Noi / Dosar

Mircea  Vulcanescu

Editie ingrijita de Marin Diaconu

Cuvînt înainte

Despre originalitatea gîndirii lui Mircea Vulcănescu şi rolul său în formarea strălucitei
« tinere generaţii »* interbelice s-a scris şi se va mai scrie. La mai bine de 100 de ani
de la naştere, omul continuă să uimească. În toate domeniile în care s-a implicat,
Mircea Vulcănescu « n-avea măsură », îşi aminteşte C. Noica.**
Într-o lume normală - cum n-a fost lumea « sîngerosului secol XX » -, gînditorul ar fi fost un firesc « şef de şcoală », lucrările sale s-ar fi bucurat de numeroase ediţii, textele i-ar fi fost îndelung comentate şi interpretate. O soartă nemiloasă, care şi-a pus pecetea asupra majorităţii colegilor şi colaboratorilor lui Mircea Vulcănescu, a făcut ca în urma lui
să rămînă doar texte şi amintiri despre, toate dînd la iveală un fel de uomo universale,
un gînditor complet, capabil de o metodică iscodire a lumii sale, dar posedînd şi intuiţia profundă, surprinzătoare a esenţelor ei. « Avea ceva din ceea ce spunea Guicciardini despre Savonarola : cînd vorbea filosofie, părea că se naşte din el », observa Noica în aceleaşi amintiri. Dar Mircea Vulcănescu nu era doar filosof. Alături de Dimitrie Gusti, a fost
unul dintre întemeitorii Şcolii monografice de la Bucureşti şi articolele sale sociologice arată că era un observator extrem de avizat al realităţii sociale de la noi. În sociologia românească au rămas cu opere mulţi dintre colaboratorii lui Gusti (H.H. Stahl, T. Herseni, A. Golopenţia ş. a.), unii au supravieţuit « sub vremi », au putut să încheie cercetări, să lase în urmă lucrări « rotunjite » în laboratoarele maturităţii. Vulcănescu a lăsat « scrieri », fragmente, şi asta nu doar pentru că destinul său a fost tragic. « Ceea ce totuşi îl trăgea
în jos din absolutul său era şi ceea ce îl prefăcea într-o binefacere pentru alţii : capacitatea sa de a renunţa la creativitatea activă pentru o formă de creativitate reactivă », mai notează
C. Noica.
Mircea Vulcănescu re-acţiona, într-adevăr, la toate provocările epocii sale, căuta soluţii pentru situaţiile problematice, elabora proiecte. Juristul, eticianul sau economistul care a fost era mereu « în priză », căuta să înţeleagă şi să prevină efectele « vremilor ». Vremuri, cum se ştie, tulburi, de restrişte, în care crizele, confruntările, războaiele s-au succedat într-un vîrtej ameţitor, afectînd comunităţi şi indivizi, impulsionînd sau frîngînd destine - în vîrtej a fost prins, de altfel, chiar Vulcănescu. Gînditorul capabil să conducă o generaţie nu putea sta deoparte. Mircea Vulcănescu era gata să coboare oricînd din « eterul culturii » pe solul dur al realităţii sociale ori economice, răspunzînd unui impuls irepresibil :
« impulsul de a sluji ». Prietenul şi colegul lui de generaţie Constantin Noica o spune prea bine : « Nu numai capacitatea sa de a intra în gîndul altora şi de a-i salva îl trimitea
în afară [...], ci şi convingerea că sîntem datori ţării mai puţin cu afirmaţii personale,
oricît de strălucite, cît cu o bună administraţie. »***
Noica se miră că un om atît de « dotat » pentru ale spiritului se lăsa acaparat de servituţile concretului, ale materiei. Pentru un om capabil de a inventa şi de a se inventa, tentaţia
« administrativului » însemna o trădare, o abdicare de la vocaţie, o dovadă
de « slăbiciune ». Pentru majoritatea membrilor grupului Criterion, a face « cultură
mare » (cultură superioară, angajată sau liberă) era o datorie patriotică şi o « investiţie » în viitorul ţării. Pentru Mircea Vulcănescu şi pentru alţi cîţiva din « tînăra generaţie », această datorie era una concretă, directă, trăită în prezentul ţării. România Mare, abia născută după pustiitorul război mondial (1914-1918), avea nevoie, ca să propăşească, de o bună pătură de funcţionari publici superiori, în stare, prin competenţă şi stricteţe, să facă lucrurile să meargă bine.
De ce n-a urmat, aşadar, Mircea Vulcănescu destinul celorlalţi « criterionişti », de ce nu
s-a realizat în « cultura superioară », cînd avea toate datele s-o facă ? Nu doar Noica, ci şi Eliade, Cioran, Ionescu, Botta ş. a. au remarcat imensul potenţial creator al « făuritorului de proiecte ». Ce l-a împins deci pe strălucitul elev al lui Nae Ionescu să renunţe la construcţia metafizică închegată, la opera teoretică în genere, pentru a se înscrie, ca funcţionar, în « administrativ » ? Instinctul sau impulsul de a sluji ? Vulgarele nevoi materiale ? Să fi simţit Mircea Vulcănescu datoria de a administra, una asemănătoare cu cea care-i împingea pe nobilii englezi să plece, generaţie după generaţie, să civilizeze India ? « Bunicul meu, spunea el, a fost agent fiscal la ţară, tatăl meu a ajuns secretar la Finanţe, eu am urcat pînă la treapta de subsecretar de Stat. »****
Privind în urmă, putem constata că o astfel de « datorie » au simţit şi alţi colegi
de generaţie, mai puţin cunoscuţi decît creatorii de « cultură superioară ».
N. Georgescu-Roegen, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Enescu şi-au urmat şi ei instinctul
de a sluji integrîndu-se în administraţia statului, mobilizîndu-se pentru rezolvarea problemelor ei curente. Cu toţii au elaborat proiecte, au căutat soluţii la dificultăţile de moment, au încercat să schimbe relele obiceiuri ale unei funcţionărimi formate în pripă într-o ţară tînără, în care modernizarea şi tranziţia nu reuşeau să elimine reflexele bizantine şi balcanice. Proiectele şi construcţiile teoretice datorate lui Vulcănescu şi companionilor lui într-ale « administrativului » aveau un temei profund, realmente patriotic : acela că viitorul, în care « cultura superioară » investeşte şi pe care îl luminează, nu se poate clădi fără un prezent cumsecade, obţinut prin transformări de esenţă.
Suficienţa absolutismului comunist, dogmatismul său doctrinar în « citirea » realităţii concrete ne-a obişnuit (şi obligat) să ne refugiem în cultura superioară, în cultura trecutului « revalorificată ». După obsedantul deceniu al negaţionismului proletcultist însă, pînă şi regimul care l-a ucis pe Vulcănescu şi i-a constrîns la exil sau la tăcere pe alţi membri ai generaţiei lui a înţeles că fără valorile (filtrate şi cenzurate) impuse de epoca interbelică, cultura românească - « specificul naţional », cum i se spunea - nu poate supravieţui. Treptat, timid, producătorii de « cultură înaltă » au reapărut astfel în spaţiul vieţii publice. Pentru regimul comunist, « revalorificarea trecutului » era şi o supapă potrivită pentru surdele nemulţumiri sociale. Comuniştii nu au « revalorificat » însă decît parţial, şi nu au făcut-o decît după ce contribuţiile economiştilor, juriştilor sau chiar sociologilor interbelici au căpătat recunoaştere în alte orizonturi simbolice. Un Mihail Manoilescu, un N. Georgescu-Roegen au fost reeditaţi sau editaţi, folosind aceeaşi zgîrcită grilă selectivă, după ce scrierile lor au fost propulsate în circuitul internaţional al valorilor de admiratorii şi continuatorii lor de aiurea. Închistat în propria-i dogmă economică, regimul comunist din România nu avea nevoie de soluţii administrative, de proiecte economice şi sociale originale.
Scrierile din domeniu ale lui Mircea Vulcănescu i-au împărtăşit destinul tragic. Textele sale economice nu au fost reeditate înainte de 1989. De altfel, autorul lor nu le-a
« rotunjit » niciodată într-o carte. Articolele şi broşurile economice pe care le-a publicat, manuscrisele sale pe teme economico-sociale ar fi rămas, probabil, în colbul arhivelor sau s-ar fi pierdut, dacă efortul admirabil al lui Marin Diaconu nu s-ar fi finalizat prin repunerea lor în circulaţie. Pînă la aceste « reluări » recente a predominat impresia
de ne-terminare, de împrăştiere sterilă a gîndirii vulcănesciene, care i-a însoţit şi contribuţia metafizică, « opera » culturală în ansamblu. Aşa cum această impresie s-a risipit în ceea ce-l priveşte pe filosoful şi eticianul Vulcănescu prin publicarea în totalitate (prin grija aceluiaşi Marin Diaconu) a lucrărilor de specialitate, ea va dispărea şi în cazul economistului, al teoreticianului posibilităţilor de relansare economică a României în tranziţia ei interbelică. Funcţionarul de stat serios şi aplicat, înaltul administrator care a fost Mircea Vulcănescu a reuşit şi în această « întreprindere » în care experienţa, dar şi cunoaşterea critică a doctrinelor economice ale epocii şi-au spus cuvîntul.
« Spre un nou medievalism economic » dezvăluie un profesor în economie extrem de coerent, informat şi re-activ la conjuncturile traversate de România într-o lume în schimbare. Primul război mondial îi permisese Vechiului Regat să reunească toate provinciile româneşti într-un stat naţional, suveran şi unitar. Făurirea României Mari nu a fost însă deloc uşoară. La suferinţele provocate de război se adăugau problemele spinoase ale armonizării unor spaţii în care etnicitatea şi spiritualitatea comune nu excludeau forme de organizare diferite, comportamente nuanţate, atitudini şi finalităţi distincte. Pe scurt, pe umerii unei ţări abia conectate la Europa - căci România Mică era încă un « stat tînăr » -, Marea Unire din 1918 a pus şi un alt proces tranzitoriu : un galop vizînd standardizarea socială şi economică, regruparea claselor şi categoriilor, uniformizarea juridică şi, nu în cele din urmă, reconstrucţia psiho-sociologică. Dificultăţile interne inerente aveau parte de un context extern complicat de schimbarea centrelor civilizaţionale, de reorientarea fluxurilor economice europene şi mondiale, de crizele postbelice, culminînd cu Marea Criză Economică Mondială (1929-1933), şi de ameninţările din imediata apropiere. Într-o perioadă atît de tulbure, noua Românie trebuia să acţioneze rapid pentru a rezista presiunilor de tot felul. Independenţa deplină presupunea, în situaţia geopolitică dată, realizarea unei minime autarhii economice, o dezvoltare industrial-agrară care să pună ţara la adăpost de zdruncinările datorate răsturnărilor de alianţe politice, schimbărilor de regim din metropolele continentale şi mondiale. Cu alte cuvinte, România avea nevoie de soluţii şi strategii de aplicare a lor în plan social şi economic. Iar asumarea soluţiilor şi strategiilor presupunea o anume solidaritate a elitelor, căci numai o voinţă politică unitară permitea « saltul » asigurator în faţa unui viitor imediat plin de ameninţări.
Citind textele economice ale lui Mircea Vulcănescu, eşti izbit de uluitoarea lor actualitate. Dacă face abstracţie de datele concrete ale momentului, lectorul cel mai obiectiv şi-ar putea spune că, în privinţa României, aproape nimic nou nu este sub soare. După deceniile de paranteză istorică ale comunismului, ţara se află iar în tranziţie : comportamentele şi reacţiile economice, pervertite sub totalitarism, sînt încă departe de cele ale lumii occidentale, manifestările clasei politice sînt în continuare egoiste şi balcanice, iar nevoia de « o bună pătură de funcţionari superiori » este la fel de actuală ca în perioada interbelică. Chiar şi contextul, deşi aparent schimbat prin aderarea la UE şi la NATO, dar şi în urma procesului de globalizare, se poate vădi, în ultimă instanţă, ameninţător pentru stabilitatea unei ţări ce nu şi-a găsit totuşi, se pare, nici deplina identitate şi nici autosuficienţa economică. În situaţii asemănătoare se recomandă, îndeobşte, soluţii asemănătoare. Cele ale economistului Mircea Vulcănescu sînt rezultatul unei reflecţii profunde şi obiective, lipsită de tulburarea cauzată de angajări ideologice sau parti-pris-uri politice. Economiştii şi strategii economici ar trebui, din această perspectivă, să se aplece asupra lor, renunţînd la a mai prelua de-a gata aşa-zise modele universal valabile. În România, finalizarea tranziţiei nu este doar o chestiune materială, limitată la atragerea unor fonduri investiţionale şi utilizarea lor judicioasă, ci şi o problemă de schimbare a psihologiei sociale, de reconstrucţie a ceea ce obişnuim să numim forma mentis.
După Mircea Vulcănescu, orientarea spre « un nou medievalism economic », adică întoarcerea la o economie în care oferta şi cererea să nu mai funcţioneze asincronic, provocînd crizele ciclice legate de creditare, acoperire monetară, supraproducţie - cu efecte sociale previzibile -, ţine de o evoluţie în « serie lungă », seculară a fenomenului economic, pe care globalizarea - presimţită încă de atunci - o amorsează. Marea Criză Economică interbelică, de o amploare similară cu aceea pe care o cunoaşte acum economia mondială, a modificat radical datele procesului capitalist de extindere. Limitarea pieţelor, dezvoltarea industriilor autohtone din ţările încă subdezvoltate şi creşterea potenţialului agrar al ţărilor « de top », însoţite de accentuarea problemelor demografice, au impus nu numai noi strategii manageriale, ci şi eforturi pentru a obţine o planificare şi previziuni cît mai riguroase. Aceste eforturi trec inevitabil prin reducerea spaţiului de manevră al posesorilor de capital şi printr-un dirijism etatist atent calculat. Vulcănescu pare să fie adeptul unor formule de intervenţionism economic de tip marxist sau keynesian, dar, în fapt, el încearcă să realizeze calea spre echilibru a procesului prin armonizarea « seriilor scurte », sezoniere şi conjuncturale, cu « seria lungă », seculară. Soluţiile propuse de el României în situaţia de atunci sînt exemplare şi, mutatis mutandis, încă valabile.
Pentru România, diagnoza vulcănesciană este, practic, exactă. Potenţialul agrar al ţării
s-a prăbuşit, iar industria petrolului şi gazelor este aproape de epuizare. Ţara, odinioară
« eminamente agricolă », importă produse alimentare, îşi vinde pe redevenţe minime resursele energetice, are o industrie învechită (un « morman de fiare vechi ») şi prost concepută. Iar corupţia şi lipsa acelei « pături de buni funcţionari » face restul. Dacă nu ar avea conotaţii tragice, un articol precum cel intitulat « Carteluri, politică liberală şi dictatură economică » ar putea fi luat drept o ironie la ceea ce se întîmplă acum în România. « Moştenitori ai tranziţiei lui Vintilă Brătianu - scrie, de exemplu, Mircea Vulcănescu -, liberalii nu uită că scopul esenţial al stăpînirii politice este dobîndirea de avantagii economice cu ajutorul organizaţiei de stat. » Nu mai vorbesc de drama satului românesc, descrisă cu o uimitoare precizie, şi de soluţiile viabile propuse pentru propăşirea lui prin blocarea procesului de pulverizare a proprietăţii şi urbanizare. Extrem de interesante sînt şi proiectele legate de industrializare la nivelul resurselor ţării şi de reorientarea fluxurilor ei de schimb prin politici de vecinătate adecvate. Actualitatea scrierilor economice ale lui Mircea Vulcănescu este evidentă. Iar pe măsură ce citeşti, cauza pentru care el a renunţat în mare parte la angajarea în « cultura superioară » devine tot mai limpede.
Trebuie, în final, remarcat şi densul efort metodologic al cercetătorului : veritabil om de ştiinţă, Mircea Vulcănescu nu operează decît cu metode de cercetare sigure, cu indici şi indicatori susceptibili de confirmare intersubiectivă. Textele lui, impecabile prin logică, soliditatea argumentaţiei, fermitatea concluziilor, sînt adevărate modele de cercetare, la care orice specialist în domeniu ar trebui să se raporteze. Mircea Vulcănescu şi colegii
lui din « administrativ », proveniţi, alături de el, din « tînăra generaţie », pot fi socotiţi în planul ştiinţei economice la fel de valoroşi şi originali precum partenerii lor din epocă, realizaţi în aparent mai spectaculoasa « cultură superioară ». Restituirea operei economice a lui Mircea Vulcănescu este încă un pas spre recuperarea valorilor de care, uneori împotriva voinţei ei, România s-a păgubit.

* Vezi Mircea Vulcănescu - « Tînăra generaţie ». Crize vechi în haine noi, Editura Compania, Bucureşti, 2004.
** C. Noica - « Amintiri despre Mircea Vulcănescu », în Mircea Vulcănescu. Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1992, p. 5.
*** C. Noica - op. cit., p. 7.
**** Idem.

Toma Roman

Domni, regi, eroi, carturari, oameni politici, literati
Dan Berindei

Cuvânt înainte

Modelele sunt necesare mai mult ca oricând. Ritmul în care se dezvoltă umanitatea, implicit şi ţara noastră, s-a intensificat, mutaţiile ce au loc în societate şi în devenirea fiecărui om creează adesea adevărate stări de confuzie. Nici sistemul de învăţământ nu le mai poate asigura tinerilor un climat în care fiecare dintre ei să-şi poată găsi modelele cuvenite.
Locul ştiinţelor cu caracter umanist se restrânge sub presiunea, oarecum firească, creată de expansiunea şi necesităţile ştiinţelor exacte. Cartea de faţă este, astfel, menită să umple un gol.
Portretele dau viaţă cursului general al devenirii - îl însufleţesc, îl « colorează », îl « umanizează » într-un fel. Prin ele poate fi trezit interesul chiar şi pentru momente istorice aparent prin nimic atrăgătoare. Modelele sunt pilduitoare - « învaţă », educă, sugerează căi de urmat, ieşiri din situaţii complicate, ce par uneori de nedepăşit. Portretele mai au un rost, mai ales în zilele noastre : acela de a oferi exemple uitate sau neştiute din trecut într-o lume în care figurile exemplare, din păcate, au cam dispărut, o lume în care dăruirea de sine, jertfa, iubirea de ţară au fost înlocuite de profit şi îmbogăţire, individualism exclusivist
şi multă necinste.

Fără îndoială, mersul înainte al societăţilor umane, astăzi ca şi ieri, presupune o implicare a tuturor, căci acţiunile individuale se pierd cu uşurinţă sau sunt neîndestulătoare. Pe de altă parte, este evident că întotdeauna intervenţia unor personalităţi care înţeleg sensul evoluţiei joacă un rol decisiv în desfăşurarea proceselor istorice. « Personalităţi » sunt cei ce au forţa necesară pentru a-şi asuma ţeluri şi a le atinge, dar şi cei care sunt dispuşi la jertfă, inclusiv a propriei persoane, pentru ca ţelul să fie atins. Personalităţile de seamă au, de asemenea, forţa de a-i atrage pe cei mulţi, de a-i însufleţi şi de a-i conduce pe căile cele mai propice atingerii scopurilor. Nu arareori, marile figuri sfârşesc prin a se instala în imaginarul popular, căci impresionează durabil şi fascinează chiar.

Am încercat să pun la dispoziţia cititorului o imagine a devenirii istorice prin oameni de seamă, cei care se găsesc totdeauna în primele rânduri ale marşului umanităţii şi, desigur, al naţiunilor, schiţând perspective pentru deplina înţelegere a acestui avânt. În ansamblu, portretele din volum sunt menite să deschidă ferestre către timpurile trecute. Prin personalităţi ne putem apropia mai pe înţeles de evenimentele istorice, putem pricepe mai uşor ţesăturile complicate ale evoluţiei noastre.

Cu opt ani în urmă a apărut prima ediţie a acestei cărţi, sub titlul Portrete istorice.
În ediţia de faţă m-am oprit numai asupra personalităţilor româneşti. Am adăugat 12 portrete la cele din ediţia anterioară, am revizuit şi am « îmbogăţit » unele dintre cele deja existente, întregind şi majoritatea titlurilor. Unele portrete sunt simple eseuri, altele au la bază un amplu studiu. În cazul celor pe care i-am întâlnit în cursul vieţii, am introdus şi amintiri personale, dorind să contribui şi pe această cale la mai deplina lor « descifrare ».
Şi de data aceasta, aria mea de interes şi de specializare - cea a ultimelor veacuri şi,
cu deosebire, procesul complicat al constituirii României moderne - s-a reflectat prioritar
în portretele cuprinse în volum.

Cui i se adresează această carte ? Bineînţeles, oricui doreşte să se apropie de figuri marcante ale trecutului, dar mai ales profesorilor şi tinerilor. Acestora din urmă, prin diminuarea treptată a învăţământului istoriei şi, în general, a contactului cu disciplinele umaniste, informaţia istorică le-a fost mult restrânsă. Ei sunt însă cei dintâi care au nevoie de exemple, de modele pentru a acţiona, în condiţii diferite şi într-o altă epocă istorică, pentru ca România să-şi poată ocupa locul cuvenit printre celelalte naţiuni. Cu siguranţă, scoaterea din uitare a acestor personalităţi-model le este de folos noilor generaţii şi poate inspira chiar apariţia unor noi modele.

                                                                                  Acad. dr. Dan Berindei

Fotografii necenzurate din comunism
Andrei Pandele
Prefaţă de Petru Romoşan

Ediţie bilingvă română-engleză / bilingual Romanian / English edition (Surprise Witness. Uncensored photos from the Communist years Versiune engleză / English version : Mike Ormsby)