristian Popescu : C'est bien le but de cet ouvrage.

Adina Kenereş : Notre patrimoine doit en effet être sauvegardé. C'est aussi un appel à la jeune génération qui est très compétente. Il y a des architectes qui s'impliquent déjà beaucoup dans la conservation du patrimoine de la ville. Le problème vient des autorités qui devraient soutenir davantage les projets de rénovation et de conservation. Certains de ces projets, qui concernent notamment le centre historique de Bucarest, ont gagné plusieurs concours. Mais rien ne bouge.

[...] Cristian Popescu : Dans beaucoup de cas, rien ne s'est construit suite aux démolitions de Ceauşescu. Encore aujourd'hui, dans certaines zones de Bucarest, il n'y a plus que des terrains vagues là où s'érigeaient des bâtisses magnifiques.

Laurent Couderc,
site-ul le petit journal, 19 iulie 2007

[...] Un album făcut cu multă grijă, empatie şi cunoaştere îndeaproape a materialului. Formula de oraş-arhipelag va deveni şi ea antologică, căci defineşte şi explică cum nu se poate mai bine fragmentarea acestei urbe în insule şi enclave adesea fără legătură între ele...
Despre demolări şi schimonosirile oraşului în deceniul de după 1980 au apărut de-a lungul anilor şi alte cărţi, elaborate cu o mai mare sau mai mică acribie şi rigoare ştiinţifică. Aceasta, semnată de Cristian Popescu, este mai înainte de toate un eseu fotografic, o arhivă de imagini, o comoară vizuală în care imaginile au fost păstrate aşa cum au îmbălsămat ele locuri, case, străzi,
biserici şi unghiuri urbane ale Bucureştiului din anii din urmă ai paranoiei ceauşiste...
În era Photoshop-ului, această autenticitate este cu atît mai preţioasă, cu cît mulţi deja
s-au obişnuit cu imaginea « sulemenită » şi pervertită de reclame şi noi construcţii ale Bucureştiului de azi... Realizate pe peliculă de 35 de mm, imaginile acestea au un aspect
frust, concret, documentar, nostalgic, cu mici defecţiuni pe alocuri. Dar pentru a face
acest salt în timp şi pentru a se putea reconstitui, imaginar măcar, topografia locurilor,
autorul a revenit în actualitate şi a fotografiat ceea ce s-a pus în locul demolărilor... [...]

Vladimir Bulat,
blogul Ochiul de veghe, 8 iulie 2007

« Ce a mai rămas din Bucureştiul de odinioară »

[...] Recent, în după-amiaza unei zile caniculare, la sala de Cinema a Cercului Militar Naţional (CCA), Editura Compania a organizat o întîlnire cu arhitecţi şi istorici în jurul albumului « Bucureşti-arhipelag. Demolările anilor '80 : ştergeri, urme, reveniri » de Cristian Popescu, cu colaborarea lui Adrian Majuru. Editorul acestui album este Adina Kenereş. În 424 de imagini, romanul-foto al schimbării şi neschimbării Capitalei în ultimii douăzeci şi ceva de ani. În cîteva texte sînt date repere istorice şi detalii de viaţa urbană. Printre cei prezenţi la întîlnire s-au aflat prof. Dr. Arh. Virgiliu Polizu, Loredana Stasisin şi Cătălin I. Nicolae, animatori ai proiectului « Case care plîng », şi Adrian Majuru. Adina Kenereş, editorul acestui album, este optimistă şi speră că suntem totuşi în stare să ne imaginăm măcar ieşirea dintr-o tradiţie fatală, astfel încît generaţiile următoare să-şi vadă altfel rostul : să-şi prezerve, să-şi gospodărească şi să-şi valorifice ce-a mai rămas din straturile de vechime ale Capitalei. Lor le sînt mai cu seamă destinate imaginile reproduse în albumul « Bucureşti-Arhipelag ». Deopotrivă cele « furate », în vremuri de interdicţie, de obiectivul lui Cristian Popescu şi cele de autor. « Bucureştiul a devenit de două decenii şi "un arhipelag", adică o alcătuire de insule, şi acestea prea puţin asemănătoare. În anii '80, din Bucureşti au dispărut cartiere, grădini şi au fost dărîmate sau ascunse biserici. »

Mireille Astrid Popa
Realitatea românească, 18.07.2007

[...] Cristian Popescu, autor al albumului « Bucureşti-arhipelag. Demolările anilor '80 : ştergeri urme, reveniri », apărut recent la Editura Compania, îşi aminteşte cum a suferit de cumplit pentru oraşul martirizat şi cum a insistat, în ciuda interdicţiilor autorităţilor, să fotografieze tot ce se putea.
« Am fotografiat cu sufletul, fără vreun permis sau vreo autorizaţie. Am înţeles ce însemna interdicţia de a face poze prima oară pe Cheiul Dîmboviţei, lîngă ruinele Institutului Medico-Legal "Mina Minovici" în timp ce încercam să încadrez Biserica Sf. Nicolae Jitniţa şi Sinagoga Malbim din fosta Piaţă Căuzaşi. Era duminică, 13 octombrie 1985, la 8 dimineaţa. » Am aflat de curînd cu mare surprindere că Institutul Medico-Legal din Cairo este o replică perfectă a fostului Institut Medico-Legal românesc... [...]

Reluş Mureşan
Revista România Radio, nr. 147, 24-30 septembrie 2007, p. 5

[...] Ce vedem astăzi în centrul Capitalei ? Piaţa Unirii, spaţiu care arată cu totul altfel decît cel de la jumătatea anilor '80, Casa Poporului, care nu mai are nevoie de nici o prezentare, blocuri, blocuri, blocuri. Prea puţine construcţii din aceste zone au supravieţuit demolărilor. Din fosta mahala Mihai Vodă, de exemplu, nu au mai rămas decît biserica şi clopotniţa, monument de secol XVI, translatate între noile blocuri. Aceeaşi soartă a avut-o şi Biserica Sf. Ion Nou, din Piaţa Unirii, construcţie ridicată în 1766, care la mijlocul anilor '80 a fost ascunsă între blocuri.

Piaţa Unirii, curăţată de istorie în martie 1985

Oricum, pe 31 martie 1985, Piaţa Unirii era deja « curăţată de istorie », aşa cum scrie Cristian Popescu, cel care a reuşit să fotografieze o bună parte din clădirile care urmau a fi demolate. Fotografiile sale, făcute în anii '80, au fost adunate într-o carte. « Bucureşti-arhipelag. Demolările anilor '80 : ştergeri, urme, reveniri » a apărut recent la Editura Compania, în condiţii grafice remarcabile, fotografiile făcute de Cristian Popescu fiind însoţite de textele lui Adrian Majuru.
Şi pentru ca gustul să fie şi mai amar în urma vizionării acestor imagini, Cristian Popescu a alăturat fotografiilor din toiul demolărilor unele recente, tot alb-negru, făcute în anii 2006-2007 aceloraşi locuri, uneori luate chiar din aceeaşi clădire, de la aceeaşi intersecţie.

[...]

Cristian Popescu, absolvent în 1968 al Şcolii Tehnice de Arhitectură şi Construcţia Oraşelor din Bucureşti, a început să fotografieze în aprilie '84, cînd au fost primele demolări, pe care le-a crezut un caz izolat. Curînd, avea să înţeleagă ce se întîmpla de fapt şi ce însemna « planul de sistematizare a municipiului Bucureşti », care a fost făcut public un an mai tîrziu. Atunci şi-a dorit să capteze cît de mult se poate din cum arăta Bucureştiul la ora aceea. A mers pe urma zvonurilor, pe urma buldozerelor. Cînd vedea un buldozer, înţelegea că e rost de demolare şi fotografia. Unele imobile din cele imortalizate atunci au scăpat, altele nu. Dintre fotografiile reproduse în « Bucureşti-arhipelag », probabil cele mai răvăşitoare sînt cele cu vederile luate din Calea Văcăreşti, zonă aflată în curs de demolare în toamna anului 1985, cu ce a mai rămas din Spitalul Brâncovenesc, care a intrat în demolare în aprilie '84, dar şi imaginile cu zona Splaiului Independenţei, după demolările începute în acelaşi an, sau cu Institutul Mina Minovici, în curs de demolare în septembrie '85.
Cristian Popescu mai povesteşte în cuvîntul de deschidere al acestui volum că fotografiatul era interzis. De aceea a fost şi reţinut de Securitate de trei ori. I s-au cerut explicaţii, iar filmele au fost distruse. « Toate aceste hărţuieli nu au făcut însă decît să mă îndîrjească. M-am încăpăţînat deci să fotografiez tot ce voiam. Atunci mi se părea că acoperisem totul cu aparatul meu, un Leningrad îndelung folosit. Acum îmi dau seama că aş fi putut fotografia mult mai mult şi-mi revin mereu în minte locurile pe care le-am omis... » [...]

Elena Vlădăreanu
România liberă, 17 iulie 2007, p. 20

« Fotografiile dezastrului »

[...] 1985. Apare ceva numit « Plan de sistematizare al Capitalei » - în fapt, condamnarea la moarte a ceea ce a fost cîndva « micul Paris ». Distrugerile devin, într-adevăr... sistematice. Apar bancuri sinistre despre cartiere dispărute pentru că în maşina lui Ceauşescu a intrat o muscă şi el a început să dea din mîini... Locul bisericilor, aşezămintelor şi caselor care dădeau farmecul şi identitatea Bucureştiului este luat de kilometri întregi de cutii de beton. Cu băi fără geamuri şi fără scurgere în pardoseală (!). Cu case ale scărilor fără iluminare naturală (caracteristică dramatică în lungile ore de oprire a curentului electric). Cu lemnărie « înflorită » şi toate instalaţiile ca vai de lume. Cu camere de buzunar. Spre comunism în zbor.
În acest moment, un om, pe numele lui Cristian Popescu, sesizează că lumea care dispare trebuie imortalizată. Îşi ia aparatul de fotografiat şi pleacă prin oraş, fără nici o prudenţă. Roagă oameni necunoscuţi să-l lase să fotografieze de la ferestrele lor ori de pe terasele blocurilor. Strînge astfel o arhivă inestimabilă de imagini : înainte de, în timp ce, după... Imagini halucinante, probabil incredibile pentru cei care nu au trăit acele vremuri. Este « săltat » de trei ori de către miliţieni şi securişti, pus să dea explicaţii, scuturat. Îi sînt confiscate trei filme întregi, pierdere inestimabilă. Ca să n-o sperie, nu-i va povesti soţiei sale despre aceste anchete decît după 1989... Oricum, nu se lasă. Revine cu încăpăţînare şi fotografiază un oraş în descompunere. Scrie istorie vizuală. O imagine face cît o mie de cuvinte...
Două decenii mai tîrziu este descoperit de Editura Compania, care îi propune editarea unui album, solicitîndu-i un efort suplimentar : să revină pe urmele propriilor paşi şi să surprindă ce-a ajuns fiecare dintre locurile de atunci, după patru ani de buldozeriadă, o revoluţie şi 17 ani de democraţie originală. O face fără să ofteze. Rezultatul este un volum cutremurător - iertat fie-mi ieftinul joc de cuvinte. De văzut, nu de povestit.

Tudor Călin Zarojan
Ziarul de duminică, 24 august 2007, p. 5

FATA PADURII SI OMUL NOPTII
In compania fiintelor supranaturale
Constantin Eretescu

« Fiinţele mitologice de lîngă noi »

Ceea ce îl poate nedumeri pe cititorul secolului XXI este calitatea de erou sau martor (direct, indirect) pe care şi-o asumă informanţii. O postură deloc favorabilă, aminteşte cercetătorul, pentru că asumarea experienţei conferă un statut aparte, marginal : « Contactul cu o forţă supranaturală malefică are consecinţe vizibile şi de durată. O persoană care a fost victima Fetei Pădurii îşi poate pierde glasul, poate slăbi sau muri. În complexul relaţiilor dintre membrii unei comunităţi în care toţi oamenii se cunosc între ei, un tînăr despre care se ştie că are sau a avut relaţii cu Fata Pădurii este privit cu neîncredere, respins şi în cele din urmă, scos în afara societăţii. Fata Pădurii poate marca negativ destinul unui individ. » (p. 26)

[...] Fata Pădurii şi Omul Nopţii apar în această postură de divinitate malefică-divinitate benefică doar în aria unde s-a înregistrat cea mai mare circulaţie a legendelor dar care este şi stratul cel mai vechi al acestor credinţe : Maramureş. La periferia ariei de răspîndire, Fata Pădurii se transformă într-o divinitate silvană, Mama sau Vîlva Pădurii, protectoarea codrului şi ocrotitoarea animalelor, iar Omul Nopţii îşi pierde trăsăturile mitologice, devenind un om sălbatic, sau chiar dispare. În celelalte zone în care sînt atestate (centrul Moldovei, centrul Transilvaniei, Banat, regiunea Transcarpatică din Ucraina, Grecia-Pind, Albania), mărturiile
şi credinţele sînt sporadice, poate şi datorită lipsei interesului cercetătorilor faţă de aceste reprezentări, consideră etnologul.
Dintre trăsăturile supranaturale ale Fetei Pădurii Constantin Eretescu evidenţiază proteismul
şi ubicuitatea. Fata Pădurii poate apărea sub înfăţişarea unei femei (tînără, bătrînă, cu aspect sălbatic, monstruos, goală sau îmbrăcată ca o doamnă, ţărancă), unui animal (cel mai adesea cal, dar şi cîine, porc, vacă), unui fenomen meteorologic (vînturi declanşate din senin sau furtuni puternice) sau chiar a unui obiect (tufă, claie de fîn, suman). Cîntecul ei farmecă bărbaţii, dar comunică şi modul în care se pot apăra de efectele contactului. Dezvăluirea identităţii o aruncă invariabil în categoria monstruosului, non-umanului, pentru că i se descoperă spinarea concavă şi copita de cal. În aceeaşi categorie este inclus şi Omul Nopţii, prin viaţa nocturnă, traiul în pădure şi reprezentarea antropomorfă dereglată. Prin canibalismul său ritualic, el facilitează transmiterea indirectă a cunoştinţelor şi puterilor magice ale divinităţii feminine asupra ciobanului, dîndu-i astfel posibilitatea de a fi liber în mediul natural şi de a-şi însuşi tainele plantelor de leac.
Fata Pădurii a preluat, prin contaminare, funcţiile caracteristice şi numele altor reprezentări monstruoase şi agresive faţă de om din cultura populară românească : Aripa Sătănii sau Samca, Ciuma, Dracul, Frumuşelele, Marţolea, Muma Pădurii, Milostene, Smăoana. Pornind de la acţiunea lor asemănătoare, atacurile erotice, Constantin Eretescu consideră că cea mai interesantă similitudine poate fi stabilită cu figura Zburătorului. Ea este întărită de răspunsurile la chestionarele lui Hasdeu de la sfîrşitul secolului XIX unde definiţia Zburătorului e : « "chipul, arătarea" unei fete sau femei care vine la feciorul ori bărbatul iubit. », « La bărbaţi vine, în loc de zmeu, zmeoaica ; vine seara, după asfinţitul soarelui, noaptea, numai noaptea ». (apud Eretescu, 138). Deşi marchează un moment al iniţierii erotice atît pentru fete, cît şi pentru tinerii ciobani, etnologul stabileşte diferenţe sensibile în ceea ce priveşte cadrul iniţierii. Zburătorul acţionează în spaţiul domestic al casei şi în cel public al şezătorii, Fata Pădurii îi agresează pe cei izolaţi şi singuri. Finalitatea ritului este diferită : iniţierea fetelor are caracter colectiv, urmăreşte trecerea de la statutul de fată la cel de femeie măritată ; iniţierea tinerilor ciobani urmăreşte însuşirea secretelor profesiei lor.

Georgeta Moarcăş
Vatra, nr. 4-5/2007, pp. 119-121

« Studii de mitologie »

Mai multe au fost motivele care au decis alcătuirea acestui amplu studiu (pp. 10-150) şi a corpusului de texte care îi succede, amîndouă conturînd prima monografie consacrată unui text în proză din localitatea maramureşeană amintită, care povestind « avea aerul că ne transmite o ştire de ultimă oră » şi folosea toate mijloacele pentru a-şi convinge ascultătorii. A fost deci convingător « sentimentul de actualitate şi de urgenţă ce stăpînea acele relatări », actualitate pe care aveau s-o confirme numeroasele texte culese, pînă spre zilele noastre, unele înregistrate în anul 2000. De la revelaţia de la Glod, autorul a pornit adîncite cercetări, cu deosebire după 1990, ale bibliografiei temei, a adunat impresionanta recoltă (514 legende, credinţe şi informaţii despre cele două proiecţii mitice), din Satu Mare, Maramureş (acesta din urmă fiind arealul cu cea mai mare densitate de atestări : 346 din 44 de localităţi), Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Bihor, Cluj, Alba, Hunedoara, Sibiu, Caraş-Severin, Suceava, Botoşani, Neamţ, Bacău, Vaslui, Regiunea Transcarpatia din Ucraina, Pind din Grecia, Albania, documente adunate timp de un secol şi jumătate.

Iordan Datcu
România literară, 20 iunie 2007, p. 10

« Fata Pădurii »

Dincolo de reunirea unui corpus impresionant de texte, care formează temeiul studiului său (numai în anexa cărţii sînt reluate 514 texte din toate regiunile menţionate), şi de sinteza trăsăturilor şi caracteristicilor pe care ele le cuprind, cartea lui Constantin Eretescu aşază personajul mitic respectiv într-un context cultural mai cuprinzător, acela care, cum spuneam,
va interesa un cerc mult mai larg decît al etnologilor, folcloriştilor şi simpatizanţilor domeniului, care, oricum, nu e foarte restrîns. În pofida faptului că Fata Pădurii nu este astăzi
un personaj foarte cunoscut, el a pătruns în literatura beletristică demult, curînd după primele semnalări ale folcloriştilor, la mijlocul secolului al XIX-lea : o vom găsi ilustrînd nuvele ale unor scriitori uitaţi astăzi, mai ales din Transilvania, precum Vasile Ranta-Buticescu, Vasile Cristea, ş. a., şi poate nici Slavici nu e străin de ea în cunoscuta nuvelă Pădureanca, unde utilizează versiunea benefică, pozitivă a « pădurencii » , care verifică şi sancţionează calitatea umană a tînărului îndrăgostit (aici fiul bogatului Busuioc) : nestatornic şi slab de înger, acesta sfîrşeşte, cum se ştie, prin sinucidere.

Mircea Anghelescu
Observator cultural, 1-7 martie 2007, p. 13

PALATE SI COLIBE REGALE DIN ROMANIA
Arhitectura si decoratia interioara in slujba monarhiei (1875-1925)
Marian Constantin

« O poveste a cotidianului ambientat »

[...] Editura Compania oferă publicului una dintre cele mai interesante istorii ale high-life-ului românesc din perspectiva ambientului proiectat de acesta, pentru sine şi, indirect, pentru posteritate. Între detaliul arhitectural şi acela de mobilier sculptat, pirogravat sau pictat se află un fragment de viaţă cotidiană a unei Românii decizionale pe care încercăm a o recupera. Din astfel de detalii, de arhitectură şi decoraţie interioară, putem descoperi cu surprindere informaţii şi imagini despre modul de viaţă al high-life-ului românesc, deoarece familia regală a României a fost, dincolo de simbolul monarhic, şi un promotor fervent de modele ambientale şi maniere de a trăi. Să nu uităm că prin exemplul reginelor noastre, Elisabeta şi Maria, costumul tradiţional românesc a pătruns în balurile somptuoase de la Palatul Regal, Operă sau Teatrul Naţional, dar şi la felurite « soarele » private ale înaltei societăţi româneşti. [...]

Adrian Majuru
Adevărul literar şi artistic, 2 mai 2007, p. 9

[...] Cu deosebită încîntare se citesc ultimele capitole ale cărţii ce pun în lumină aerul proaspăt, neconformist adus în interioarele regale de dorinţa principesei/reginei Maria de a se înconjura cu obiecte în a căror linie şi decoraţie se regăsesc ecouri ale artei celte, nordice şi bizantine, precum şi de pasiunea ei pentru variile întruchipări ale Artei 1900 - Art Nouveau, Jugendstil, Sezession, Modern Style. Legat de această ultimă preferinţă, aflăm că a fost favorizată în mod cert de un dat biografic. Sora mai mică a reginei, Victoria Melita, era soţia marelui duce de Hesse, Ernst Ludwig, nimeni altul decît susţinătorul financiar al grupării artistice Die Sieben de la Darmstadt. Că legăturile ei cu Modern Style erau numeroase şi profunde, o evidenţiază şi prezenţa, în biblioteca sa personală, a colecţiei revistei britanice The Studio.
Iubitorul de « obiectistică » (cuvînt uşor şi firesc asimilat în text) va găsi informaţii interesante despre obiectele de artă ce se integrau în ambientul interioarelor regale, despre stilurile artistice preferate, despre artiştii decoratori şi firmele furnizoare. Reuşite ilustraţii alb-negru şi color - reproduceri ale picturilor lui Gustav Klimt de la Palatul Peleş, creaţii ale reginei Maria sau utile desene exemplificînd stilurile evocate pe parcursul lucrării - susţin inspirat textul. [...]

Denisa Toma
Antichităţi România, nr. 4, iulie-august 2007, pp. 102-103

Inspiraţi de chipul fastului la curţile monarhilor Europei, dornici de frumos şi impunerea unui stil de viaţă rafinat, regii şi principii României au schimbat mult felul în care urma să fie onorată, prin obiecte decorative, clădiri, aranjamente interioare şi peisagistice, trecerea lor prin lume. Aflaţi lucruri inedite despre obiectele personale şi ornamentaţia din clădirile prin care au locuit, au lucrat, au trăit şi în care s-au bucurat cei mai activi « actori » şi administratori ai chipului monarhiei unei ţări aflată în plină modernizare şi transformare.

Raluca Dumitru
Ioana, nr. 6, 1.03.2007, p. 67

« Note de lectură »

[...] Ce ne-a captivat la această carte ? Fiind depăşiţi de explicaţiile tehnice din domeniul arhitecturii şi decoraţiunilor care pot fi înţelese de cei care au totuşi o cultură solidă în aceste domenii, am fost atraşi de împletirea reuşită între descrierea istorică a unor personalităţi şi efectele pe care acestea le-au determinat în mediul ambiant. Interesantă peste măsură ni s-a părut ideea împletirii descrierilor istorice ale unor personalităţi esenţiale ale istoriei României clasice, prezentarea caracterului acestor personalităţi puternice (Carol I şi Regina Maria) în strînsă corelare cu activitatea, concepţiile, influenţele arhitectonice şi decorative pe care aceste personalităţi le-au impus. În mod cert, nu pot fi înţelese alegerile în aceste domenii (totuşi) atît de prestigioase şi elitiste făcute de cei doi monarhi fără a înţelege caracterul fiecăruia.

[...]

Portretele lui Carol I şi al Reginei Maria sînt înfăţişate în antiteză (se trece rapid peste Regina Elisabeta şi Regele Ferdinand care au avut personalităţi mai şterse şi, în consecinţă, nu prea şi-au pus amprenta asupra reşedinţelor dinastiei). Nu se puteau întîlni personalităţi mai diferite decît Carol I şi Maria. Primul, conservator, germanofil, rece, insensibil, ordonat, disciplinat, pe cînd Maria -plină de imaginaţie, de viaţă, deschisă către nou, anglofilă şi rusofilă (prin origine). Concepţia modernă a Reginei Maria faţă de ideea de palat a fost sintetizată într-un interviu acordat unei ziariste americane în 1929, cînd ea mărturisea că « niciodată nu îmi gîndesc casa în care îmi duc viaţa de zi cu zi ca pe un palat sau un castel. Ea este căminul meu ». Fascinantă şi puţin cunoscută este « coliba maori » pe care a ridicat-o Regina Maria în cadrul reşedinţei sale de la Cotroceni. « Putem presupune că Maria împărtăşea marea curiozitate a Europei occidentale pentru arta maori la sfîrşitul secolului al XIX-lea. » Evident, coliba maori nu s-a păstrat. Să nu uităm că în venele reginei curgea sînge englezesc. Românii au numit coliba maori coliba indiană, pentru ei indian sau maori fiind, în mod evident, acelaşi lucru. Această cabană mai degrabă decît « coliba » (cottage-ul englezesc fiind o casă de lemn de vacanţă şi în nici un caz o colibă) a constituit şi argumentul pentru titlul volumului. În aceeaşi notă de exotism, Maria a construit la Sinaia Cuibul Principesei, o colibă suspendată pe trunchiurile unor brazi. Ciudăţeniile Mariei nu au fost pe gustul lui Carol I, care a încercat să o tempereze, căci pentru Carol I reşedinţele regale reprezentau şi afirmarea unor gesturi politice, ele nefiind doar simple locuinţe.

Codruţ Constantinescu
Revista Nouă , 2/2007, pp. 10-11

La baza cărţii autorului, muzeograf cu o solidă experienţă, stă de fapt teza sa de doctorat, elaborată sub conducerea ştiinţifică a acad. Răzvan Theodorescu şi susţinută în 2004 la Facultatea de Istoria şi Teoria Artei a Universităţii Naţionale Bucureşti. Mulţumiri speciale îi sînt aduse de editură doamnei Rodica Rotărescu, director general al Muzeului Naţional Peleş, pentru asistenţa acordată la realizarea volumului, ca şi tuturor muzeografilor care l-au sprijinit pe istoric de-a lungul cercetării sale. Cartea se bucură de o elegantă prezentare grafic, conţinînd şi un bogat număr de planşe superbe, numeroase fotografii şi desene explicative realizate de cunoscuta pictoriţă Marilena Murariu.
După un prim capitol dedicat « descălecării » principelui Carol I pe meleagurile valahe, intitulat « Où est le palais ? » (ar fi întrebat, ne spune ele însuşi în memorii, prinţul german în faţa clădirii de pe podul Mogoşoaiei !), se face o scurtă descriere a caselor domneşti din secolul XIX de pînă la instaurarea dinastiei. Pe ansamblu, cartea devine o istorie sui-generis a regalităţii în România, văzută prin intermediul clădirilor în care membrii familiei regale au locuit şi şi-au trăit viaţa, ca şi a felului în care au ales să decoreze interioarele, conform propriei personalităţi.

[...]

Doinel Tronaru
România Liberă, 24 03 2007, p. 3

Prajituri ardelenesti
Cele 150 de retete care fac fala traditiei transilvane
Sorina Tibacov

[...] Autoarea reuşeşte să fie convingătoare încă din simpatica prefaţă în care enumeră cele cîteva persoane de la care a învăţat - ea, o moldoveancă - să prepare dulciuri după reţetele Ardealului : « Fiecare neam (existent în Transilvania - notă M. V.) s-a străduit să-şi păstreze limba şi obiceiurile, iar în materie de gastronomie, felurile zise "specifice" ori "naţionale" şi-au păstrat cu mîndrie identitatea. În schimb, în ceea ce priveşte prăjiturile, s-a instalat o (dulce !) devălmăşie »... Ca şi cum, am îndrăzni să adăugăm noi, la vremea desertului ajungem
cu toţii la esenţe.

Marius Vasileanu
Adevărul, 25 august 2005, p. 4

« Îndulceşte-te ardeleneşte »

De gustibus non discutabant ! Dar... « Bogat amestec mai e şi Transilvania ! », ţine să sublinieze direct din prefaţa cărţii ei de bucate doamna Sorina Ţibacov.
Aproape o Europă în miniatură, căci din Banat şi pînă-n Maramureş s-au tot pus laolaltă români, maghiari, saşi, şvabi, sîrbi, evrei, ucraineni şi mai cîţi alţii or fi fost şi-or mai fi încă. Luptînd pentru identitate, ei au păstrat-o cu mîndrie. În schimb, în ceea ce priveşte prăjiturile...
Umblînd după reţete prin case de români, germani sau maghiari, pictoriţa Sorina Ţibacov a constatat că nimeni nu mai ştie ce origine are un desert sau altul şi de la cine a aflat secretele scrise în « carneţel ».
Şi-atunci îţi dai bine seama că toate « prăjiturile ardeleneşti » îţi fac, invariabil, ochi dulci.
Fă-le şi tu lor !

« Deşi multe artiste se feresc de bucătărie de frică să nu fie etichetate drept "gospodine", eu cred că arta şi gătitul au unele lucruri în comun : proporţia echilibrul, contrastul », îşi face simţit în vorbe (gustosul) principiu, pictoriţa Sorina Ţibacov.
« Şi la gătit ai nevoie de imaginaţie, de minte deschisă, de simţul măsurii, ca şi în artă. Să nu uităm că Brâncuşi, la Paris, punea varză la murat şi gătea pentru prieteni », adaugă doamna casei, amintindu-mi povestea pe care o credeam uitată.
&Laquo; Cartea de bucate pe care am alcătuit-o este un omagiu adus, după puteri, vremurilor tihnite, oamenilor cumsecade şi tradiţiilor ardeleneşti, toate pe cale de dispariţie », îmi aşază dinainte, nu fără mîndrie - dar justificată - tomul ieşit de curînd de sub tipar.

[...] « Prima amintire a mea despre bucătărie este una a gustului », prinde a povesti doamna Ţibacov. « Dar nu numai », reia aproape imediat. Dar ceva în glasul domnie sale îmi pare acum altfel... « Şi este legată de o cafea cu lapte... ». Cafeaua mea se odihneşte în ceaşcă.
« Aveam pe atunci trei-patru ani şi, sinceră să fiu, nu-mi prea plăcea cafeaua cu lapte. Dar în ziua aceea mă hotărîsem să beau o ceaşcă, numai ca să-mi demonstrez că pot. Noi fusesem daţi afară din casa noastră pentru că bunicul era deţinut politic, iar acum stăteam "la comun" cu alte familii. Şi văd că intră în bucătărie un bărbat foarte înalt, cu părul alb, care m-a întrebat cum mă cheamă şi a cui sînt. Era bunicul meu, pe care nu apucasem să-l cunosc. Se dăduse amnistia, iar în ziua aceea se întorsese acasă ». Tăcere...

Pompiliu Kostas Rădulescu
Jurnalul de bucătărie, 29 noiembrie 2006, pp 6-10

« Sărbători dulci în Cetatea Unirii »

[...] Denumiri. Prăjiturile au nume care ardelenilor le erau foarte cunoscute odinioară. Astăzi se mai fac doar în casele aşezate. « Arlechin », cu marmeladă şi glazură de ciocolată, alternînd cu cea de bezea. « Căciuli de cazac » - rondele din blat afînat, lipite cu cremă de cacao şi glazurate cu ciocolată. « Scrisori de dragoste », cu nuci şi alune, de servit alături de cafea. « Gerwürz Kuchen » sau « prăjituri cu aromate ». « Greta Garbo », cu cremă de albuş şi nucă. « Ostii de Karlsbad », umplute cu ciocolată şi migdale. Prăjitura « Regina Maria », cu cremă de gălbenuşuri, unt, lapte şi cafea. Şi-apoi o mulţime de alte prăjiturele cu nume de fete. Aurica, Cristina, Celia, Elena, Julieta, Lida, Medy, Magdalena, Mona, Nadia, Rada, Suzana, Vanessa... Reţete festive, cu care « să faci faţă » Sărbătorilor de iarnă. Crăciunului, mai ales, care nu poate trece fără o felie de tort sau o ruladă cu ciocolată, precum « Buturuga ».
« Am scotocit prin caiete "bătrîneşti" de gospodină şi am găsit prăjituri cu acelaşi nume,
dar cu reţete diferite, sau aceeaşi reţetă botezată cu felurite nume », ne spune Sorina
în vreme ce ne îndeamnă să încercăm şi... « Capriciul Doamnei ».

Simona Lazăr, Tudor Cireş
Jurnalul Naţional, Ediţie specială, 24 decembrie 2007, p. 8

« Prăjituri ardeleneşti "pictate" de Sorina Ţibacov »

Cu numeroase picturi prezentate în expoziţii naţionale şi internaţionale şi o sumedenie
de lucrări în colecţii din România şi Germania, artista Sorina Ţibacov e, mai întîi de toate,
o prezenţă agreabilă. Are un umor fin, rîde sănătos, e plină de viaţă. Recent, albaiulianca a surprins pe toată lumea cu o carte. De bucate ! A cules 150 de reţete de prăjituri ardeleneşti
care fac fala Transilvaniei (multe dintre reţete i-au fost puse la dispoziţie de Greti Balomirean din Sebeş) şi le-a aşezat între două coperte. Să le ştie toate gospodinele. [...]

Vasile Pop
ULPIA JURNAL

« Reţete ardeleneşti semnate de Sorina Ţibacov »

[...] Prima întrebare care ne vine în minte este « ce legătură există între pictură şi prăjituri ? ». Răspunsul dat de artistă vi-l dezvăluim în rîndurile următoare : « Apartenenţa amîndurora la cultura naţională. Prin gastronomie se face primul contact cu o ţară. Este cel mai accesibil mod de a cunoaşte un popor. Atunci cînd vizitezi o ţară mai întîi îi guşti mîncarea, apoi îi vizitezi muzeele ». Sorina Ţibacov a scris cartea pentru a ne aduce aminte « de zestrea noastră gastronomică, acum cînd sîntem tentaţi să fugim către mîncăruri sintetice, fără identitate ».
Cele 150 de reţete le-a adunat numai din caiete vechi şi aparţin « vremii cînd încă nu fuseserăm scoşi din Europa şi nu ştiam ce este economia ». Fiecare dintre aceste delicatese a fost încercată de gospodine cu experienţă şi împărtăşită artistei, care le-a adunat şi încropit într-o nouă capodoperă. Prăjiturile au fost împărţite de către autoare în două categorii : cele de « masă mare » - prăjituri complicate, baroce, care necesită timp şi răbdare, şi « prăjituri de duminică » - reţete mai simple. « Este păcat că noi care avem o bucătărie fabuloasă, oferim străinilor prea puţin din ea. Popoare mai aşezate au înţeles aceste lucruri şi fac mare caz de bucătăria lor, cucerind alte neamuri doar cu bucatele. Aşa că, pînă cînd vom înţelege că putem trăi făcînd turism gastronomic, să încercăm să ne păstrăm tradiţiile măcar în familie »...

Lavinia Ionaş
Ziarul Unirea, Alba Iulia

Folclorul literar al romanilor
O privire contemporana
Constantin Eretescu

Domeniul pe care autorul îşi propune să îl facă accesibil, folclorul, are în spaţiul românesc
o poziţie aparte. Recuperat în cultura modernă de literaţi, folclorul s-a constituit treptat ca domeniu de cercetare şi ca disciplină academică cu precădere în teritoriul filologiei. Deşi folcloriştii şi-au identificat obiectul şi cu ajutorul altor domenii, cum ar fi etnografia, sociologia, istoria, psihologia etc., acesta nu a fost perceput de confraţii filologi ca diferit de cel al literaturii, ceea ce a determinat preluarea şi analizarea lui alternativă ca fapt literar. Nu în ultimul rînd, şcoala a contribuit la înstrăinarea folclorului prin clişeizarea acestui tip de demers, supralicitînd componenta identitară şi naţională a textelor. Pe de altă parte, includerea folclorului în economia unei ideologii şi a unui regim politic i-a prejudiciat substanţa şi imaginea. Ca şi « industrializarea » lui ca spectacol. Toate acestea au făcut ca folclorul folcloriştilor şi cel al « publicului larg », de literatură sau de spectacol, să fie foarte diferit. Cotropit de prejudecăţi şi denaturat de manipulări, folclorul nu a murit însă. Constantin Eretescu oferă, prin cartea sa, un remediu acelor compatrioţi cărora « li se face gura pungă » cînd aud
de folclor sau care, înarmaţi cu « o sumă de idei vagi şi de prejudecăţi precise », îl ţin departe pentru că ar fi « ceva cam învechit şi, în mod cert, legat de viaţa la sat ». Reîntoarcerea la folclor poate fi o cale « de a ne descoperi bogaţi şi interesanţi pentru noi înşine şi pentru ceilalţi »,
de a ne recunoaşte şi a ne înţelege ca identitate culturală.
[...]
Mişcarea de actualizare se desfăşoară în mai multe direcţii. Cea mai importantă dintre ele abordează folclorul ca fenomen productiv, activ în prezent, cu graniţe mai laxe, pentru că ţine nu numai de tradiţie şi de rural. Spaţiul urban este, în egală măsură, mediu sociocultural producător de folclor, şi Eretescu propune o tipologie a categoriilor lui : anecdota, bancurile, zvonurile, legenda. Decanonizarea sistematizărilor anterioare nu este surprinzătoare prin aceste extinderi teritoriale, prentru că cercetarea românească în domeniu, impulsionată atît de realitatea
din « teren », cît şi de tendinţele din afară, a « palpat » fenomenul şi l-a supus atenţiei prin contribuţiile unor specialişti, dintre care unele sînt citate de autor. Dar aşezarea categoriilor în trei mari secţiuni - folclorul obiceiurilor, folclorul tradiţional, folclorul oraşului - şi delimitarea lor mai ales în cazul ultimei secţiuni, chiar în condiţii de austeritate - aş numi, în primul rînd, absenţa unui corpus de texte consistent şi riguros alcătuit (situaţia legendei urbane, de exemplu) -, reprezintă, fără îndoială, o deschidere, cel puţin.

Rodica Zane
Cuvîntul, nr. 1, ianuarie, 2005, p. 19

[...] Am avansat pînă acum de cîteva ori ideea că odată cu acest Folclor literar al românilor se oferă şi o accepţie echilibrată a domeniului. Privind cartea în ansamblul său, cred că această contribuţie fundamentală şi indubitabilă se articulează prin conexiunea a trei aspecte : mai întîi, o excelentă perspectivare din actualitate a ceea ce înseamnă studierea folclorului în România (cap. Cîteva clarificări şi reaşezări, multe repere şi căi deschise) ; apoi, o prezentare sintetică a folclorului clasic, iar, în cazul acesta, inserarea, la locurile care li se cuvin, a speciilor, motivelor şi temelor lăsate deoparte fie din ignoranţă, fie din false pudori, fie din motive ideologice de cercetările anterioare ; în sfîrşit, prezentarea succintă a cîtorva specii importante şi bine reprezentate şi la noi ale folclorului urban.
Fiecare dintre aceste trei direcţii are propriile sale puncte forte. În primul sens, aş remarca fineţea cu care sînt decupate problemele-cheie ale disciplinei şi mai ales echilibrul cu care sînt diagnosticate acestea. Voi cita cîteva fraze, la prima vedere doar prudent-politicoase, privite de aproape, însă, constatative şi nespus de adevărate : « Nu putem spune astăzi că semnificaţia mitică sau simbolică a unor creaţii populare (Cîntecul Zorilor, Cîntecul bradului, Iovan Iorgovan, Cîntecul Gerului, Toma Alimoş, Colinda leului, unele descîntece, mai ales cele
de dragoste ş. a.) a fost pe deplin descifrată sau că sîntem deplin lămuriţin asupra valorii lor estetice. Putem însă afirma că răspunsurile autorilor anonimi la întrebările fundamentale ale existenţei, ca şi atitudinile lor faţă de realitate definesc spiritualitatea poporului român şi contribuţia lui la patrimoniul cultural universal » (pp. 12-13) ; « În actuala etapă a cercetărilor, corpusul operelor folclorice aparţinînd unei perioade istorice mai vechi este dificil de reconstituit » (p. 13). Sînt lucruri de un uriaş bun-simţ, pe care cel care a lucrat în acest domeniu şi cu efort de pălmaş care asudă catalogînd texte şi cu respectabilitate de om subţire, care trebuie să « traducă » pentru ceilalţi din lumea culturală despre ce este vorba pe acest teritoriu cată să le ştie. Sînt lucruri, însă, care nu se ascultă cu plăcere, uneori dinăuntrul disciplinei - Cum, adică, nu s-au dat interpretări convingătoare acestor texte ? -, alteori din afară - Cum, adică, nu se pot restitui corpusurile de texte ale epocilor trecute ? Vrea să spună că nu o să aflăm niciodată corpusul de texte al dacilor, bunăoară ? - şi din pricina aceasta prea puţini autori le spun în public.

Otilia Hedeşan
Orizont, nr. 2, 22 februarie, 2005 p. 13

[...] Creaţia populară fiind un sistem cultural coerent, îi sînt examinate, în mari capitole despre folclorul obiceiurilor, folclorul tradiţional şi folclorul urban, originea, aria geografică, funcţiile şi modificările în timp în raport cu mutaţiile sociale. Se propun, în mai toate secţiunile studiului, clarificări, reaşezări, interpretări, priorităţi, iar demersul critic, lucid, precizează de la început că domeniul nu este alcătuit, cum au crezut exegeţii romantici, doar din capodopere, că, dimpotrivă, multe plăsmuiri populare sînt de mai mică însemnătate. Prin citate antologice este surprinsă specificitatea componentelor creaţiei populare, sînt readuse în atenţie ori sînt reaşezate în cadrele lor specifice laturi ale unor creaţii, ale unor secvenţe (strigăturile licenţioase, respinse altădată de un exces de pudicitate), sînt propuse interpretări personale. Dorinţa protagonistului din Mioriţa, care nu este nici fatalist şi nici nu este resemnat în faţa morţii, de a nu fi înmormîntat unde vor ucigaşii săi, este un mod de a « încerca să inducă ideea că acolo
s-a petrecut ceva ieşit din comun » ; « el plasează în jurul său semne care ar putea duce
la descoperirea crimei ». [...]

Iordan Datcu
România literară, 1-7 iunie, 2005, p. 9

« Tinara generatie »
Mircea Vulcanescu

« Generaţia lui Vulcănescu, între spiritual şi politic »

[...] « Generaţia tînără » urmează imediat după Primul Război, găsind o Românie împlinită cît
de cît în idealurile ei politice de veacuri, căci şi ultima ei provincie, Transilvania, se alipise Regatului. Ceea ce însemna că bătălia pentru asemenea scopuri nu-şi mai avea, deocamdată, rostul. Astfel se explică avîntul spiritualist al generaţiei ieşite de sub tutela transformatoare a unor profesori ca Nae Ionescu ori Vasile Pârvan, cu reverberaţii specifice în literatură (id est preocuparea pentru autentic, sinceritate, confesiune) şi în atitudinile ei generale (setea de experienţe, religiozitate, plasarea la extrema dreaptă a politicii, disputa în spaţiul pur al ideilor). Cele două reverberaţii sînt împărţite de Vulcănescu în « momente » opuse : « un moment spiritual » (1925-1929) : entuziasm, îndrăzneală, iluzia unei clipe de har pentru destinul întregului grup, concretizat în texte precum Itinerariul spiritual al lui Eliade sau
Manifestul Crinului Alb al lui I. Nestor, Sorin Pavel şi Petre Marcu-Balş ; « un moment nespiritual » (1929-1932) : cădere, decepţie, sentimentul inutilităţii şi al excluderii, cu texte
ca Întoarcerea din Rai (Eliade), Nu (E. Ionescu), Pe culmile disperării (Cioran).
Percepută ca eşec, ne putem întreba dacă misiunea generaţiei criterioniste nu era deja sortită acestuia, în lipsa unui ideal politic de realizat, aşa cum erau obişnuite generaţiile trecute, care-şi măsurau astfel reuşita. Sentimentul ratării în confruntarea cu somnul balcanic i-a făcut probabil pe unii dintre ei să comită gesturi cu certă tentă spiritual-experienţială, care vor fi regretate mai tîrziu (vezi fascinaţia lui Cioran pentru figura lui Hitler sau articolele pro-legionare ale lui Eliade). Deşi ideile lor de mai tîrziu nu vor mai coincide. Vulcănescu va continua activitatea începută în campaniile lui D. Gusti, încercînd să regăsească o dimensiune filosofică a existenţei româneşti, pornind de la matca rurală.
[...]
Cuvinte ca « grup », « misiune », « generaţie » sînt redundante în conferinţele şi articolele lui
M. Vulcănescu. Ediţia îngrijită de Marin Diaconu ne pune în faţă o veritabilă panoplie a sensurilor unor asemenea cuvinte, sensuri care, lămurite de Vulcănescu din varii perspective, problematizează existenţa unor generaţii oriunde, oricînd. Chiar şi în postmodernitatea noastră pluralistă şi globalizantă, atît politic, cît şi spiritual.

Adrian G. Romila
Luceafărul, nr. 21/2 iunie 2004, p. 15

[...] s-a întors printre noi Mircea Vulcănescu. Şi s-a întors, am impresia, exact cînd trebuia.
Un om care a preferat să sfinţească o celulă de puşcărie decît să-şi depună cărţile pe un raft
de bibliotecă. Merită un gînd şi merită o lectură toată povestea asta interbelică a « tinerei generaţii » eliberată după 1918 de idealul Marii Uniri la trup a României tocmai pentru a se ocupa de spiritul ei. Este mai degrabă obsesia lui Vulcănescu decît a lui Eliade. Citind aceste rînduri ordonate, amestec ciudat de sociologie aplicată şi ideologie creştin-naţională, mă apropii cumva nu de « tînăra generaţie » a anilor '30, ci de această generaţie bătrîioară a anilor noştri, eterogenă, niţeluş postmodernă, miserupistă, răspîndită pe mapamond ca o gripă aviară, dar temeinic vaccinată împotriva oricărei ideologii. O generaţie care are forma creierului fiecăruia dintre membrii ei.

Alin Ionescu
Academia Caţavencu, 2-8 martie 2004, p. 26

« Mircea Vulcănescu şi noile generaţii »

[...] Ar fi poate cazul ca, printre alte decizii ale sale, sacrificiul final al lui Vulcănescu să depăşească, odată şi odată, marginile anecdotei biografice, fie ea şi marcată de sublim : e vorba de ceva mai mult decît de portretul unui mare generos - e vorba de un program respectat. Mi se pare îngrijorător că excepţionalele calităţi ale omului Vulcănescu tot blochează înţelegerea angajamentului său intelectual. În mod evident, printr-o atare opţiune, Mircea Vulcănescu nu a dezertat de la destinul său cărturăresc, după cum s-a spus (n-am înţeles niciodată cît ca figură de stil şi cît în serios), ci, tocmai dimpotrivă, l-a împlinit.
Nu va fi, pînă la urmă, un marginal (definire - lucidă, la acea dată - a generaţiei sale). Nici nu a respins, în ton cu generaţia, categoria politicului ori pe cea a economicului. Format la şcoala sociologică a lui Gusti, se simte în articolele sale şi tentaţia permanentă a unei filosofii sociale. Este singurul, pe de altă parte, care precizează sistematic locul şi orientarea tinerei generaţii, precum şi criza pe care ea o traversează (criză care aduce de fapt în atenţie problema identităţii ; v. articolul Generaţie).
[...]
Există o tînără generaţie astăzi ? Biologic, da. Ca realitate culturală, ea ar trebui să-şi precizeze însă conceptele, aşa cum la vremea sa a procedat (mult mai mult decît Eliade) Mircea Vulcănescu. Pozitiv mi se pare faptul că, în fine, după ce mai bine de un deceniu a fost importată de la interbelici soluţia proastă a naţionalismului interbelic falimentar, este acum adusă în lumină şi problema care impusese soluţia : cea a ignorării unei generaţii.
Există, din acest punct de vedere, asemănări ale generaţiei tinere actuale cu « tînăra generaţie »
a lui Mircea Vulcănescu, după cum există şi deosebiri. În cazul din urmă - cea a lipsei, astăzi,
a unui idealism cultural (ori a unei mize culturale), precum odinioară, pare a avea prioritate. Găsesc, însă, că este o deosebire numai aparent importantă. Căci nici nu se poate spune, retrospectiv, că tînăra generaţie de la '27 s-ar fi mîntuit cumva prin cultură (şi în nici un caz de epoca şi obsesiile sale) - cultura fiind înţeleasă în plus, aici, simplist şi periculos, ca purificată de filosofia lucrurilor pămînteşti. Nici nu se poate preciza cu cît mai aculturală este (dacă acceptăm că este) tînăra generaţie de azi. În aceşti termeni, problema e complet falsă, perpetuînd, ca substrat, ideea autarhiei intelectualului în societate. O slabă inspiraţie găsesc că se află şi în ideea necesităţii absolute a unor mentori. « Nae Ionescu, Eliade au fost îngrozitor
de ascultaţi », spune, teribil, Eugen Ionescu în septembrie 1946. « Ce era dacă oamenii ăştia ar fi fost maeştri buni. » Ar fi fost cu mult mai bine, fără îndoială, dar poate că problema esenţială nu este cea a maeştrilor, cît - cumva, dimpotrivă - cea a conştiinţelor critice. Între Mircea Vulcănescu, aşa cum ne apare în cele mai importante articole ale sale despre tînăra generaţie,
şi Nae Ionescu - ultimul nu ar fi trebuit prea mult ascultat, iar primul încă trebuie înţeles.

Dorin-Liviu Bîtfoi
Cultura, nr. 3/31 mai-6 aprilie 2004, pp. 11-13

« Tînăra generaţie şi obsesia identitară »

[...] Nici o colecţie comparabilă de luări de poziţie ale aşa-numitei « generaţii de aur » nu
a evidenţiat atît de limpede obsesia identitară ce o caracterizează. Practic, toate textele recuperate în volum gravitează în jurul întrebărilor identitare : Cine sîntem noi ? Ce defineşte generaţia noastră ? Ce ne deosebeşte pe noi de alte generaţii ? Care sînt problemele noastre ? Care e misiunea noastră ? Care sînt sursele noastre de inspiraţie ?
Era greu ca această auto-centrare (a unor autori încă neconsacraţi) să nu stîrnească suspiciuni ;
a stîrnit destule, iar la acuzaţia de narcisism intelectual, Vulcănescu nu găsea, pe atunci, un răspuns convingător. Replica sa (indicarea publicaţiilor tinerilor « generaţionişti ») nu putea satisface : ea nu explica de ce, din numărul imens de probleme sociale şi intelectuale ce copleşeau Europa anilor '30 , tocmai întrebarea cine sîntem noi ? trebuia să fie în centrul scenei. Originile acestei obsesii identitare rămîn încă de elucidat ; admiratorii « tinerei generaţii » vor face ipoteza reconfortantă că membrii acesteia « presimţeau » propriile performanţe ulterioare şi interesul viu, peste decenii, pentru biografia lor spirituală ; scepticii vor rămîne neîncrezători : putea oare Cioran presimţi succesul său ca eseist de limbă franceză sau Eliade succesul său ca expert în istoria religiilor, în anii '30 ? Puţin probabil. Explicaţia cea mai credibilă rămîne fervoarea misionară : « tînăra generaţie » era urmărită nemilos de ideea unei misiuni majore pe care, de altfel, şi-o rezerva singură cu generozitate.
Care sînt însă consecinţele acestei fervori ? Cea mai izbitoare dintre ele, în volumul de faţă,
este ideologizarea extremă a discursului intelectual. [...]

Adrian-Paul Iliescu
Cultura, nr. 3/31 mai-6 aprilie 2004, pp. 11-13

« Mentori şi generaţii »

[...] Nu mi se pare a exista, în momentul de faţă, nici măcar acel element pe care Mircea Vulcănescu îl cerea ca primordial : solidaritatea de generaţie. Generaţia 2000 se vede
« fracturată » între provincie şi centru, reclamînd celui din urmă întîietatea, dacă nu chiar unicitatea. Reacţiile provinciei sint şi ele pe măsură, încercînd să şteargă cu totul orice merit al Centrului.
În primul rînd, marea deosebire dintre generaţia tînără a anilor 2000 şi cea interbelică este că actuala generaţie este una de poeţi. Este o generaţie lipsită de cultură filosofică şi istorică, o generaţie de absolvenţi ai filologiei ce protestează împotriva unei situaţii, fără a avea soluţii. Nu există în momentul de faţă o generaţie lucidă, care să dispună de armele cele mai importante în cazul unei insurgenţe intelectuale : luciditatea şi solidaritatea. Mai mult, această generaţie nu are nici măcar un mentor, aşa cum Nae Ionescu a fost pentru criterionişti. [...]

Bogdan-Alexandru Stănescu
Luceafărul, nr. 8/3 martie 2004, p. 5

« "Tînăra generaţie" şi tentaţia demitizării »

[...] Spirit cartezian, ferit de derapajul mistic sau al extremelor şi de exaltarea unor colegi
de breaslă, Vulcănescu trasează sociologic liniile de forţă ale orizonturilor spiritual, politic
şi economic sub care evolua liber şi nu totdeauna unitar o generaţie întreagă. Plecînd de la constatarea că în publicistica românească a acelor ani, chiar cuvîntul « generaţie » suporta mai multe accepţiuni şi că deseori cădea în confuzie, autorul Dimensiunii româneşti a existenţei se lansează într-o analiză complexă a termenului. Şapte ar fi principalele sensuri : biologic, sociologic, statistic, istoric, psihologic, cultural şi politic, economic. Iar definiţia cea mai cuprinzătoare se încheagă în urma acestei perspective multiple : « o generaţie este o grupare socială bio-psiho-istorică, în care predomină oamenii de aceeaşi vîrstă, care se manifestă simultan, spontan, cu conştiinţa solidarităţii lor de vîrstă. Manifestările acestei grupări sînt condiţionate de faptul că membrii componenţi au participat la un anumit eveniment istoric, a cărui influenţă au suferit-o în perioada lor de formaţie intelectuală - fapt care face să predomine, în manifestările lor, preocupări de aceeaşi natură, precum şi o asemănare de material şi de maeştri. Această predominare poate fi condiţionată şi de felul în care tineretul participă la activitatea colectivităţii şi de încadrarea sau neîncadrarea în ierarhia existentă. »
[...]
În esenţă, tînăra generaţie se putea identifica prin participarea membrilor săi la realităţi spirituale similare. Numai că « spiritualitatea nu este o stare a sufletului omenesc, ci o tensiune. Spiritual nu poţi niciodată spune : Sînt ! Ci numai problematic : Să fiu oare ? ; sau imperativ :
Dar cum să fiu ? » Şi despre generaţia sa, tot Vulcănescu mai scrie : « Privaţi de sucul blînd al continuităţii, crescuţi în tensiune şi disciplină, cam după cum a dat bunul Dumnezeu..., cu toţii
ne recunoaştem cam în aceleaşi semne : alternativa, dubiul, în sensul tragic şi actual de a fi o generaţie care încearcă, între relativismul drag şi absolutismul aspru, ieşirea CU ORICE PREŢ din îndoială. » Sau : « crescută în vremuri anormale şi plăsmuită în tensiunea acestor vremi, generaţia noastră nu e făcută pe măsura vremilor normale. E în ea ceva neisprăvit, ceva care nu se potriveşte rotunjirii măsurii ! Ruptă de împrejurările ei de formaţie, generaţia noastră poartă încă urmele zdruncinării în care s-a zămislit. Nu se simte în largul ei decît în tensiune. [...] Fiecare clipă de destindere i se pare o decădere de la starea ei de har. » Neliniştea căutării şi,
în acelaşi timp, gustul fetişizat al acestei nelinişti sînt expresia unei nevoi legitime de unitate
în soluţii, a găsirii numitorului comun, a liantului salvator. Vulcănescu pare analistul cel mai potrivit să survoleze aceste căutări. [...]

Cristian Măgură
România literară, 1-7 septembrie 2004, p. 11

« Mircea Vulcănescu şi ideea de generaţie »

[...] Este extraordinar să constatăm cît de actuale sînt aserţiunile şi disocierile sociologice propuse de finul eseist care a fost elevul cel mai strălucit al şcolii lui Dimitrie Gusti. Deşi Mircea Eliade e considerat liderul cel mai fecund al generaţiei criterioniste, trebuie să ne schimbăm optica receptivă, căci toate argumentele, scoase la iveală de editarea operei lui Mircea Vulcănescu, fac din acesta adevăratul constructor şi teoretician al « tinerei generaţii ».
[...]
Mă opresc aici asupra textului intitulat Generaţie, publicat în numărul 3-4 al revistei Criterion (15 noiembrie-1 decembrie 1934), unde se analizează toate accepţiile date termenului, din punct de vedere biologic, sociologic, statistic, istoric, psihologic, cultural, politic şi economic. Constituirea unei generaţii implică un întreg periplu procesional ce nu se reduce nici strict la latura biologică, nici la aceea psihologică şi nici la cea istorică. Toate aspectele sociologice sînt cîntărite cu realism, propunîndu-se diverse definiţii : « un grup de oameni de aceeaşi vîrstă, a cărui unitate sufletească sau de manifestare culturală ori politică se explică prin identitatea situaţiei şi a funcţiei economice a celor care îl compun, şi în special prin faptul încadrării sau neîncadrării lor în ierarhia socială existentă » ; « în sensul lui sociologic special, termenul generaţie exprimă deosebirea dintre categoria socială a adulţilor, a oamenilor care participă integral la viaţa colectivităţii, şi categoria formată din copiii lor, a tinerilor, care, din pricina vîrstei lor fragede, nu iau parte la munca grupului din care fac parte » ; « observaţia sociologică descoperă într-adevăr, în viaţa socială, numeroase grupuri simpatetice, adică între membrii cărora se stabilesc legături sufleteşti, psihologice, grupuri care se manifestă între domeniile cele mai deosebite ale vieţii sociale, dar mai ales în domeniul distracţiilor şi al jocurilor, manifestări fragmentare ale vechilor ceremonii rituale, care supravieţuiesc agonic (fără scop) în cîmpul de activitate al copiilor şi al tinerimii, după ce şi-au pierdut sensul funcţional originar » ; « nu există identitate absolută de vîrstă, nici în cete, nici în promoţii, nici în cluburi, nici în adunările dansante... În toate aceste cazuri există fluctuaţii, care pot fi uneori atît de importante, încît să implice revizuirea fundamentului ideii de grup de vîrstă, întrucît alte împrejurări generatoare de coeziune socială par, de multe ori, mai dătătoare de seamă de unitatea psihologică a grupului decît vîrsta » ; « o generaţie nu e decît un grup de oameni aproximativ de aceeaşi vîrstă. Şi nu faptul vîrstei, el însuşi, e caracteristic pentru ideea de generaţie istorică, ci o anumită împrejurare istorică, în funcţiune de vîrstă. Faptul caracteristic prin care se defineşte generaţia istorică este influenţa faptelor istorice asupra similitudinilor structurale. Această influenţă e de ordin sufletesc şi ne deschide sensul psihologic al ideii de generaţie ». [...]

Marin Mincu
Cotidianul, 28-29 februarie 2004, p. 9

« Tineri şi neliniştitori »

[...] Ce e uluitor, de fapt, cînd citeşti articolele lui Mircea Vulcănescu - capul limpede, apolinicul, exactul şi optimistul generaţiei - nu e sentimentul crizei, al nemulţumirii, al urgenţei, al irosirii de sine, la urma urmelor motoare ale revoltei fiecărei generaţii normale. Şi nici totala lipsă de intuiţie pentru dezastrul ce va urma şi pe care cel puţin cîţiva dintre eroii generaţiei îl aşteptau « ca teologii din Bizanţ în preajma căderii » (Noica), adică discutînd. Uluitoare e toleranţa cu care se lăsau alăturate extremele în epocă, amenitatea cu care se discutau rupturile cu predecesorii şi urmaşii (cei « foarte tineri »), principialitatea cu care se făceau ierarhiile de fond şi conjuncturale. Cine ar mai ierta azi (ca Vulcănescu) un tînăr « promiţător » care-l face, în scris, prost, şmecher şi gras (fiindcă mănîncă şapte prăjituri) ? Şi cine ar mai susţine, după aceea, o carte precum Nu în faţa unui juriu nefavorabil ? Asta ne arată, citite azi, multe dintre cărţile « tinerilor » de la 1930 : că iremediabil s-a pierdut nu o generaţie, nu o cultură croită cumva, ci legătura cu un ţesut social, din care rar mai putem vedea azi cîte-o grefă izolată.

Simona Sora
Dilema, 12-18 martie 2004, p. 15

« Tînăra generaţie » interbelică : de la nevoia de integrare la integrism

[...] Considerat de mulţi, pe drept cuvînt, cea mai înzestrată minte a generaţiei sale (« cel mai bun dintre noi », după expresia congenerului Emil Cioran), personalitate « renascentistă » cu o putere de muncă formidabilă, excelent pregătit în domenii foarte diferite : economie, sociologie, filosofie, drept, teologie ş.a., Mircea Vulcănescu a fost un spirit constructiv cu vocaţie sacrificială. O « victimă a datoriei » (după expresia lui Eugen Ionescu pe care, după ce
i-a premiat volumul Nu, l-a ajutat să scape din ţara « rinocerizată »), cu o operă impresionantă, dar risipită şi sacrificată, care a trebuit să aştepte cîteva decenii începutul recuperării. Iar aceasta e departe de a se fi încheiat.
[...]
Un ax major al cărţii este distincţia între « activismul prin disperare » al unor congeneri
(Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Manoliu) şi « istorismul prin resemnare » pe care îl apără şi ilustrează Vulcănescu însuşi. De o parte - vitalitatea biologică exasperantă şi oarbă, cultul aventurii şi al experienţei, energetismul, revolta luciferică, voinţa evadării din istorie (ilustrate de romanul Întoarcerea din rai al lui Eliade). De cealaltă - acceptarea resemnată a istoriei, modestia anonimă, renunţarea la « orgoliu » şi « ambiţii », punerea individului în slujba comunităţii. De pe poziţii creştine, autorul sancţionează ereziile idolatre şi « păgîne » ale Gîndirii, critică purismul eleat al lui Dan Botta, scepticismul « agonic », « antipolitic » şi
« antiistoric » al lui Emil Cioran, erezia « mîntuirii prin cultură » a lui Eliade şi Traian Herseni, ambiţiile de putere ale « naţionalistului integral » Mihail Polihroniade şi relativismul cinic al lui Ion Cantacuzino (căruia îi opune scepticismul metafizic din Nu de Eugen Ionescu). E conştient de « primejdia amăgirii cu iluzii şi a risipirii zadarnice, dar mai ales de primejdia de a sluji ca unealtă, de a fi folosit fără să-şi dea seama de cei abili şi interesaţi, care pasc acest activism disperat, care mimează candid o dogmatică intransigenţă » şi avertizează asupra abandonării culturii şi a riscurilor angajării politice. Există, în acest sens, o subtilă rivalitate polemică între creştin-ortodoxul moderat Mircea Vulcănescu şi gnosticul radical Mircea Eliade, cei doi lideri ai « generaţiei ». Argumentele raţionale sînt de partea celui dintîi, totuşi ei nu se delimitează nici un moment de colegii de generaţie : polemica rămîne una internă, « în familie ».
[...]
Atît subtilul editorial al volumului de faţă (Crize vechi în haine noi. Cine sînt şi ce vor tinerii români) cît şi menţiunile prefaţatorului privind « nu puţinele similitudini » dintre « tînăra generaţie de ieri şi cea a prezentului » (ieşirea dintr-o lume « tîrzie şi învechită », « lipsa de certitudini », entuziasmul iniţial transformat pe parcurs într-o mare dezamăgire, « nevoia schimbărilor radicale ») indică un « mesaj » către tinerii de azi, cu precizarea - oportună - că
« imperativul autenticităţii este acelaşi, dar rezolvarea vine din altă parte. În locul uniformizărilor naţionale, urgenţa pare să fie inserţia socială (culturală), sugerată şi ea cu insistenţă în paginile acestei cărţi ». Diferenţele dintre cele două epoci (ca şi cele dintre
« generaţii »), sînt însă clare, mult mai numeroase decît similitudinile. Nu mă pot împiedica, apoi, să nu văd în aceste pagini şi o lecţie peste timp. Căci pericolele ce pîndesc « tinerele generaţii » în momente de criză nu sînt puţine, iar nevoia reală a schimbărilor radicale se poate lesne asocia, pe fondul resentimentului faţă de incapacitatea « clasei politice », cu tentaţia autoritaristă (ex. : alegerile din 2000). Respingînd mitologizările aburoase, va trebui să recuperăm, deci, « lecţia » seriozităţii şi a lucidităţii responsabile.

Paul Cernat
Observator cultural, 16-22 martie 2004, pp. 11-12