ADINA  KENEREŞ

O editură, un editor

În lumea cărţilor Editurii Compania

Care era proiectul de bază ?

În '98, cînd am fondat editura, ne-am propus să ne ocupăm de cartea pentru copii, pentru că asta lipsea teribil. Am încercat să împingem bolovanul acesta al iresponsabilităţii faţă de domeniul junior. Şi, din « nenorocire » pentru noi, primele cărţi pentru copii pe care le-am făcut au mers prea bine. Atunci a apărut ideea să ne ocupăm şi de domeniul cărţii pentru adulţi. În timp, în cei şapte ani de cînd ne jucăm cu editura, media a ajuns să fie de 30 de titluri originale pe an. Sîntem o microîntreprindere, numărul maxim de salariaţi a fost de nouă, din care cinci se ocupă de gestiune, distribuţie şi contabilitate. Ceea ce înseamnă că, pe partea de creaţie editorială, eu,
cel puţin, prestez o muncă fără week-end-uri, fără concedii, fără vacanţe şi am parte de un stres permanent, pentru că, nu-i aşa, activăm în România...

Cum definiţi orientarea actuală a editurii ?

Editura are un profil foarte marcat : istorie, document, recuperare, restituire de texte neglijate, de texte necunoscute sau de texte foarte cunoscute dar care au apărut numai în alte limbi şi care interesează spaţiul românesc şi pe care le aducem în versiune românească la cunoştinţa publicului. Obsesia asta a documentului nu înseamnă altceva decît ancorare în real şi ieşirea dintr-o ficţiune programatică, onirică şi aproape recomandată ideologic sub comunism, iar singura serie de autori români contemporani pe care o avem include proză, dar în proza cu pricina, înainte de judecata asupra calităţii literare a creaţiei, încape judecata asupra a ceea ce oferă ea ca referinţă la o lume vie, adevărată şi apropiată de noi. Pînă şi calitatea documentară a prozei ne interesează şi urmărim restabilirea relaţiei autentice, mult minţită în comunism, între politică şi cultură, căci între cele două nu există o prăpastie. Versantul celălalt îl reprezintă cartea pentru copii şi tineret, ca şi pedagogia şcolară, prin care să se reorienteze un pic toceala tradiţională românească spre acea lume care îi aşteaptă pe copiii noştri.
În altă ordine de idei, colecţia AltFel găzduieşte eseuri, sinteze şi studii socio-umane pentru un public mare. Ţintim un public larg, oameni care au şi drag de carte, şi curiozitatea de a înota în afara domeniului lor. În recreaţie servim şi literatura, dar noi ţinem la acest profil documentar
şi i-am cerut pînă şi cărţii de ficţiune să respecte acest principiu.

Unde vă situaţi în peisajul editorial românesc ?

Pofta de diversificare în România este foarte mare, tentaţia creşterii şi pe verticală, şi pe orizontală este gigantică - francezul are o vorbă frumoasă, zice că omul are ochii mai mari decît pîntecul, toată lumea ar mînca mai mult decît poate suporta stomacul. La micul număr de librării pe care-l are România, 336, preferăm să facem mult mai puţine titluri decît alte edituri, dar ceea ce facem, să facem bine.

Aţi impus modelul scriiturii de artă...

Eu am lucrat în Franţa şi cu trusturi foarte mari, cu edituri medii şi cu edituri foarte mici. Într-un fel se lucrează la volum, într-o fabrică de cărţi şi altfel se lucrează într-o editură mică, unde se află împătimiţii cărţii. Eu chiar fac parte din această categorie. Aşa că mă prezint foarte năzuros drept primul sclav al acestei edituri, drept salahorul zero. Prieten mi-e directorul, dar asta nu înseamnă nimic. În Franţa n-am văzut pe nimeni strălucind de fericire că e director. A fi şef de ceva înseamnă a fi apăsat de sarcini. Lumea fuge de scaunul acesta, nu-l vînează nimeni, este o răspundere de competenţă, dar este şi răspunderea morală : cărţile nu sînt hîrtie moartă, cărţile sînt nişte animale vii, sînt ca oamenii, nici nu ştii pînă unde se poate mişca o fibră într-un om, uneori ajunge o frază să schimbe un destin, iar un curent de opinie, o linie de dezbatere care se lansează într-o carte poate să schimbe mersul unei societăţi. Unele cărţi de-ale noastre au schimbat ceva, s-au pus întrebări care de 50-60 de ani încoace stăteau pe limba tuturor, acum sînt cap de ziar, au devenit o banalitate. Titlul cărţii noastre Boierii minţii a devenit o sintagmă şi un punct de discuţie. Acum cuvîntul « mahalale » are o altă valoare, o altă încărcătură. Nu poţi să dai drumul unei cărţi delicate fără ca ea să aibă aparatul critic necesar.

Interviu realizat de Irina Airinei
Cronica română, 6 martie 2006, p. 7

 

Piaţa de carte, azi

Nu avem nici una din instituţiile care fac un adevărat comerţ cu carte

De vorbă cu Adina Kenereş, director al Editurii Compania

Aveţi deja distanţa unei evaluări critice ? Ce a mers şi ce n-a mers pe piaţa românească de carte pînă în prezent ?

Noi nu ne putem plînge de mari eşecuri pentru că am fost foarte prudenţi. Chiar excesiv de atenţi la semnalele de pe piaţă. Putem regreta că unele domenii dragi nouă, dar prea tipice unei lumi aşezate, cu clasă medie şi inflaţie anuală de 0,8 %, nu « prind » încă în România aşa cum ar cere-o reţetele. Poţi da faliment liniştit cu cartea de fotografie, de artă, cu serii de romane poliţiste, de bucătărie rafinată sau de ficţiune pentru adolescenţi. Precum poţi munci inutil la carte socio-politică cerută de orice societate gînditoare, preocupată de viitorul ei şi al copiilor ei. Pînă şi ficţiunea naţională - domeniu-far al oricărei producţii naţionale - pune probleme uriaşe. Sigur că vorba « lumea nu mai citeşte » e o prostie. Fapt e că e nevoie de calitate, de mult mai multă bună credinţă şi mai mult entuziasm. În urîtul în care se complac cei mai mulţi dintre noi, vorba emoţionantă, autentică nici nu se mai aude.

Să călătorim în viitor ! Cum evaluaţi, realist, că ar putea arăta editura d-stră peste zece ani ? Fireşte că vă invit implicit şi la o prognoză social-politică.

Nu văd sumbru, dacă asta aţi avut în minte. Dar nici festivist ! Cred că mersul va fi lent, greu, bîjbîit. Noua revoluţie de care ar fi nevoie nu are din ce se produce în următorii cinci ani.
Văd un cîmp de victime şi nici un erou. Doar supravieţuitori. Vreu să cred că vom fi printre ei. Adică îmi imaginez o creştere blîndă, controlabilă a editurii, cu hopuri la rîndul lor controlabile, o diversitate de spaţii mici, specializate, un fel de platformă pentru posibile salturi. Care abia ar putea începe peste zece ani. Sper pentru noi toţi să mă înşel !
Paradoxal, cred că una din primele chemate să reaşeze conştiinţele va fi tot cartea. Pentru că nu cunosc nici un popor cretin dar îndestulat. Politica şi economia vor da însă extemporalele decisive pentru soarta unei naţiuni mulţi ani de aici înainte. E aberant să continuăm să le cerem cărturarilor să ne salveze, mai nou chiar de la plata întreţinerii...

A consemnat I. Buduca
Cotidianul, joi, 21 decembrie 2000, p. 6

O perioadă de stagnare
TÎRGUL INTERNAŢIONAL DE CARTE BOOKAREST

Faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, vînzările editurii Compania nici nu au scăzut, dar nici nu au crescut, mărturiseşte Adina Kenereş. În opinia ei, această lipsă de creştere oglindeşte în parte scăderea puterii de cumpărare a consumatorului român, dar mai ales dificila reechilibrare a activităţii după introducerea haotică a TVA. « Nu TVA în sine e problema, ci blocajul comercial de două luni indus de ea. Pe de altă parte, valoarea TVA rămîne prea mare faţă de capacităţile pieţei româneşti şi faţă de prioritatea pe care ar trebui s-o reprezinte cartea într-un context de la care se aşteaptă prestaţii competitive, de calitate, în doar cîţiva ani. »
Pentru perioada următoare, editura Compania nu şi-a propus o creştere exponenţială, precizează Kenereş. Strategia editurii vizează în principal multiplicarea categoriilor de public-ţintă, dar şi stabilizarea relaţiilor cu diversele puncte de vînzare. « Absenţa intermediarilor profesionişti, precum şi rabaturile nejustificat de mari ale multor librari, întîrzierile perpetue la plată, dispariţia spaţiilor comerciale au transformat o activitate firească într-o adevărată mişcare de rezistenţă, cu accente de gherilă. Detest, desigur, această instrucţie paraculturală şi abia aştept să trecem la tihna consacrată "banalei" activităţi editoriale ».

Ziarul financiar, 11 iunie 2004, p. 2

Ce, cît şi cum se citeşte azi ?
Adina Kenereş
Editor

Aşa cum vă puteţi închipui, un editor percepe lectura celorlalţi într-un chip partizan. Informaţia lui, foarte exactă în anumite privinţe, e însă lacunară în altele. De pildă, faţă de producţia proprie, percepţia noastră e foarte precisă : ştim că se vînd şi se citesc - avem ecouri numeroase - cărţile noastre cu profil documentar, cele practice, ficţiunea românească, antologiile, cărţile-eveniment pe teme de istorie şi societate, eseurile, ca şi auxiliarele şcolare. Facem puţine traduceri, iar acestea nu sînt decît arareori de ficţiune, aşa că mi-e imposibil să spun din experienţa proprie dacă ele au « decolat » cu adevărat sau nu. Acolo unde pot vedea oamenii citind, volumele pe care le afişează ei sînt arareori cele din seriile cunoscute ale marilor edituri. În locul lor apar nişte jalnice broşuri produse de oricine, nemaiauzite şi care abia de arată a cărţi. Nu cred însă că această « imagine » este corectă faţă de grosul vînzărilor de carte. Tot în materie de vînzări, putem avea o reprezentare tristă despre Neamţ, Sălaj, Vaslui sau Caraş-Severin, unde distribuţia de carte agonizează sau e inexistentă. Pe de altă parte însă, pătimaşii cărţii din aceste zone au învăţat să comande titlurile care-i interesează direct editurilor, pe e-mail sau la telefon. Multe scrisori sau comenzi vin din sate şi comune unde nu te-ai gîndi că a ajuns informaţia despre noutăţi. Dar ea ajunge, oamenii scriu frumos româneşte şi au un foarte just limbaj « comercial ». Mi se par echilibrate şi opţiunile bibliotecilor, atît în materie de titluri, cît şi sub raportul cantităţii. La o privire de ansamblu, nu cred că s-a schimbat radical ceva în ultimii ani. Din păcate, apetitul pentru literatura destinată juniorilor nu se dezvoltă, aşa cum ar fi de dorit într-o societate conştientă de priorităţile ei. Acesta, da, e simptomul unei boli grave, care riscă să ne coste mult pe toţi într-un viitor apropiat.

Cuvântul, anul X (XV), nr. 5 (323), mai 2004, p. 3

3 în 1, o familie

La Bucureşti, în trecere

Am emigrat, în 1987 ? Nu, am evadat. Printr-un tunel care putea duce aproape oriunde, aproape orice capăt era bun. M-am simţit ca un emigrant ? Niciodată. Un timp am fost un-străin-ca-toţi-străinii, apoi un ce-bine-că-e-altfel-decît-noi-deşi-e-de-al-nostru. Exil ? Am digerat uşor îndepărtarea pe care o conţine acest cuvînt, pentru că locurile noi aveau orizontul care-mi lipsise dureros. Am primit mai mult decît mi se lua. În unsprezece ani, în Franţa, mi s-au dat secolele cîtorva continente. Noroc ? Da, am avut mult noroc. Altii au avut mai puţin, alţii deloc - lucruri din care nu se poate trage nici o învăţătură, nici o concluzie, nici o morală.
M-am întors în România în 1997. Nu ştiu să spun bine de ce. Da, mă simt de parcă aş fi emigrat. Da, sînt încă obligată să aud că nu sîntem egali. Zilnic. Şi chiar nu sîntem. Nu, nu mi-am regăsit ţara. Dar mi-am regăsit limba şi temele care m-au interesat întotdeauna. Nu, mă simt în tranziţia altora, nu în a mea. Da, se poate, nefăcînd lucrurile pe sfert şi năucind ca să adaugi mereu trei sferturi de la tine.
Tinerii emigrează ? Am mari rezerve faţă de acest cuvînt. Ţara are un azi fără mare legătură cu istoria ei lungă. Unii nu-l pot digera. De ce ar trebui să trăiască bolnavi ? De fapt, cei mai mulţi vor să umble, să afle, să vadă altceva, să cîştige mai bine. Şi de ce nu ? Nu trebuie decît să întreţinem punţile, ca să se poată circula în ambele sensuri. Vom fi oare în stare ?

Adina Kenereş
Dilema, nr. 449, 5-11 octombrie 2001

5 ani în compania Companiei

« [...] Cum e cu cărţile pentru copii...

Mi-am făcut o specialitate (şi) din a irita pe toată lumea cu insistenţa mea de a-i hrăni pe copii cu cărţi. Cu orice fel de cărţi, ale oricărei edituri, ale oricărei biblioteci. Persist în această eroare. Dacă a lăsa un copil să moară de foame intră sub incidenţa penalului, cred că nu e clar pentru multă lume că a-l lăsa fără cărţi duce la un proces civil care se va judeca peste doar cîţiva ani, nu peste o mie, şi pentru care întreaga noastră viaţă de azi e deja o adunare de probe. A nu citi înseamnă a te preda. A consimţi să fii carne de tun. A accepta bezna, şi deci sclavia. Şi a pregăti senin suferinţe şi lipsuri grave. În felurite chipuri, pe care nici nu şi le pot imagina, cei ce azi nu înţeleg asemenea urgenţe vor da seamă. Şi vor plăti cu toţii din plin confortul oboselii şi al infantilei lor lăsări pe mîine. »

Interviu realizat de Simona Sora
Dilema, nr. 551, anul XI, 24-30 octombrie 2003, p. 14

Editorii români, faţă cu difuzorii de carte

Anchetă realizată de Cecilia Ştefănescu

Adina Kenereş, director Editura Compania

« 1. Care sînt principalele dificultăţi pe care le întîmpină editurile româneşti ?

Mi-e imposibil să spun lucruri precise despre "edituri" în general. Pe multe le văd plîngîndu-se de lipsă sau de puţinătatea finanţărilor, pe altele le aud justificîndu-şi neputinţele cu inexistenţa "sistemului" de difuzare. Cred că, pentru majoritatea editurilor existente, grosul dificultăţilor se situează în aceste sectoare. Cum editura noastră nu contează nici pe finanţări, nici pe "sistem", aş spune că ne-ar uşura mult viaţa simpla respectare a termenilor contractului, în ceea ce-i priveşte pe mulţi difuzori cu care lucrăm ; am fi de-a dreptul fericiţi dacă toţi colaboratorii noştri ar fi competenţi, responsabili şi punctuali.

2. Care sînt domeniile de care se arată interesat cu precădere publicul românesc ?

Culmea e că nu există o relaţie directă între ceea ce la noi s-a vîndut foarte bine şi preferinţele publicului - fireşte, atît cît se poate generaliza. Lăsînd deoparte auxiliarele şcolare, proza autorilor români contemporani a fost la fel de bine primită ca şi cărţile de istorie pe care le-am editat, ca şi literatura memorialistică sau volumele de vulgarizare ştiinţifică. E limpede, pe de altă parte, judecînd după cifrele noastre, că nici temele religioase nu-i lasă indiferenţi pe români, nici marile biografii. Şi sînt semne că ar citi cu plăcere şi poezie ! Cred că multele judecăţi şi rostirile atoateştiutoare despre publicul amator de carte ar merita abandonate.
Apoi, pe cît de false în felul lor sînt marile tiraje din anii comunişti - pentru că e vorba de o producţie perpetuu stipendiată de stat, de multe vînzări forţate, de sute de mii de biblioteci, de depozite umplute aiurea -, pe atît de zguduitoare sînt mărturiile unor autentici editori şi librari din anii interbelici : aceşti oameni nu vindeau decît tiraje modice, ca şi azi, cu maxime aflate
la 3 000 sau 5 000 de exemplare, plîngîndu-se însă de... analfabetismul publicului potenţial. Bestseller-urile erau tot rare şi de pomină, iar almanahurile se vindeau tot mai bine decît
clasicii în viaţă. Cu alte cuvinte, criza din lumea editorială, atîta cît e, este reflexul crizei sistemei noastre de viaţă. Şi e, desigur, sancţiunea incapacităţii noastre de a face altfel, a toleranţei noastre prost înţelese şi a inerţiei pe care vesel o confundăm cu confortul.
Acest confort are un preţ ».[...]

Independent, 12 noiembrie 2001, p. 10

Ancheta pe tema literaturii feminine

Adina Kenereş

« Dacă vorbiţi despre literatura românească de azi, tabloul e prea mozaicat şi mişcător ca să suporte judecata. E şi prea fragil, prea plăpînd. Trezirea de după 1989 nu s-a încheiat, după părerea mea. Iar mlădiţele nu s-au copt destul ca să aibă un gust apăsat - faptul că există talente nu înseamnă că există şi materie mai puţin comună, una care să justifice o discuţie gravă despre filiaţii, de pildă. Pofta de a întoarce spatele trecutului e încă atît de mare, încît puţin cunoscutul şi încă mai puţin înţelesul model străin nici n-a prins rădăcini şi nici n-a apucat să se hrănească bine din seva locală.

Adevărul e că am citit cu real înţeles poezie feminină în ultimii ani, pe cîtă vreme proza mai degrabă m-a dezamăgit. Dar, la urma urmei, cam acelaşi lucru aş spune şi despre scriiturile masculine. Chiar mi-am dat seama de curînd că am căpătat un reflex la răsfoitul revistelor literare : ochii mi se "aşază" plat, calm, dispuşi să vadă, pe pagina de poezie, pe cîtă vreme
în cea de proză atacă "sec" un paragraf din mijlocul coloanei, îl înghit pe nemestecate şi nu ştiu cum să fugă mai repede de-acolo, mîna întoarce pagina automat. Din păcate, nimic din acţiunea editorială nu-mi permite să-i fac poeziei monumentul pe care-l merită. Şi nimic nu-mi permite să sper că lucrurile vor sta mai bine mîine. »

Ateneu, martie 2008, p. 12

Ancheta Timpul

Managementul şi marketingul cultural/literar/artistic în România

Adina Kenereş, scriitor şi editor

1. « Managementul » e, deocamdată, un cuvînt destul de sforăitor şi gol în sfera culturii.
« Responsabilii » de obiecte şi manifestări culturale continuă să bifeze acţiuni prăfoase,
de care n-are nimeni nevoie, şi să vîneze sponsori pentru a perpetua forme comuniste. Asta cînd nu înţeleg să se dea peste cap ca să scoată bani din ceea ce cred ei că atrage un public primitiv, pus pe distracţie.
Marketingul cultural e un lucru greu chiar şi în ţările dezvoltate, cu o economie relativ stabilă. Pentru că intră în joc multe imponderabile : imaginea de sine, nivelul de aspiraţie, frustrările, compensaţiile etc. Intuirea nevoilor în baza experienţei personale, informarea continuă în toate domeniile vieţii, analiza raţională a capacităţilor de promovare, a puterii de absorbţie şi de achiziţie sînt deocamdată singurele instrumente de lucru realiste ale celui chemat să gîndească în termeni de marketing.
Toate anchetele şi sondajele pe teme culturale pe care le-am văzut pînă acum indică altceva decît ne spune experienţa noastră zilnică de editori. Este incontestabilă utilitatea instruirii în mijloace de măsurare a pieţei, dar, după părerea mea, nici unul dintre mijloacele standard nu va putea fi aplicat util în România înainte de cîteva bune decenii.
[...]
2. Şi « sincronizarea » mi se pare o vorbă pretenţioasă. Distanţa e atît de mare, încît nu cred că putem vorbi, pentru moment, decît despre o binevenită curăţenie de primăvară prin cămările noastre. M-aş mulţumi să ştiu că se pot crea cu euro-atlanticii cîteva canale de comunicare şi schimb de care să nu ne fie ruşine. Lucruri simple, eficiente, cu costuri mici şi bătaie lungă.

Ele funcţionează în toate spaţiile culturale ale lumii occidentale, care nu confundă niciodată cheltuielile de imagine ale unei bănci cu acelea ale unui cenaclu.

De-a lungul anilor, mi-au trecut pe sub nas tot felul de imitaţii formale ale lucrurilor de peste mări, mai toate inadaptate la lumea noastră şi la realitatea aspră a unei economii de jaf, indolenţă şi habar-n-am. Dacă am transborda la noi Biblioteca Congresului, am pune-o pe butuci în trei zile cu felul nostru de-a lucra cu publicul, cu băncile, editurile, tipografiile, ziarele, poşta, cu străinii etc. Dar în seara primei zile am declara deja că nu sînt fonduri suficiente !
Nu putem visa la sincronizare culturală fără a avea o minimă substructură asemănătoare cu cea vestică. Zisa cultură nu e un lichen, atunci cînd e autentică : ea nu parazitează un trunchi, arătînd ca o dantelă decorativă, friabilă şi palidă, ci e o creangă a unui copac sănătos.

Timpul, mai 2001, pp. 2-3.

Ancheta Timpul

Mitologia românească, azi

Adina Kenereş

Mitologia românească a fost şi va fi veşnic actuală. « Figurile » ei de adîncime sînt vehiculate chiar de limbă, « figurile » textului sînt peste tot, ecouri tari sau slabe ale fondului comun de imagini. Faptele şi protagoniştii tuturor creaţiilor autentice comunică fără pauză cu subterana mitologică. E, de altfel, ceea ce le dă măreţie şi sens, deosebindu-le de tricotaje textuale de duzină. Mai toate cărţile străine bune pe care le citiţi sînt « mitologice », chiar dacă pe ele nu scrie aşa ceva. Conştientul şi subconştientul cultural se descurcă singure. De fapt, problema e : dacă peste acest joc de oglinzi nu se poate trece, poate sau merită el să fie jucat de-a dreptul cu elementele originare ? Da, dar e un joc exigent şi riscant : bara încercării se pune foarte sus, ca la orice abordare de temă gigantică, iar şansele de a trece pe sub bară sînt mari ; trebuie să ştii carte şi să ai talent de a pipăi cu mîna goală arhetipul în cotidianul lui de azi, pentru ca apoi să livrezi experienţa în forme impresionante şi inteligibile. Nu e chiar puţin lucru !

Arta care se creează azi - vorbim de cea care atîrnă la cîntar - nu e arta nimănui. E greu de găsit un personaj mai antiglobalizare decît artistul ! Toate comunităţile culturale lucide rezistă, în fond, la globalizare. În Europa, anii '90 - cei ai primului asalt masiv al relativizării naţionale - au însemnat o explozie a valorilor regionale... în aşteptarea introducerii monedei unice ! Chiar şi azi, dacă vorbim despre cărţi, sînt rare editurile regionale din ţările mari ale continentului care să aibă probleme de supravieţuire. Ele exploatează valori locale, declinîndu-le în mii de chipuri care flatează deopotrivă nevoia localnicilor de a se şti « cumva » şi plăcerea turiştilor de a şti că au mers « undeva ». Datele identitare, în formele lor pregnante, livrate atrăgător, sînt chiar fondul de comerţ cel mai sigur al oficinelor culturale din lumea întreagă.

Povestea lui Manole e o constelaţie majoră de atitudini şi relaţii pentru definirea spaţiului nostru şi a celui balcanic, sud-est european, căruia îi aparţine. Are, poate, semnificaţia unei inimi pentru organismul acestei regiuni. Păcat că lipsesc luminile care să ne spună, cu vocea vremurilor noastre, cine sîntem, după grila baladei. Pe cîtă vreme întruchipările experienţei omeneşti în habitaturi care nasc patimi şi fac victime au devenit şi devin constant bunuri de reflecţie şi contemplare în alte culturi, deşi au ponderi mult mai mici sau sînt simple anecdote istorice. Gîndiţi-vă, de pildă, la povestea castelului Vaux-le-Vicomte, care e agăţată în eternitate de poala Versailles-ului. Fouquet, marele ministru de Finanţe care a construit Vaux-le-Vicomte deturnînd bani publici, a sfîrşit în puşcărie, dar Ludovic al XIV-lea, care l-a azvîrlit acolo, umilit şi furios, nu s-a dat înapoi de la a pune la treabă aceeaşi echipă de arhitecţi şi grădinari pentru
a-şi desăvîrşi reşedinţa regală... Pe tivul acestei poveşti, în care au fost încurcaţi Vatel, La Fontaine şi Moliere, s-au ţesut mii de pagini, sute de aluzii picturale şi spectacole de tot soiul, iar « dezbaterea » publică e departe de-a se fi încheiat. Să ne mai întrebăm despre rostul mitologiei galice în faţa lui Asterix ? E limpede că găsim ecourile basmelor celtice şi germane, ca şi folclorul urban timpuriu, în literatura anglo-saxonă a istoriilor de groază, cu sau fără stafii, aşa cum şi literatura cavalerească răsună, secole de-a rîndul, de la Shakespeare la Woodstock şi pînă la...Shakespeare in Love.

Cînd mă gîndesc la ce se întîmplă cu « motivele literare », cum le ziceţi, în şcoală, mi se ridică tensiunea. Din păcate, din umanul univers al şcolii - cu ministerul ei anchilozat, cu cadrele ei sleite de nonsensul servil al statului, cu groaznicele ei manuale şi cerinţe - nu se poate face tabula rasa. Copiii vor fi încă multă vreme condamnaţi să înghită în silă, pe nemestecate şi la vîrste nepotrivite, hipercalorica masă de gală a mitologiei naţionale. Pe care o vor urî mai departe cu spor - lucru firesc. Culmea e - şi aici ! - că tocmai gesturile care par să salvgardeze valorile naţionale sînt cele care le provincializează mai dihai, care le ridiculizează şi le compromit definitiv.

Aş zice că se stinge acum acut nu societatea tradiţională românească, ci falsa icoană a tradiţiei, cea confecţionată de regimul comunist. Iar în spaţiile rămase goale « se bagă » din plin periferie. E ieftin, ochios, rapid şi bănos. Acţionează ferm o vastă, proastă, insolentă, obedientă şi egoistă alianţă a istoriei recente cu oligarhia prezentă, două « forţe » de aceeaşi sorginte şi la fel de iresponsabile. Va trece şi asta, dar va dura. Şi se va sfîrşi dezastruos. Între timp, străinii vor continua să ne fotografieze, să ne prelucreze particularismele în studiourile lor gata globalizate, obţinînd produse de masă, care, iată, deja se vînd foarte bine. Nu-i vorbă, venim şi noi din urmă, capitalizînd cîte un leu pe cîte o manea mai reuşită...

Timpul, aprilie, 2005, p. 20

Interviu - Ce este dincolo de paginile cărţii

Compania - o editură cu profil occidental

În cîteva cuvinte, schiţaţi-mi un profil al Editurii Compania.

Editura Compania a fost creată în septembrie 1998. Profilul ei e bine definit de interesul pentru document - prin asta înţelegînd istorie în general, arhivă, memorii, scrisori. Există de la bun început un departament care se ocupă de cărţi pentru tineri, în special de auxiliare şcolare. Ne-am diversificat în ultimii ani catalogul, adăugîndu-i colecţii care conservă aspectul documentar, declinat de data aceasta în literatură - restituiri ale unor texte interesante şi bine scrise în limbi străine de români, ficţiune contemporană în care se citeşte prioritar radiografia vremurilor, antologii - sau în studii, eseuri, biografii care expun informaţii şi judecăţi viabile pentru panoplia secolului XX. Am dat întîietate unui mod mai riguros, mai dicţionăresc de a vedea lucrurile, judecînd după ceea ce ni s-a părut a fi aşteptarea publicului. N-avem nimic împotriva literaturii « pure », dar ne-am gîndit că mai poate aştepta.

Ce presupune o relaţie între Editura Compania şi scriitori?

Cuvîntul « inadecvare » descrie cel mai bine, cred, această relaţie. Poziţia editorială este şi una intelectuală, fără îndoială, dar este mai ales una general culturală, economică şi comercială. Or, scriitorii preferă din comoditate să vadă doar componenta « artistic » a situaţiei lor faţă de editor. Ne găsim adesea în confuzia unui dialog plin de bunăvoinţă, dar purtat în limbi diferite. Încercăm să ne acordăm cît de cît lungimile de undă. Cred că sîntem, în general, mai deschişi decît alţi editori faţă de scriitori, adică mai abordabili, mai dispuşi să citim texte diverse, şi-apoi răspundem destul de prompt celor care ne propun lucrări spre tipărire. Din pricina « inadecvării » de care vorbeam, răspunsurile sînt însă arareori pozitive fără rezerve. Bunăoară, cutare text poate fi foarte interesant în sine, dar nu convine nici unei colecţii a editurii. Sau ideea lui de fond e formidabilă, fără ca realizarea să fie pe măsură. Sau - se întîmplă foarte des cu scriitorii tineri - textele sînt fermecătoare pe cîteva rînduri şi scăpate din mînă, redundante, nefinalizate şi uneori chiar fără finalitate pe cîteva sute de pagini. Sunt, adică, exerciţii, binevenite ca atare, dar nu între coperte. Or, important pentru cititor nu e să facă o experienţă de profesor chemat să dea o notă, ci una de lector în căutarea unei reflecţii sau a unei forme frumoase.

Dacă am fi vorbit în 1998, cu siguranţă v-aş fi întrebat despre riscurile pe care le presupune pornirea la drum într-o afacere editorială. După patru ani, vă întreb : a meritat ?

Nici o editură nu e o afacere în sensul curent al cuvîntului, nu e vreo fericire financiară. Nici n-are cum fi. Cu trei fronturi de cheltuieli deschise permanent - investiţia veche în lucruri care vor apărea în curînd, cheltuielile curente şi investiţia actuală în titluri care vor apărea peste un an-doi - şi fără posibilitatea de a folosi muncitori necalificaţi sau de a tipări pe hîrtie igienică, editura adevărată, adică creatoare, muncitoare şi responsabilă nu e o vacă de muls pentru nimeni. Din acest punct de vedere, nu merită să-ţi baţi capul cu ea. În schimb, a meritat să construim imposibilul, dacă asta mă întrebi. Da, el are astăzi corp, am şi ne-am demonstrat că se poate şi că ne putem face utili celorlalţi, care ne-au recunoscut. Întrebarea care urmează : cît ne vor mai ţine nervii să continuăm în climatul dens de anormalitate pe care-l ştim cu cu toţii ?

Interviu realizat de Elena Vlădăreanu
Cotidianul, marti, 18 februarie 2003, p. 9

 

« Dacă nu scriu, nu respir »

Interviu cu Adina Kenereş

Ai putea face o comparaţie (tendinţe, subiecte, proceduri, forţă, talent) între literatura actuală franceză şi cea română ? Ce preferinţe ai în ambele părţi ?

Sunt jenată de asemenea comparaţii. Am aplaudat cu entuziasm infantil documente oficiale ale unor comitete şi comiţii internaţionale care precizează că totul se poate globaliza, dar cultura nu. Cred că ne găsim acum într-un alt punct de pe spirala istoriei decît i-ar conveni elitei noastre, că avem în diverse domenii literare orbite diferite de cele ale altor ţări, gusturile şi preocupările noastre nu consună cu ale lor, avem şi un alt ritm, alte nevoi şi aspiraţii, deşi punţi există, din păcate doar pentru un mic univers de iniţiaţi, şi se fac lăudabile eforturi de sincronizare. Nu trebuie însă să le luăm drept achiziţii naţionale şi nici să mai pozăm în frustraţi care ar face miracole dacă « ar avea cu ce ». Oamenii de carte se află şi ei adesea în postura ridicolă a politicienilor nemulţumiţi de poporul lor, în loc să coboare « pe teren » şi să-şi suflece mînecile dinaintea realităţii.
Posedăm, de fapt, experienţe mici şi superficiale în valorificarea culturii noastre, nu înţelegem aşteptările oamenilor, sîntem autoritari şi narcisici, deloc generoşi în adresare, inflexibili şi mărginiţi, necomerciali şi otova în proiecte, prăfuiţi şi antivitali de-a dreptul în abordările academice. Mă obosesc şi mă întristează grozav, ca nişte voci venind dintr-un străvechi ospiciu, imnurile de slavă la marile noastre reuşite care lipsesc aproape cu desăvîrşire.
Mincinoase şi adesea autiste sînt şi plîngerile tinerilor scriitori că nu-i tipăreşte nimeni şi nu sînt luaţi în serios aşa cum ar merita. Multe cărţi de-ale lor au trecut şi pe la mine, pe hîrtie şi pe e-mail, cu unii dintre ei am stat ceasuri de vorbă despre ce merită să păţească textele lor ca să se transforme în cărţi cu rost. Fiindcă rost n-au. Talentul, real în cazul unora, are nevoie de muncă şi atenţie ca să se poată propune pe piaţă. Refuz să le ofer contemporanilor mei produse semifabricate care aglutinează exerciţii şcolăreşti de absurd şi fantezie, reportaje care-şi conţin metamanualul de utilizare, simpatice aberaţii constructiviste, pseudoinsolenţe menite să şocheze domnişoare bătrîne, ca şi alte neamuri de invenţii, unele respectabile ca fond, dar tratîndu-l pe cititor ca pe un idiot, înşirînd sute de tautologii, construcţii defectuoase, gafe pure, improprietăţi de limbă, aluzii culturale banale, colaje ieftine etc. Ca să nu mai vorbim de prezumţia celor care-mi livrează cartea « gata pusă în pagină » (din punctul lor de vedere), cu menţiunea că nu mai trebuie decît să o tipăresc, sau a celor care scriu de mînă, cu menţiunea că geniul nu se coboară la tehnică. Rarisime sînt volumele româneşti de ficţiune pe care le-a vizitat cineva în chip responsabil înainte de a le tipări (nici traducerile nu stau mult mai bine). Şi tot rarisime sînt cele pe care le poţi găsi în librării, grosul editurilor bifînd doar formala operaţiune a editării, nu şi un tiraj rezonabil, promoţie şi difuzare.
Piaţa occidentală are de toate, în modă şi în afara ei, dar, evident, nu totul este interesant. Pe mine ficţiunea curentă mă preocupă prea puţin - mă plictiseşte, pentru că citesc în ea în cîteva secunde mecanisme de umplere a spaţiului, registre sărace sau gongorice de limbă, grafomanii montate pe subiecte, chipurile, de actualitate, absenţa sau parada de coduri culturale. Cred că am bătut toate recordurile europene la citit cîteva rînduri din mii de romane pe care le-am închis apoi pentru totdeauna. Ce să fac, meseria m-a obligat să cutreier prin foi ca să aleg, iar intoxicarea a transformat obiceiul în adicţie !
Asta nu m-a împiedicat să savurez întîlnirea cu scrisul unor oameni care duc o lume întreagă în spinarea textului călătorind - pretext, dar şi experienţă încarnată : Renaud Camus (care m-a dezamagit moral grav mai tîrziu), Nicolas Bouvier (despre care nu-mi vine să cred că a murit), Gombrowicz (din care pot recita). Aş cumpăra orice prostie de broşură semnată Handke sau Pennac pentru desfătul uşurimii, al cozeriei abia cîntărite şi cu suflu scurt, un gen de mătase fatală, ca moartea care bate slab în fereastră la şase seara. Mă-nnebunesc după texte « de nişă », mai ales dacă sînt ale unor figuri majore, nebănuibile de mici entorse : bunăoară, pentru cele cîteva zeci de pagini din Drăcia lui Bulgakov aş fi stat la coadă în ploaie dacă ar fi trebuit.
Citesc însă oricînd şi dintotdeauna poezie, chiar şi proastă, traduceri noi de texte vechi, multă non-ficţiune şi presă. Tot ce m-a mişcat, tot ce mi s-a părut binevenit în materie de creaţie românească recentă am tipărit şi voi tipări. Din păcate, însă, domeniul e în suferinţă.

Interviu realizat de Simona Sora
Dilema, nr. 509, 13-15 decembrie 2002, p. 14

 

« Stării de duminică-în-pijama eu îi prefer plicticoasele contracte onorate »

Dialog cu Adina KENEREŞ

Aş începe direct : merită să te ocupi de cărţi în România ? Mai ales ca editură, merită să te ocupi de cărţi în România ?

Nu, dacă meseriile ar sta pe gard, n-ar merita s-o alegi, azi, în România, pe cea de editor. Căci greşeşti şi dacă vii către ea dintr-un trecut cultural, şi dacă o abordezi din perspectiva pragmatică a unuia cu formaţie economică. Cele două « focus »-uri sînt la fel de deconcertante. Sub aspect cultural, pretenţiile şi aspiraţiile locale sînt mari, dar ambele sînt neacoperite ; economic, investiţia care se cere e gigantică, dar patent nerentabilă. Şi-atunci, dacă ai greşit deja, nu-ţi rămîne decît să tot îndrepţi la greşeală, cu preţul unei vieţi întregi.

Din punctul de vedere al pieţei de carte (mă gîndesc aici şi la aspectele editoriale), cît sîntem de departe de ceea ce ar trebui să însemne « normalitatea » ?

Foarte departe. Printre datele « normale » ale lumilor la care ne referim mereu fără să le numim figurează, bunăoară, certitudinea unor tematici, a unor categorii de public, a condiţiilor puse de unele reţele de difuzare, a unor cadre legale. Mult înainte de a face judecăţi rafinate şi de a gîndi « lovituri », eventualii editori îşi pot face un minim plan de supravieţuire, banal şi ticăit, luînd în calcul cîteva dintre datele de mai sus. Ca să ajungi la ele se cere, desigur, o frecventare a domeniului - care are administraţie grea şi complexă, tradiţii, componente umane destabilizante. Dar frecventarea te apropie de reguli. Or, regulile lipsesc cu desăvîrşire în România, unde sînt perpetuu înlocuite de practici temporare, idiosincrazii, chefuri, ieşiri autocrate, prieteşuguri şi duşmănii. Un climat « pădureţ » creează o cultură, în cel mai bun caz, « cîmpenească ». Mulţi găsesc că această stare de « duminică-în-pijama » are farmecul ei. Eu prefer plicticoasele contracte onorate.

Cum ar trebui să arate această « normalitate » din punctul dumneavoastră de vedere ?

N-are rost să vorbim de « normalitatea » cărţii înainte de a o fi dres pe cea a marilor mecanisme. Cartea nu e în mod special « anormală ». Ea nu face decît să împărtăşească anormalitatea înconjurătoare. Orice clarificare, orice îndreptare a climatului politic, economic, social şi cultural se va răsfrînge şi asupra cărţii. Pe de altă parte, unele aberaţii ale mediului au căpătat proporţii monstruoase în locuri neaşteptate : ştiţi, de pildă, cît de puţine librării sînt la Timişoara, oraş altfel respectabil prin performanţele sale, cît de slabă e mişcarea cărţii ? Ştiţi că în Sibiu, urbe atît de mîndră de primarul său şi de diverse proiecte, lucrurile stau chiar mai rău ? Constanţa, la acest capitol, e o culme a dezastrului...

De ce aţi decis să construiţi o editură precum cea pe care o conduceţi acum, împreună cu domnul Petru Romoşan ?

N-am construit-o aşa cum arată ea acum. Am pornit de la ideea de a face cărţi pentru copii, dar proiectul s-a modificat în timp. Întîmplarea a făcut că am căpătat o experienţă profesională în anii noştri de exil francez. Ne-am zis, pur şi simplu, că ar trebui s-o valorificăm, mai ales că ni se părea - ca şi dumneavoastră - că e destul de muncă pînă să ajungă întreg domeniul la normalitate. În 1998, cînd am început, totul părea greu, dar entuziasmant. Nu aveam cum prevedea intervalul minat de crize pe care l-am parcurs. Ce-i drept, nici foarte buna primire a unor iniţiative, nici cîştigul de prestigiu care a însoţit creşterea editurii. Pentru că ea a crescut ; pe criză, dar a crescut, uimindu-ne oarecum şi pe noi, cei din echipă. Trebuie spus, însă, că « fericirea » de a conduce editura este chiar aceea de a fi primul ei sclav. În cazul nostru, bicefal.

Care ar fi trebuit să fie diferenţa specifică a « Companiei » şi care a ajuns să fie diferenţa ei specifică ?

Aici nu sînt neconcordanţe mari faţă de proiect. Ne-am dorit să înnoim autentic, şi chiar asta am făcut. De la tipul de abordare a literaturii de nonficţiune şi pînă la grafică, trecînd prin eşantionul de voci şi sensibilităţi actuale pe care l-am promovat. Am vrut să întinerim, să vitalizăm, să dăm culoare şi, fiecărei pagini, un tonus care să aparţină timpului trăit acum. Am refuzat şi refuzăm să facem carte anistorică, narcisistă, să contribuim la perpetuarea drogului ficţiunii - acel gen de literatură social-evazionistă care te asigură că lucrurile frumoase sînt pentru alţii, de altundeva. Pînă şi în seria noastră de ficţiune românească, botezată « contemporani », vrem să se audă ceasul unor vremi recente. Iar dacă vom face vreodată traduceri într-o serie sistematică de ficţiune, şi acelea vor fi alese în aşa fel încît din pagini să străbată mirosul şi zgomotul zilei de azi. Poate şi pentru că percepem România lui 2004 ca foarte vetustă, dezacordată, înstrăinată de mersul lumii. Dacă globalizarea nu aduce, fără îndoială, cîştigurile sperate, dezglobarea a reuşit să aducă, în schimb, destule prăpăduri şi o împăcare sfîşietoare cu zădărnicia oricărui gest, a oricărei creaţii. Nu văd cum să ieşim de-aici altfel decît printr-o perpetuă rebeliune lucidă, purtînd, sus-sus, ca pe o flamură... un ceas deşteptător !

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu
Focus Vest, 18-24 iunie 2004, p. 10

Tichetele de carte : alte gogoşi electorale

Ministerul Culturii a îngropat în acest an programul de achiziţionare a cărţilor pe bază de tichet în valoare de 3,7 miliarde lei

Adina Kenereş, directoarea Editurii Compania, nu crede în asemenea iniţiative. « Trasează un drum prea lung şi prea întortocheat între emiţător şi destinatar. Prin urmare şansa unui drum birocratic de a se pierde printre meandre este foarte mare. Lipsa de coordonare, de eficienţă şi de răspundere nu este o noutate în România », precizează Adina Kenereş.

Capital, nr. 46, 11 noiembrie 2004, p. 18

PETRU ROMOŞAN 

3 în 1, o familie

Ochelarii de pe frontieră

Pleci ca să ai de unde te întoarce. Emigrarea e un simulacru al marii călătorii. Şi ce simulacru. La scara 1/1.
Cînd am plecat noi, ştiam că nu ne vom întoarce. Îmi amintesc acum şi de ochelarii nou-nouţi uitaţi la cîteva sute de metri de fîşie. M-am aruncat la pămînt ca să evit fascicolul de lumină. Lumina mi-a trecut pe deasupra.
Am plecat pentru că detestam comunitatea în care trăiam. În întregime. Oamenii nu mai ştiau să călătorească cu mijloacele de transport în comun. Asta era peste puterea mea de înţelegere. Ceauşescu ? Securitatea ? Îi cunoşteam de mult. Învăţasem să mă feresc. Dar nu te poţi feri de toţi românii.
Ce gîndesc acum despre emigrare ? Sunt foarte mîndru că am avut curajul să o fac. Dar nu o recomand. Cei mai mulţi nu se întorc de-acolo niciodată. Labirintul. Şi, mai grav, nici nu ajung acolo niciunde.
Nici un francez nu m-a jignit niciodată pentru calitatea mea de român. Le voi mulţumi totdeauna. La fel, la Cluj, în adolescenţă, nici un maghiar nu m-a jignit niciodată pentru aceeaşi calitate. Am rămas prietenul lor.
Din cînd în cînd mă gîndesc la morţii de pe frontieră. Limburile. Nu mă mai tulbură, ca în adolescenţă, gările, şuieratul trenurilor, dar devin de fiecare dată atent cînd e vorba de frontieră. Toţi asiaticii şi africanii care trec ilegal frontiera română sînt şi fraţii mei. Iar cei care cer azil politic la noi mă au de partea lor.
Dacă sînt bucuros că m-am întors ? Asta-i bună ! Sînt de-a dreptul fericit.

Petru Romoşan
Dilema, nr. 449, 5-11 octombrie 2001

Cine se teme de critica de întîmpinare (III)

Petru Romoşan - Editura Compania

« Sobrul şi naivul om de bine »

« Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere. » Faimosul vers baudelairian poate fi considerat un monument al criticului de întîmpinare. La a treia ediţie a Florilor răului, din 1868, poetul adaugă ironic : « Lecteur paisible et bucolique. / Sobre et naif homme de bien. » Care nu e decît începutul unui splendid sonet adresat cititorului său.
Cînd tipăreşti cărţi, îi citeşti pe criticii de întîmpinare cum citesc brokerii cursul dolarului faţă de euro sau faţă de teribilul leu românesc... Şi chiar aşa, de cîţiva ani buni, de vreo cinci, nu mai citesc în fiecare dimineaţă informaţii despre pictură, desene vechi, sculptori uitaţi, cum am făcut-o alţi zece ani anteriori, ci citesc - incredibil - critică de întîmpinare. Aproape zilnic.
Viaţa îţi rezervă uneori nişte surprize...
Pentru ce-i stimez mai întîi ? Pentru umilinţa cu care îşi asumă calitatea de servitor, pentru capacitatea de a se pune în slujba trecutului (cărţii, autorului, ideii... ). Pentru ce îi detest cel mai mult ? Pentru contrar, evident. Pentru neobrăzarea de a se servi. De o carte, de o idee, de un autor. Arătîndu-şi muşchii. Critica bună de întîmpinare continuă fericit o carte cu nişte pagini pe care autorul nu le-a scris, dar de care cartea are absolută nevoie. Critica proastă de întîmpinare e cacofonică, redundantă, agresivă şi, mai ales, inutilă.
Cred că, deşi impresia generală despre cultura română e de dezastru, criticii din ziarele şi revistele de astăzi sînt mult mai interesanţi, mai vii decît confraţii lor de acum douăzeci şi cinci de ani. Pentru că sînt mai puţin narcisişti, autişti, « genii pustii ». Pentru că au în vedere un public, mai mare sau mai restrîns. Pentru că au început să servească. [...]
Revistele care se cred foarte literare nu mă mai interesează aproape deloc. Majoritatea celor care scriu în aceste redute atemporale aparţin sectei foarte periculoase a trecutului care nu se mai întoarce. Păcat că nişte tineri, altfel talentaţi, sînt obligaţi, din lipsă de spaţiu publicistic, să facă în aceste gazete exerciţii de retardare mintală forţată. Să sperăm că spaţiul publicistic real va creşte în viitor pentru a-i putea cuprinde şi pe ei.
Nu cred că generala corupţie joacă un rol important în domeniul recepţiei cărţii. « Sobrul şi naivul om de bine » care este cititorul profesionist îşi face decent meseria. Doi-trei bîrfelnici persistenţi nu modifică esenţial peisajul.

Dilema, nr. 544, 5-11 septembrie 2003, p. 14

Difuzarea de carte, durerea de cap a editurilor

« Ministerul Culturii e un SIDEX »

O să fiu scurt : am chiar acum în faţă lista titlurilor subvenţionate de către Ministerul Culturii. Sunt în jur de patru-cinci sute de titluri. Vreau să vă spun că din toată lista aceasta eu nu aş publica decît vreo zece. De ce numai atît ? Fiindcă doar acestea sînt vandabile şi pot să atragă piaţa. Criteriul vandabilităţii nu trebuie cîtuşi de puţin minimalizat. Dimpotrivă. Un scriitor bun poate să fie vandabil fără a face rabat calităţii. La noi se subvenţionează îngrozitor de multă carte proastă, ceea ce într-o ţară ca Franţa ar fi de neadmis. Acum, în toamnă, în Franţa vor apărea peste cinci sute de romane inedite. Vreau să vă spun că ele nu sînt subvenţionate pe criteriul prieteniei şi al încurajării astfel a nonvalorii. În Franţa statul nu dă bani decît pentru sprijinirea culturii franceze în exterior şi pentru a finanţa o serie de proiecte de interes naţional, dar în care există un control foarte strict al banului. Banul public nu se aruncă aiurea, aşa cum se întîmplă la noi, pentru a scoate carte proastă, care nici nu mai ajunge să fie difuzată şi putrezeşte prin depozite.
Am atins deci problema difuzării, de la care a şi plecat discuţia noastră. Vreau să vă spun că  editură ca a noastră, care pe 30 septembrie acest an împlineşte trei ani de la înfiinţare, e capabilă ca în 5 zile să-şi trimită titlurile în 460 de librării. Şi aceasta fiindcă puţinii angajaţi pe care-i avem muncesc şi-şi respectă munca. Adică nu trag chiulul, cum se întîmplă la editurile subvenţionate, cărora nu le pasă dacă acestea ajung pe piaţă sau pur şi simplu - cum arătam mai înainte - mor într-un depozit. [...]
Evident, o reţea proprie de difuzare e ceva ideal, dar pentru aceasta trebuie să ai mulţi bani ca să o pui pe roate. Aşa cum ştiţi, nenorocirea este acum că ne recuperăm banii foarte greu.
De regulă, trebuie să-i cointeresăm pe librari, adică să le propunem un nou titlu tentant ca să obţinem banii pe ce am livrat anterior. Aceasta cu o condiţie : ca librarii să-şi cunoască meseria şi să poată aprecia o carte. Dacă aruncă un titlu de valoare într-un morman de maculatură, atunci nu mai avem ce discuta.
Ca o observaţie generală, aş spune că lumea scriitorilor, lumea cărţii, se înnoieşte mult mai lent decît societatea din care face parte. Probabil, ne găsim chiar într-un moment de ruptură între cele două lumi, lumea cărţii şi societatea căreia îi aparţine.

România liberă, 3 septembrie 2001, p. 2

Aţi cunoscut autori români fericiti ?

Petru Romoşan - director Editura Compania

[...] O carte care nu se găseşte în toată ţara, accesibilă oricărui potenţial cumpărător, despre a cărei apariţie nu află mai nimeni, care nu are « continuare » prin ecoul ei în media, specifică sau generalistă, nu e, de fapt, « o carte ». N-aş vrea să insist asupra obiectului respectiv din respect pentru autorii care au investit spirit, efort şi speranţă. Deşi unii confraţi, o specie nouă de negustori de iluzii, ar merita « analizaţi » pînă la capăt.
Aş propune alte întrebări, poate mai adaptate bravelor timpuri pe care le trăim : aţi cunoscut autori fericiţi în România ? Cîţi ? De ce au dispărut sute de librării din ţară ? Poartă cineva vreo răspundere pentru asta ? A ajutat la dezvoltarea domeniului editorial şi a pieţei de carte apariţia unor firme-mamut de distribuţie ? Merită pedepsită publicitatea culturală mincinoasă ? Cunoaşteţi vreo instituţie care formează editori, librari, tipografi ? Credeţi că e posibil să « meargă şi aşa » multă vreme ? Înţeleg oare autorii români în ce « ţară a cărţii » trăiesc ? Etc.

Tomis, ianuarie 2006, pp. 17-18

Ne interesează ca fiecare carte să-şi îndeplinească destinul - Bookarest 2005

Petru Romoşan

Pentru o editură care lucrează susţinut şi egal tot anul, tîrgurile sînt binevenite sărbători ale cărţii, dar nu sînt determinante nici profesional, nici economic. Ca să vă răspund totuşi direct
la întrebare, Editura Compania şi-a menţinut ritmul ultimilor şase ani, adică a propus tot treizeci de titluri noi din luna mai a anului trecut, poate cu deosebirea că unele cărţi au fost mai voluminoase şi mai laborioase. Creaţia editorială ne interesează prioritar, într-un context marcat de traduceri şi carte « la kilometru ». Nu este deocamdată în vederile noastre trecerea la categoria editurilor mari. Urmărim mai degrabă întărirea mărcii la proporţiile actuale. Ne interesează ca fiecare carte să-şi împlinească destinul. Cît despre autorii români contemporani pe care-i tipărim, fiecare reprezintă pentru noi o aventură irepetabilă, deci aflată sub obligaţia reuşitei.
[...]
Dacă mă întrebaţi despre sistemul naţional informatizat din perspectiva unui grandios program ministerial, nu mai cred de mult în asemenea iniţiative. Diverşi indivizi, cu diverse proiecte şi cu banii aferenţi, au tot dispărut prin bălării. Alţii au reuşit să mimeze aparenţe de activitate, tot pe sume mari, dar au fost la fel de nocivi pentru carte. Pînă acum, în interminabila noastră tranziţie, toate proiectele care au venit de la centru n-au făcut decît să blocheze naşterea unei pieţe libere a produsului CARTE. Mă lupt cotidian cu sentimentul că o forţă oarbă doreşte distrugerea librăriilor, a scriitorilor, a culturii române. E o situaţie inacceptabilă - iată de ce continuăm.

Adevărul literar şi artistic, 31 mai 2005, p. 5

Statul subvenţionează edituri falimentare

[...] Petru Romoşan, directorul Editurii Compania, consideră că această subvenţie reprezintă de fapt o sponsorizare făcută de minister şi este de două ori rea : « În primul rînd, pentru că blochează emergenţa unei pieţe reale, care ar trebui să fie bazată pe întreprinzători tineri, cu mentalitate capitalistă. În al doilea rînd, este nocivă chiar pentru editurile subvenţionate, prin faptul că tipăresc cărţi proaste, mediocre, nevandabile, în loc să propună creaţie editorială. Subvenţia nu înseamnă altceva decît o nefericită pensie. Ar fi mai bine ca ministerul să le dea
pe faţă pensii ! »

Au consemnat Adriana Halpert, Petre Barbu
Capital, 28 august 2003, p. 4