compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153, Bucuresti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

Despre carte

Mistifictiuni

Falsuri, farse, apocrife, pastise, pseudonime si alte mistificatii in literatura
Mircea Anghelescu 


« Istoria literară ca rezervor de surprize »

[...] Că profesorul Mircea Anghelescu este un « semănător » de sugestii foarte interesante, capabile să lumineze din unghiuri noi aspecte vechi ale istoriei literaturii române, se vede foarte bine și din recentul volum de la Editura Compania. Mistificțiuni - o carte de istorie literară nu doar instructivă, ci și de-a dreptul captivantă, unde exactitatea informației, limpezimea discursului vertebrat de o argumentație impecabilă se aliază cu ingeniozitatea unor propuneri interpretative. O carte care atrage atenția, implicit, asupra faptului că pe terenul cercetării fenomenului literar românesc există zone aproape neexplorate. Între acestea, zona cît se poate de incitantă a mistificărilor literare, intens și cu savoare investigată în Occident, neglijată în chip surprinzător la noi. În țări precum Franța sau Anglia interesul față de această temă, vechi de cel puțin două secole, a sporit în ultimii ani, bibliografia mistificării literare îmbrățișînd aspecte tot mai diferite, de la, de pildă, analizarea legăturii dintre pseudonim și problemele identitare pînă la cercetarea lecturii/lecturilor mistificatoare (mélire). Temei cu pricina i se consacră colocvii, studii acribioase ori volume anecdotice, lucrări teoretice cum ar fi aceea a lui Jean-François Jeandillou despre « estetica mistificării » ; există chiar și un fel de « dicționar » tematic realizat de Philippe Di Folco, apărut de curînd la Paris, Les Grandes Impostures littéraires. Canulars, escroqueries, supercheries et autres mystifications - din care autorul Mistificțiunilor citează cîteva situații memorabile. În cultura română, puținele lucrări care se ocupă de « falsuri, farse, apocrife, pastișe, pseudonime și alte mistificații » sînt cercetări de natură strict istorică sau filologică, nu investigații întreprinse din unghiuri multiple, bunăoară din unghiul antropologiei culturale - precizează autorul cărții de față, care își propune să acceadă « în spațiul psihologic al falsului ca ficțiune și al motivațiilor sale ».
La reperele bibliografice franceze și britanice Mircea Anghelescu se raportează creativ, ceea ce trebuie subliniat, cred, cît se poate de apăsat. El nu ne livrează o teorie de import, ci formulează o propunere conceptuală personală. Introducînd în discuție noțiunea de « mistificțiune », cercetătorul o definește - foarte limpede și în același timp foarte expresiv - ca pe « o ficțiune la pătrat, o ficțiune a ficțiunii, adică o ficțiune care își mistifică propria identitate ». Termen-valiză, « mistificțiunea » acoperă o varietate de texte-farsă, a căror miză ludică e dublată întotdeauna de o miză identitară. [...]

Bianca Burța-Cernat
Observator cultural, 10-16 aprilie 2008, p. 19 


« Istoria literară de consum »

[...] Istoria literară are în momentul de față două probleme - nu atît mari, cît elementare : dispariția-în-curs a personalului calificat și împachetarea. Mă voi referi doar la cea de-a doua.
Împachetarea. Ambalarea. Transformarea unui produs neutru într-un produs atrăgător. Da, este o pură exterioritate, dar această exterioritate funcționează drept criteriu obiectiv de performanță. Inclusiv în clasa teoretic elitistă a intelectualilor - cît de senin se tranșează azi orice critică, cu vorbele : eu vînd treizeci de mii, el vinde două sute ; ergo, eu am dreptate pentru că el nu e decît un parazit dornic de publicitate al brandului meu. [...]

Ca să n-o mai lungesc, lucrul cel mai înțelept pe care îl poate face istoria literară este să învețe lecția literaturii de consum. Un pionier al hibridului viitor este Mircea Anghelescu. Să fiu sincer, înainte de a fi citit Mistificțiuni nu aș fi făcut asociația. Mircea Anghelescu este un istoric literar solid, dar unul specializat, puțin narativ și mult prea sobru în atitudinea față de informație. Nu știu dacă volumul va avea vînzări : dar autorul și editura au făcut tot ce era de făcut pentru ca volumul să fie nu doar cumpărat, ci cumpărat și citit. Respectînd, în același timp, profesiile de istoric literar și de editor. [...]

O teză indirectă/neexprimată și probabil involuntară a cărții lui Mircea Anghelescu este minoratul literaturii române. Propun, relativ la problema falsului, următoarea alegație : o literatură este cu atît mai minoră cu cît este mai puțin falsificabilă & falsificată. De ce ? Pentru că falsificarea e un proces care identifică prezența capitalului (nu numai a celui efectiv, ci și a celui ideologic/politic/simbolic). Falsificarea urmărește schimbarea unei ordini existente și argumentarea unei ordini absente, dezirate. Sau pur și simplu profitul.  La noi nu e cazul nici de una, nici de alta. Sistemul nostru este unul inert, spart, expandat.

Mihai Iovănel
Cultura, nr. 15, p.11 


Mistificțiuni este titlul unui foarte interesant și agreabil volum de Mircea Anghelescu, apărut la Editura Compania. Autorul se ocupă de acea zonă de umbră a literaturii în care textele -și uneori autorii - nu sînt ce par a fi. Este vorba despre scrieri apocrife, farse literare, pastișe, falsuri, despre pseudonime și despre motivele pentru care scriitorii recurg la ele și despre alte « mistificații în literatură » , cum le numește autorul. Își au loc aici falsul testament al lui ștefan cel Mare, procesul Caion, dar și Premiul Goncourt obținut de două ori de un autor, o dată sub numele de Raymond Gary, iar cîțiva ani mai tîrziu sub acela de Émile Ajar. Fascinația produsă de falsurile literare este explicată de Umberto Eco : « Poveștile false sînt înainte de orice povești, și poveștile, ca și miturile, sînt întotdeauna convingătoare. »

Lucia Verona
Săptămîna financiară, 12 mai 2008, p. 46
 

« Les Faux Monnayeurs »

[...] Cine ar fi putut înțelege mai bine esența pur literară a unor atare devieri de la ordinea adevărului (fie el biografic sau bibliografic) decît un istoric literar format chiar în perioada de emulație locală a Ficțiunilor și exersat continuu în biblioteci, așa cum e Mircea Anghelescu ? Prejudecata aridității poveștilor datate și vechiul clișeu al istoriei literare ca domeniu mai degrabă ursuz se spulberă. Cartea se citește pe nerăsuflate și pentru că se oferă dintru-nceput unei asemenea grile de lectură : « Există în toate culturile o zonă de umbră, puțin cunoscută marelui public și chiar specialiștilor, în care se plasează o categorie de documente, de scrieri greu de definit : pentru unii, cheie secretă a unor episoade oculte, încă neelucidate ; pentru alții, un fel de rebut al istoriei, texte care nu sînt ce par sau ceea ce au vrut să pară. La prima vedere, ele sînt doar compuneri apocrife, falsuri, "mistificări". Ar fi deci texte cărora cititorul nu le poate acorda nici o încredere pentru că fie nu au fost scrise de persoana căreia i se atribuie, fie nu-i aparțin epocii de la care se reclamă, fie conțin un alt element care alterează și astfel anulează statutul invocat de regulă în titlu sau pe ceea ce se numește "foaia de titlu" a operei, tipărite sau manuscrise, sau caracterul său legal, dacă este vorba de un document oarecare.
[...] În literatură însă, mistificările nu sînt doar "altceva decît pretind" să fie, niște contrafaceri care, o dată dovedite, își pierd orice valoare. Pentru a putea înșela gustul și competența unor cititori, fie și numai pentru o clipă, aceste mistificări - termenul francez supercherie e mai cuprinzător și mai sugestiv, avînd și o nuanță de sfidare, de provocare - trebuie să inspire prin ele însele încredere, să sugereze calități pe care le-ar avea și originalul. » (pag. 8)
Sau nu, sînt tentat să completez ultima frază citată. Fiindcă există, pe o scală înțesată de zeci de tonuri, două tipuri de lectură ale unor asemenea texte de frontieră. Una credulă și - surpriză ! - una dezinteresată. Prima, validînd fără precauții autenticitatea documentelor.
Cea de-a doua, preocupată, pe urmele postmodernismului livresc, numai și numai de expresivitatea acestora. Ba chiar exploatînd energic orice firavă posibilitate de fals, în vederea unei noi articulări a contextului. Prima, descinzînd dintr-o eroare de calcul, dar menținîndu-se (prin urgența și necesitatea depistării unui adevăr) într-o paradigmă științifică. Cea de-a doua, aducînd cu ea un întreg inventar de concepte slabe, de deprinderi constructive, hedoniste și vivificante. [...]

Cosmin Ciotloș
România literară, 16-25 aprilie 2008, p. 7
 

[...] Ei bine, despre hoție scrie și Mircea Anghelescu în excelentul său eseu. Însă nu despre orice fel de hoție este vorba, ci doar despre cea... literară. Care, pînă la urmă, nu e tocmai... hoție, ci puțintel altceva. Poate chiar literatură, uneori chiar de foarte bună calitate. Subtitlul cărții spune însă totul despre viziunea autorului și despre conținutul volumului : « Falsuri, farse, apocrife, pastișe, pseudonime și alte mistificațiii în literatură ». Într-adevăr, Mircea Anghelescu are dreptate, iar formula în care toarnă acest adevăr e una memorabilă : « în opoziție cu falsificarea unui obiect, falsul literar este totuși ceva care seamănă foarte mult cu ceea ce pretinde să fie : cu literatura. Căci este el însuși o ficțiune pusă într-un text : o ficțiune la pătrat, o ficțiune a ficțiunii, adică o ficțiune care își mistifică propria identitate - mistificțiune... ».
Prin urmare, nu despre plagiat, care e furt ordinar, scrie eseistul nostru, ci despre artiștii furăciunii artistice, rapt ce se metamorfozează nu în simplă sustragere, ci de-a dreptul în operă de artă. De multe ori deposedarea de text nu e nici măcar conștientă, darămite premeditată. și totuși, literar, se fură de cînd lumea.

[...]

Una peste alta, Mircea Anghelescu ne poartă prin istoria falsului în documente, reinventarea istoriei pornind de la cronici contrafăcute, textele apocrife ale literaturii noastre, parodiile și farsele literelor băștinașe, se oprește asupra scandalului Caion-Caragiale, abordează cazul Adrien Le Corbeau, zăbovește asupra pseudonimelor ca piatră de hotar a identității auctoriale și deconspiră măștile sub care se ascundeau unii scriitori cu o sexualitate prohibită. Ca urmare, avem de-a face cu o panoramă fascinantă a vanității și invențiilor literare, fără partipriuri eticiste, semn că autorul este un îndrăgostit de marea ficțiune a lumii și a patriei, în situația sa contînd exclusiv calitatea ficțională a textului. Un regal de inteligență și subtilitate, o lectură bună să o pui la rană...

Valentin Protopopescu
Time Out, 2-8 mai 2008, p. 56
 

« Se non e vero e ben trovato »

[...] O primă categorie a acestor « mistificțiuni » vizează reconstituirea (sau reinventarea) istoriei, precum « cronica lui Huru » (chipurile « o traducere românească, făcută de spătarul Clănău la 1495, după un original latin al lui Huru, cancelar al lui Dragoș-vodă, care la rîndul său ar fi fost doar un extras din mai vechea cronică latină a lui Arbore Campodux » - p. 28), publicată la tipografia lui Gheorghe Asachi într-un moment istoric de necesară consolidare a identității naționale ; în a doua categorie se înscriu mistificările involuntare, rămase așa din cauza stereotipiilor receptării (precum Însemnarea călătoriei în Occident a boierului Dinicu Golescu, operă « retorică și propagandistică » luată, cu naivitate, drept jurnal, sau « Testamentul lui ștefan cel Mare » : ocupați să stabilească autenticitatea acestuia, istorici literari nu au observat că aveau de-a face cu « o dată importantă în proza romantică românească », pe nedrept ignorată ulterior).
O a treia categorie reunește textele apocrife (după modelul istoriei bardului Ossian, închipuită de James Macpherson, sau a călugărului Thomas Rowley, inventat de Thomas Chatterton ; chiar texte « fondatoare » pentru identitatea unor popoare, precum Cântec despre oastea lui Igor, pot fi simple falsuri romantice) ; aici intervine convenția (sau artificiul) « manuscrisului găsit », a cărei bogată tradiție include, la noi, clasici precum Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi sau Nicolae Filimon, dar și contemporani ca Silviu Angelescu, autorul unui roman filologic foarte în spiritul mistificțiunilor : Calpuzanii ; Cântarea României este publicată la noi de Nicolae Bălcescu tot în baza acestei convenții (dînd ulterioare bătăi de cap istoricilor literari interesați de paternitatea ei).
Tot în această secțiune autorul repertoriază, cu satisfacție, o serie de « parodii, glume, farse în lumea literelor » (precum cele ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu îndreptate împotriva revistei Convorbiri literare), înainte de a trece la un caz mai grav : « Afacerea Caion ».

[...]

Închei aici: cartea, elegant ilustrată, se vrea, dincolo de cazurile studiate, și un suport de meditație asupra genei « falsului » din literatură, într-o epocă în care admiterea intertextualității intrinseci oricărei producții literare e o achiziție ce transformă automat « practicile mistificționale » în... simple jocuri textuale !

Valentin Ispas
www.carteprermium.ro/blog/, postat la 7 mai 2008

Noii precupeti

Intelectualii publici din Romania de dupa 1989
Adrian Gavrilescu

« Morala și televizorul »

[…] Politicienii au ajuns calul de bătaie al tuturor (cetățeni, jurnaliști, intelectualii înșiși) pentru că sînt asociați cu politica de dinainte de 1989, pentru că sînt în centrul atenției și pentru că responsabilitatea lor față de societate ia forma cea mai directă și mai ușor de înțeles. Nu e de mirare că încrederea în politicieni, în instituții și în democrația însăși e la asemenea cote încît lectura oricărui sondaj impune concluzia că, fără plasa de siguranță a Europei, România ar bascula în dictatură. Nu e de mirare că despre politică și politicieni s-a scris obsesiv, și nu doar în ziare. Intelectualii însă au moștenit prestigiul pe care îl aveau înainte de 1989 și, dacă sînt în centrul atenției, sînt mai degrabă ca modele decît ca factori responsabili față de societate : responsabilitatea lor e mult mai greu de pus într-o formă simplă decît cea a politicianismului și, în consecință, mult mai greu de sesizat la nivel larg. De aceea, intelectualii au beneficiat în timpul tranziției de un imens bonus, încă activ și astăzi, deși rolul lor înainte de 1989 nu e deloc atît de minunat pe cît le place lor să creadă, iar cel de după 1989 deloc atît de diferit de al politicienilor pe seama cărora și-au făcut una dintre cele mai deșănțate « campanii electorale » din istoria României. Din păcate însă, aceste lucruri sînt destul de rar discutate public. […]
Cartea aparține, din cîte știu, unui gen foarte rar sau chiar inexistent în România, cel al eseului de tip anchetă jurnalistică, dar cu respirația largă a volumului. Diferența față de analiza clasică de științe politice ar fi aceea că sursele de informații sînt mai puțin livrești, iar demersul principal e de redare a informației ; evident, nu neprelucrată, ci sub forma unei sinteze. Există în carte și un nivel eseistic, la care se propun interpretări și idei de mai mare generalitate. Una din cauze e, probabil, subiectul care solicită insistent astfel de interpretări, pe de altă parte, probabil că e normal ca genul să nu se nască direct în stare pură.
Evaluarea profilului intelectualului public este destul de severă. Adrian Gavrilescu face, într-un prim capitol, o sinteză a situației intelectualilor publici în cultura occidentală, după care, pentru grosul cărții, se oprește la cazul românesc. Paralela duce la concluzia că modelul românesc reproduce, în mare, modelul occidental :  intelectualii publici proeminenți se grupează într-o castă care își  protejează abil interesele comune (deși par a fi în relații conflictuale), își adaptează discursul pentru piață, mai ales odată cu accesul la televiziune, și se plasează la intersecția mai multor circuite (universitar, mediatic, politic etc.) astfel încît să-și poată transfera capitalul intelectual dintr-o parte în alta și să-l convertească în notorietate și putere simbolică. […]  
În mod normal ar trebui să admitem nu numai deficiențele inerente democrațiilor mature, funcționale, ci și o anumită derogare a standardelor pentru România. Practic, cred că ar putea să ne satisfacă orice depășește cu o marjă semnificativă standardele în vigoare, chiar dacă e sub ce știm din Vest. Din imprecizia sistemului de referință la care se raportează autorul vin și unele exagerări pe linia reproșării lipsei de standard : de exemplu, lui Daniel Barbu (unul dintre cei mai interesanți politologi, altfel) i se reproșează, printre altele, și că și-a alcătuit două volume prin prelucrarea unor articole publicate în prealabil în ziare sau reviste, practică nu doar curentă, dar și normală. Sau Societății Academice din România i se reproșează, cam grăbit și nedrept, că se prezintă ca think-tank, deși titulatura nu ar acoperi decît standarde românești nesatisfăcătoare. Cartea lui Adrian Gavrilescu este, însă, o apariție remarcabilă, mai ales dacă o raportăm la tradiția săracă (sau inexistentă ?!) în care se inserează. E una dintre acele nu foarte multe cărți din domeniul ideilor care apar anual în România și care chiar merită citite. După ce veți fi făcut-o, nu îi veți mai privi niciodată cu aceiași ochi pe marii intelectuali publici care țin lecții de morală la televizor. Ceea ce e foarte bine.

Ciprian șiulea
Observator cultural, nr. 73 (330), 20-26 iulie 2006, p. 6


« O bombă artizanală cu intelectuali publici »

[…] Printre fixațiile lui Gavrilescu figurează la loc de cinste « clanul Miroiu » și « mormanul de poșete » feministe de la SNSPA. De fapt, cam toți universitarii de acolo. Citind însă capitolul despre Intelectualii publici și rolul « analiștilor politici », nu poți să nu intri în logica suspicioasă a autorului și să nu te întrebi ce polițe plătește și de ce, mai ales că el însuși a absolvit acum ceva timp SNSPA. E totuși comic să vorbești despre un « morb feminist » în mediul academic autohton. Iar stereotipul sexist al « poșetelor » este cel puțin jenant… În plus, nu poți bagateliza așa ușor prestația academică a Mihaelei și a lui Adrian Miroiu. Radiografia critică a fostului grup de tehnocrați pro-Ion Iliescu « Un viitor pentru România » (cu Vasile Secăreș, Vladimir Pasti, Ioan Mircea Pașcu s. a.) și analiza tranziției « de la Scînteia și „ștefan Gheorghiu“ la NATO și liberalism » merită apreciate, dar a afirma că studiul feminist al lui Pasti (Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România) ar fi cel mai ieftin din domeniu la propriu mi se pare deplasat.
Punerea în paralel a activităților partinice în care a fost angrenată sociologia autohtonă sub comunism cu schimbările sale față de după 1989 sînt instructive și binevenite, deși frugale. Mă întreb totuși de ce un sociolog ceaușist precum Aurel Bondrea – groparul învățămîntului superior românesc din anii ’80 și marele baron al învățămîntului particular postcomunist – e ignorat, iar un campion al sociologiei procomuniste cu o frumoasă carieră universitară postdecembristă (Ilie Bădescu) are parte doar de cîteva menționări neutre. Poate pentru că sînt « vechi »… Sistematizînd jurnalistic date privind formatorii de opinie din mass-media și din lumea universitară – la interfața cu sfera politicului –, Adrian Gavrilescu își alege de multe ori țintele din rîndul personajelor inofensive, compromise (cazul lui Dan Pavel, fostul activist UTC devenit universitar și apoi sfetnic al lui Gigi Becali) sau aflate la îndemînă, dar evită sau ratează domenii fierbinți. Aflăm, de exemplu, prea puține lucruri despre istoria convergențelor dintre intelectualii publici și marile afaceri. […]
Oportunismul recent al intelectualilor noștri publici deciși să-și recîștige audiența, autoritatea și bunăstarea prin superficializare comercială, prin degradare populistă, prin parazitarea politică a statului și prin talentul de a lua urma banilor sînt diagnostice valabile. Într-adevăr, cu trecerea timpului, intelectualii publici au devenit din ce în ce mai publici și din ce în ce mai puțin intelectuali, adică mai puțin reflexivi, mai puțin înclinați să pună la îndoială judecățile emise de alții. Păcat că acest autor inteligent emite judecăți de sus și unde nu se pricepe…

O carte de sacrificiu

În final, el face o predicție interesantă : « Pe fondul unei prese din ce în ce mai vulnerabile la presiunile marilor trusturi, care „cumpără“ de zor ultimele idei disponibile pe piață, precum și jurnaliști altfel contestatari, dar care și-au făcut calculele, e posibil să asistăm la regrupări, reconcilieri, redistribuiri de sume și la reîmpărțirea zonelor de influență. În definitiv, o angajare prea serioasă în conflicte riscă să fie, de la un punct încolo, contraproductivă. Tîrgul devine preferabil. Pe o asemenea piață intelectuală, mai bine precupeț decît victimă a insistenței de a perpetua adversități. » Nu cred totuși că identitățile ideologice vor fi anihilate de interesele comerciale (asistăm deja la suprapuneri între ele). Să sperăm că se vor găsi întotdeauna intelectuali critici capabili să reziste suficient de bine tentațiilor și să-și salveze independența de opinie.
Bine țintită, incomodă și accesibilă, Noii precupeți… e o carte de sacrificiu. Meritul ei major rămîne acela de a deschide o discuție importantă și necesară despre maladiile grave ale cîmpului intelectual autohton. Superficialitatea tendențioasă a unor capitole riscă să o compromită însă pe porțiuni mari, transformînd-o în bombă artizanală.

Paul Cernat
Observator cultural, nr. 73 (330), 20-26 iulie 2006, p. 7


« Un drum neterminat » 

[…] Gavrilescu are o capacitate cu totul ieșită din comun de a căuta și de a găsi, de a înșira elemente și de a stabili legături.
În această capacitate stă puterea de convingere a volumului. Autorul arată neobosit că X este profesorul, discipolul, părintele, copilul sau prietenul lui Y, informații care, desigur, reduc mult credibilitatea amîndurora. Cînd închizi cartea și te dezmeticești cumva (greu, ce-i drept), găsești că toată lumea e rudă cu toată lumea – lanțul slăbiciunilor caragialesc stăpînește tot Bucureștiul și, la o adică, toată România. N-am nici cea mai mică îndoială că autorul Scrisorii pierdute are, ca întotdeauna, dreptate. De aceea, cred că acest volum este, din acest punct de vedere, binevenit. Un duș rece moral nu strică niciodată : dacă măcar unele dintre personajele cărții se vor uita în oglindă (cei mai mulți, desigur, vor căuta scuzele sau răzbunarea ori, în cel mai rău caz, nu vor căuta nimic, continuînd exact ceea ce au făcut și pînă acum), acesta va fi cîștigul real al sferei publice românești.
[…] Argumentul forte cred că se poate rezuma în observația că Adrian Gavrilescu nu oferă o alternativă. El însuși admite că soluțiile posneriene sînt aproape de naivitate (ceea ce nu e identic cu idealismul) și aduce exemple ale intelectualilor precupeți din Franța și SUA. Drept urmare, cititorul rămîne cu întrebarea : Ce-i de făcut, dacă peste tot e la fel ? Cred că ar fi mai util să găsim un criteriu care face diferența între un intelectual veritabil și un simulacru de intelectual. De pildă, eu nu pot accepta « pajura » canalului de televiziune Realitatea TV pe post de intelectual datorită faptului că pe fața lui se oglindește permanent o lehamite de nedescris pe care încearcă s-o explice prin toate frazele lui, de parcă și-ar căuta argumente pentru disprețul său. Nu pot detecta nici o urmă de dubiu, eleganță sau nonșalanță la acest om, nici o încercare de a se ridica deasupra sentimentelor, de a ajunge în apropierea obiectivității măcar. Sau : oricît de « recunoscător » ar fi Cristian Preda oricui, el rămîne net superior unui moral insanity care se gudură pe lîngă Gigi Becali – mai precis s-a gudurat, pentru că nici patronul Stelei nu mai are nevoie de el. știu că este greu să ajungi la asemenea criterii, și sigur că nici ele nu sînt inatacabile. Fără ele însă, lucrarea seamănă cu un călător care s-a oprit din drum.

Péter Demény
Observator cultural, nr. 73, 20-26 iulie 2006, p. 8


« Vești bune : Un nou discurs intelectual » 

[…] Noii precupeți. Intelectualii publici și România după 1989, o analiză fără menajamente, dar impecabilă tehnic, a acestei categorii sociale atît de problematică oricînd și oriunde, car cu atît mai mult în România zilelor noastre. Dacă prima carte a autorului a fost primită cu bunăvoință unanimă în mediile intelectuale, pot deja estima că aceasta va avea o soartă mult mai zbuciumată și, de aceea, apreciez curajul intelectual al tînărului autor. Pentru că una este să-i supui analizei pe politicieni și cu totul altceva să faci același lucru cu cei care-i « analizează » pe aceștia. Cartea a fost deja bine primită în reviste precum Observator cultural, al(T)itudini sau Timpul, dar acestea sînt reviste, ele însele, critice cu establishmentul cultural și politic al momentului, practicante ale unui discurs alternativ, care împărtășesc o viziune mai nuanțată despre realitatea locului și timpului nostru. Trebuie să așteptăm să se pronunțe și « oficialii » pentru a vedea cum irup vîlvătăile.
Nu am aici locul pentru o analiză detaliată a cărții, dar e suficient să enumăr titlurile capitolelor pentru a deveni evident de ce această carte nu va avea o viață ușoară, decît numai dacă « mandarinii » decid că e mai util pentru ei să încerce să o treacă sub tăcere ! Deci : « Ce-a mai rămas din misiunea intelectualilor ? », « Ce sînt ei și la ce folosesc intelectualii », « Intelectualii publici în rolul analiștilor politici », « Intelectualii publici scriu cărți și conduc edituri », « Intelectualii publici scriu în reviste și cronichează pe sticlă », « Intelectualilor publici le place televiziunea, ca invitați și realizatori », « Intelectualii publici – concep sondaje și scriu editoriale », « Intelectualii publici – mod de întrebuințare ». Ei bine, în ciuda acestor titluri cum nu se poate mai clare, cartea este scrisă la rece, deloc pamfletar, autorul permițîndu-și, pe alocurea, doar ironii benigne, menite să decripteze un stil mai degrabă foarte auster. Faptul că nu vom fi de acord neapărat cu toate analizele și, mai ales, concluziile sale nu este important, important este că aceste lucruri au fost spuse și, de aici, ar putea începe o dezbatere cu adevărat utilă pentru limpezirea vieții noastre publice.

Liviu Antonesei
Lumina (ziar creștin), 7 august 2006


« Condiția intelectualului » 

[…] Dintre aspectele interesante ale lucrării, suculente pot spune, trebuie amintite demontarea mecanismelor versatile ale editurilor de a cîștiga profituri cît mai mari din operații semilegale sau chiar ilegale, prezentarea coteriilor care există între realizatorii de emisiuni TV și redactorii presei centrale, nepotismul din mediul universitar, impostura, violența, necombativitatea, prostituția intelectuală, permanentul conflict cu ceilalți, participarea la tot felul de aranjamente veroase (fie cu editorii, fie cu revistele, fie cu presa, fie cu televiziunile, fie cu toate acestea la un loc) etc. Lista defectelor intelectualilor, o adevărată a doua trădare, ar putea continua pe pagini întregi. Din acest punct de vedere, pentru cineva neimplicat în viața culturală, de exemplu, pentru un student, imaginea intelectualului care rezultă din această lucrare este terifiantă.
Ajungem în acest fel la aspectele mai puțin reușite ale lucrării, practic consecințele definiției intelectualului public asumate de Adrian Gavrilescu. Intelectualul public apare ca un fel de negustor care își vinde marfa (adică pe sine) unor cumpărători păcăliți, mințiți, adesea jigniți, dacă nu chiar violentați verbal și fizic. Să ne imaginăm piața culturală ca pe o piață obișnuită, cum este Piața Obor. Îl vom vedea la o tarabă pe Liiceanu vînzînd niște mici liiceni, la alta Pleșu vînzînd mici statuete cu imaginea sa, îi vom vedea pe Secăreș, Pasti, Cristi Tabără, D.C. Mihăilescu, I.B. Lefter, Cristoiu, Tucă, Radu Moraru, Lazăr Vlăsceanu, Dumitru Sandu etc. Faptul că definiția intelectualului public este prea largă rezultă din plin chiar din această înșiruire a cîtorva dintre personajele cărții (și nu i-am amintit pe Becali ori Mitică Dragomir, care și ei îndeplinesc criteriile propuse de Gavrilescu). În plus, dacă Vlăsceanu și Sandu au ce vinde (cărțile lor), nu este clar ce vînd Cristi Tabără sau Radu Moraru. Probabil că autorul a vrut să facă următorul lucru : să sublinieze, să accentueze, de fapt, viciile intelectualilor pentru a le scoate mai ușor în evidență ; nu a vrut să spună că toți intelectualii sînt vicioși, ci numai unii, dar că viciile lor sînt extrem de vizibile (fiind cu toții mediacrați) și extrem de periculoase. Probabil că autorul a vrut să facă nu portretul intelectualului public autohton, ci al falsului intelectual public autohton, adică al celui care se dă drept intelectual, dar nu are nici măcar titlul de doctor. […]
Ce constatăm acum cu privire la termenul « intelectual public » ? Nu este evident că este o noțiune pleonastică ? Tocmai lipsa dimensiunii critice a angajamentului public face posibilă includerea printre personajele acestei lucrări a unei serii de persoane care nu întrunesc condițiile pentru a fi intelectual. Ei pot fi, ce-i drept, persoane publice, dar nu intelectuali publici. Cum ar putea fi intelectual un ziarist sau un profesor de liceu sau de facultate care nu au un angajament social și critic, nu participă la viața cetății, chiar dacă practică o meserie intelectuală, au o formație intelectuală și se adresează unui public larg ? Faptul că o persoană este, de exemplu, ziarist sportiv, că se exprimă într-un limbaj obișnuit (și nu în limbajul filozofic, în cel științific sau artistic) și se adresează unui public larg nu duce automat la caracterizarea persoanei respective ca fiind intelectual. La fel este cazul cu regizorul TV, producătorul, editorul, reporterul, adesea chiar și directorul unui ziar sau al unei televiziuni. În cazul în care cineva vrea să susțină că ziariștii și profesorii sînt intelectuali, răspunsul este pertinent numai în condițiile în care am avea de-a face cu un sens mai larg al termenului « intelectual », adică un sens în care Mircea Dinescu sau D.C. Mihăilescu nu sînt intelectuali pur și simplu.
Denunțînd mecanismele corupției din mediul cultural autohton, violența, impostura, servilismul sau prostituția intelectuală, Noii precupeți este, în ciuda unor evidente scăpări și confuzii, o lucrare în măsură să agite un mediu și așa destul de agitat. Să sperăm că cei vizați vor înțelege mesajul acestei cărți și că nu vor încerca prin toate mijloacele să se apere. În acest caz, cea mai bună apărare este corectitudinea, moralitatea și legalitatea actelor și faptelor lor.  

Adrian Niță
aLtitudini, anul II, nr. 11-12, ianuarie-februarie 2007, pp. 31-32


« Teoria restrînsă a conspirației »

Lenin avea o vorbă în legătură cu intelectualii : « rahat ». știa tătucul revoluției ce știa : și nu doar pentru că el însuși aparținea categoriei. Dacă disprețul lui Lenin avea un fundament, acesta privește lipsa de autonomie a intelectualilor. De la inventarea ei recentă, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, clasa intelectualilor a fost, prin manipulare discretă sau directă, un teren de manevră pentru interese prea puțin intelectuale.
Să luăm ca plan de referință România ultimilor 60 de ani : modificările de statut ale figurii intelectualului sînt consecințe directe ale limbajului politico-economic. Intelectualul trece dintr-un sistem interesat de maximizarea controlului politic (comunismul) într-un sistem interesat de maximizarea controlului economic (capitalismul rudimentar al tranziției) ; dintr-un sistem de tip bloc într-unul de tip șvaițer. Ce se schimbă ? Intelectualul se transformă dintr-o furnică într-o altă furnică. Doar că înainte, cînd partitura pe care putea vocaliza intelectualul era cam unică, fișa postului era mult mai puțin încărcată decît acum ; acum există numeroase tabere, grupuri, « cuiburi » cărora furnica poate să le ofere disponibilitatea ei. Apoi, în comunism, marele neajuns al intelectualilor era că nu prea existau, sau existau doar în variante amputate prin punctele esențiale ; după ’89, cînd intelectualii au trebuit să fie reinventați, operația s-a făcut prin rebranding al anemiei anterioare. Ca alții, de unde ? « La vremuri noi, tot noi. »
Acesta ar fi punctul de plecare al cărții lui Adrian Gavrilescu. și aici stau drama și slăbiciunile personajului său principal.
Mesajul din Noii precupeți ar putea fi acesta : « Să nu ne lăsăm prostiți. » Pe cale de consecință, metoda generală a lui Adrian Gavrilescu e suspiciunea. Marele merit al cărții, pe lîngă curajul ei, e de a investiga/documenta dedesubturile lumii intelectualilor și a liderilor de opinie ; de a privi partea ascunsă a unor instituții (universități, edituri), suporturi mediatice (televiziune, reviste), actori principali (gazetari, editorialiști, realizatori de talk-show, critici literari, universitari, politologi/analiști politici, editori etc.), relații (cumetrii, subordonări, nepotisme ș. a.) ; de a oferi detalii obscure, « ilicite », băgate sub preș, ale lumii care ne reglează/influențează limbajul, așteptările, convingerile.
Citez doar un pasaj mai general despre avantajele vînate de intelectuali în societatea postrevoluționară : « Popularizarea în media, cîștiguri financiare, influență politică (deși serviciile făcute de intelectualii publici nu slujesc concepte serioase, precum dreapta sau stînga, ci cauze mult mai înguste, finanțate de personaje uneori marginale, alteori rizibile, dar suficient de avute pentru a-și atașa aproape orice teoretician al momentului), concentrarea instrumentelor puterii de decizie în zona universitară și în cea editorială, alianțe cu alți intelectuali pentru a domina universul intelectual autohton. »
Cartea conține și cîteva pasaje fragile, interpretări tendențioase sau neconvingătoare, umori sau vendete personale. Aceste defecte contează totuși mai puțin în economia întregului. E drept, volumul trebuie citit cu precauție ; dar, inutil să o mai spun, accentul cade aici pe « trebuie citit ». Veți ști, după aceea, mai multe.

Mihai Iovănel
Prezent, nr. 27, 3-9 august 2006, p. 31


« Liberi, nu independenți »

[…] O « lume » scuturată puternic și urît de frigurile unei libertăți încă apăsate și adesea strivite de urmele dictaturii din care a scăpat. Una unde colaboraționismul, la care cea mai mare parte a ei a fost silită spre a supraviețui, s-a metamorfozat (reciclat !) rapid, după ’89, într-un spațiu larg, divers și înfloritor al mercenariatului liber consimțit. În planul cel mai general se poate spune că e o lume ce a dobîndit libertatea, însă nu și-a cîștigat independența. Incapabilă, decît cu rare excepții, să adopte organic principiul de existență intelectuală al țăranului Ilie Moromete (« domnule, eu sînt independent ! »), ea și-a pus iute pe tarabă libertatea abia primită, confirmînd astfel prea tristul avertisment dostoievskian despre irepresibila nostalgie a sclaviei. Numeroase exemple de convertiri, reconvertiri și alianțe « nesănătoase » confirmă această metamorfoză : formă nocivă, dar inevitabilă a tranziției căreia, spre a fi realiști, nu-i va pune capăt decît simpla fatalitate biologică. Dedicîndu-i acestei lumi un pamflet mascat în haină academică, destul de descusută pe lungi porțiuni, autorul Noilor precupeți se resemnează să joace rolul « ingrat » al celui ce nu mai vede pădurea din cauza copacilor. Fenomenul compact și apăsător sub care asistăm azi la decredibilizarea cărturarilor din clasica viziune a lui Julien Benda constă în « comercializarea » pe scară largă a intelectualului : respectiv, vînzarea la propriu a capitalului simbolic de care dispune prin inteligență, talent, cultură, studii de specialitate. Rata de schimb a capitalului simbolic impune un lanț de complicități flexibile și forme clientelare de organizare « familiale », « tribale » ori « feudale » numite îndeobște clanuri. Trecerea de la colaboraționismul silit la mercenariatul liber consimțit din « trădarea cărturarilor » anunțată încă din 1927 de filozoful francez a dat naștere « noilor precupeți » și tîrgului în care ei se tocmesc.

C. Stănescu
Gândul, 29 iulie 2006, p. 9


« Negustorii intelectuali »

[…] Concluzia teoretică a cărții este că în mass-media românească și în învățămîntul superior sînt bani pentru intelectuali care ajung să facă spectacole ieftine pentru a-i obține. O concluzie banală și fără nici o eficiență. Dar cazurile sînt interesante, chiar dacă sursa principală de informație este mass-media, respectiv ce s-a publicat despre unul sau altul. Pentru cineva din generația mea și din profesia mea este de-a dreptul fascinant să vadă cum îl privește un autor cu 25 de ani mai tînăr.
Dincolo de titlul foarte inspirat – precupeții sînt mici negustori de piață care se bat pentru mărunțiș –, cartea lui Adrian Gavrilescu suferă de lipsa procedurilor sistematice de analiză a domeniului. Ca să faci o asemenea carte, îți trebuie o documentare mai solidă decît cea obișnuită prin lectura colecțiilor de ziare și reviste din biblioteca publică. Ai nevoie de analize biografice, interviuri de profunzime cu principalii actori ai scenei publice, lecturi searbede, dar absolut necesare, de documente oficiale și analize de sondaje de opinie publică. Altfel nu poți să-ți explici de ce un stalinist reformat ca Silviu Brucan a influențat opinia publică românească mai bine de zece ani după Revoluție sau de ce stilul neguros și colțos al lui Cristian Tudor Popescu l-a propulsat pe acesta în vîrful clasamentelor de apreciere publică ani de-a rîndul.
O promisiune interesantă. și o lectură plăcută pentru cine vrea să citească în această vacanța călduroasă.

Alin Teodorescu
Curierul Național, 27 iulie 2006


« Un soi de Bourdieu tradus pe înțelesul copiilor foarte-foarte mici »

Adrian Gavrilescu a scris o carte despre intelectuali. Cu foarte mulți ziariști pe post de personaje « intelectuale ». Cu destule confuzii. Cu un curaj al generalizării și o blazare frustrantă în analizarea unor cazuri concrete. Înainte să încep această cronică aș vrea să precizez că sînt un critic literar arondat. Scriu într-o revistă susținută de Editura Polirom. Scriu despre multe cărți de la Polirom. Sînt prieten cu Silviu Lupescu și mă înțeleg bine cu George Onofrei, care conduce revista. Deci sînt un critic complet pierdut.

Am făcut o autodemascare în stilul cărții Noii precupeți. Intelectualii publici din România de după 1989, un studiu despre categoria « intelectual public », despre intelectualii care își folosesc capitalul de imagine acumulat în medii specializate pentru a-și vinde în formă comercială ideile. Tonul cărții este unul foarte… cyborg. Probabil s-ar fi vrut un text sobru, cu aer academic și cu o duritate de oțel universitar. A ieșit o voce auctorială « metalizată » care enumeră cu o incredibilă pretenție de neutralitate fapte și cugetări, fără nimic surprinzător ; a ieșit un soi de Bourdieu tradus pe înțelesul copiilor foarte-foarte mici.
Una dintre surprizele cărții este tocmai naivitatea acestei voci cu orgoliu de neutralitate. Cele cîteva cărți citite și citate despre intelectualii mediatici și forța lor de manipulare au generat un prim capitol în care totul e foarte clar : intelectualul este un manipulator înnăscut care manevrează tendențios invizibilul, teribilul, terifiantul pentru ceilalți capital simbolic. Este comparat cu bufonul regelui, dar și cu un funcționar bancar care-și tot « convertește » creditul. Nu am găsit nici o referință pozitivă la vreun intelectual model către care să aspirăm. Nu am înțeles dacă Voltaire o fi prototipul ideal sau poate Homer. În orice caz, intelectualul a alunecat în ultima sută de ani într-un păcat mortal : încearcă să cîștige bani și influență capitalizîndu-și imaginea și scoțînd-o la mezat la televizor.

C. Rogozanu
Suplimentul de cultură, 19-25 august 2006, pp. 6-7


« Viețile paralele ale intelectualilor publici români »

[…] De altfel, lucru de tot interesant, Alin Teodorescu este, pînă la data cînd scriu acest articol, singurul dintre cei vizați de autor în cercetarea sa, care comentează cartea însăși ! Într-un articol publicat în cotidianul craiovean Gazeta de Sud (Negustorii intelectuali, 26 iulie 2006), Teodorescu consideră că Adrian Gavrilescu « publică o carte care dă emoții intelectualității bucureștene » și că volumul « are pagini frumoase ». Totuși, el vorbește oarecum ex-cathedra despre Noii precupeți (căreia îi laudă neîncetat titlul inspirat ales) și consideră că pasajele în care autorul face teorie sînt cele mai slabe ale cărții, sugerîndu-i acestuia să treacă la analiza biografică a personalităților anchetate, la interviuri de profunzime, documente oficiale, analize de sondaje de opinie publică pentru a da o carte cu adevărat redutabilă.
Dimpotrivă, chiar dacă nu fac din cartea lui Gavrilescu un produs excepțional în materie, nu mi se pare că autorul ar fi folosit în analiza sa temerară doar materiale existente în ziare și în reviste din biblioteca publică. Repet, bibliografia lucrării, ca și referințele bogate, trimit clar la un studiu efectuat profesionist, nu doar la o « promisiune interesantă », așa cum pune ștampila fostul șef al Cancelariei lui Adrian Năstase, ajuns acolo și pentru că IMAS-ul său se afla pe lista datornicilor Ministerului de Finanțe. Atîta că, în dorința, probabil, de a nu da o lucrare exclusiv de tip sociologic, Gavrilescu a preluat uneori tipul de comentariu pe care îl întîlnim adesea chiar în anumite ziare care dezvăluie cîte ceva despre viețile paralele ale intelectualilor publici de la noi.
O observație de final, dar care nu umbrește deloc efortul « comparatist » făcut de un autor îndrăzneț, inteligent și cu vocația studiilor necesare : formula « muncitor intelectual » nu e introdusă chiar de comuniști, în dorința lor de a-l integra pe relegatul din bibliotecă în cîmpul socialismului plenar asumat. Fără să dau lecții, amintesc doar faptul că un intelectual precum Camil Petrescu (căzut și el la comuniști mai tîrziu) scotea în interbelic o revistă care se numea, pare-mi-se, Săptămîna muncii intelectuale. Sau era o ironie ? Se poate munci intelectual o săptămînă întreagă ? […]

Nicolae Coande
Timpul, septembrie 2006, p. 8


« Tăunii media »

Un text liber, openminded, publică editura Compania sub titlul Noii precupeți. Intelectualii publici din România de după 1989 de Adrian Gavrilescu. Ce-și propune autorul ? Destule. Radiografierea exactă (urmată de diagnostic exact) a intelectualului public (concept lansat în America la 1987, de Richard Posner), intrînd aici « rețeta » de carieră a fostului aparatcik care a avut România culturală în mînă și pe mînă, dar și a publicului tînăr, oportunist(ic) atîta cît încape și peste. « Noii precupeți » ? Intelectualii zilelor noastre, recenți și mai puțin recenți, aflați în poziții-cheie, sechestrate întru profitul grupului ori al simpatizanților. […]
ștefangheorghiști metamorfozați în analiști politici împlu cîmpul televiziunilor. Iosif Boda, prodecan la Academia « ștefan Gheorghiu », e invitat permanent ca lider de opinie. Vasile Secăreș, secretar la « ștefan Gheorghiu », autor de studii despre « problemele păcii », așa cum le vedea și le rezolva pacifistul din Scornicești, dușman al imperialiștilor ațîțători de război, obține – știe Adrian Gavrilescu – asistență materială NATO. Consilier al lui Ion Iliescu și vicepreședinte FSN, Secăreș ajunge rector SNSPA (școala de Înalte Studii Politice și Administrative). Fondează în ianuarie ’90 școala de Înalte Studii Politice, devenită în ’91 SNSPA. Cum e și autorul moțiunii Un viitor pentru România (martie ’92), viitorul, și-al său și-al țărișoarei, se lasă bine întrezărit. Dorel șandor, cadru didactic la aceeași Academie, scriind despre « experiența istorică a socialismului », îl consiliază pe Petre Roman (1992-2000), dar și pe Stolojan ; pe Băsescu, dar și pe Tăriceanu (2005), ca tot românul imparțial. Alin Teodorescu, abordînd subiectul « sistematizării teritoriului și localităților » (unde altundeva decît în Era socialistă, ca și Dorel șandor ?), schimbă barca opoziției pentru rolul de « consilier personal », de copil de case al premierului Năstase. și iacătă, vorba Monei Muscă, cine face telepolitica, iată cine spune povești de adormit copiii corect politic, iată cine ne regizează abil (sau nu) memoria și opinia. […]

Magda Ursache
Oglinda literară, octombrie 2006 (p. 1/2135)


« Tăunii media II »

[…] Așadar, poți opta pentru serviciul Sârbu, Vîntu, Voiculescu, George Păunescu și află lumea că exiști. Teleexistența bate existența. Cartezian zis : mă văd la TV, deci exist. Sigur că dependența de patron trebuie respectată. Bănui că FNI e cuvînt interzis la Realitatea TV. Poți vorbi acolo despre mînării cu prețul savarinelor ? Dar colaboratorii de la Adevărul (presă scrisă, deh !) pot pune gaz pe foc cînd ziarul are miros de petrol ?
Altfel, prin media orice devine posibil : un individ cu clanță beneficiază de statut de mare orator și, la un click distanță, un fost stareț gay se erijează în martir al intoleranței. Muți și dai de-o creatoare de modă îmbrăcată Like a Virgin care crede sincer : « Eu reprezint civilizația. » S-a întîmplat pe OTV, în 24 mai a.c. … Muți-muți-muți, ca să scapi de produsele media, cuplul Columbeanu ori Prigoană, ca să dai de alt produs media, Becali, care se jură :  « Voi sponsoriza rescrierea istoriei României. » Am avut istoria Roller, istoria Ceaușescu, nu-i exclus să avem și istoria Becali, cu războinicul ecvestru pe copertă. Alt « erou al timpurilor noastre », Petre Roman, reapare, marcant și grizonat, la Max Bănuș, în emisiunea România încotro. Convins de forța de impact pe care i-o dă teveul, liderul Forței Democrate se vrea un parlamentar pentru pensionar. Poate în Japonia, unde există un număr impresionant de cetățeni care au depășit suta de ani : treizeci de mii. La noi, cum merg lucrurile…
Revenind la scriitori (o, ei sînt mereu perdanți pe canalele media, în competiția cu vedetele de la știri și cu croitorii de lux), contează ce scrii dacă nu apari la televizor ? știe cineva, de-o pildă, ce-a scris cercetătoarea științifică de la Institutul de Lingvistică « Iorgu Iordan » al Academiei Române, între 1982-1986, Mona Muscă ? […]
De cîte ori nu mi s-a întîmplat să achiziționez volume « lovite de nulitate » (mulțumesc, Leonard Gavriliu), scoase la interval televizat de Pivot-ul nostru de Dîmbovița. Mă gîndeam că Tabără alege cărți foarte bune dintre cărți bune, dar m-a păgubit cînd nu aveam ochelarii la mine. Făcuse hărmălaie (precum cățelul lui Llosa cu același nume) pentru cine știe ce nobooks, cărți fabricate la comandă. E știut că, dacă se laudă mult-mult-mult o tipăritură de doi lei, sigur că rămîne ceva, cum e și cu calomnia.
Mai există un fel de bărzăuni, nu media, ci editoriali. Statutul de director de colecție la o editură cu tiraje supralicitate (cărțile apărute în « tiraj tăcut » nu contează, oricît de bune ar fi, după cum nu contează decît 5-6 edituri, dintre miile existente) te poate lansa pe orbită internă și externă. Un exemplu dat de Adrian Gavrilescu, pe care, din păcate, îl cunosc și eu, este « cazul » Elisabeta Stănculescu, care se publica de zor pe sine în colecția Sociologie/Antropologie a editurii Polirom. Traduceri stîngace, defectuoase ori conspecte de școlar grăbit, a căror marcă era improprietatea termenilor. Sigur că aceste apariții n-o făceau nici mai deșteaptă, nici mai cultă, dar devenise socioloagă de relații interumane și internaționale. Epidemica ființă obținuse o prefață de la o cercetătoare din Hexagon, pentru Sociologia educației familiei (două volume), unde Agnès Pitrou recunoștea – ciudat lucru – că nu citise cartea Elisabetei Stănculescu pe care o prefațase. […]

Magda Ursache
Oglinda literară, nr. 59, noiembrie 2006, p. 2191


« Noii precupeți »

În Litere (8/2006), dl Barbu Cioculescu observă cu umor filozofic că intelectualii publici, pe care tînărul Adrian Gavrilescu îi cam ridiculizează într-o carte sub numele de « noii precupeți », sînt o specie cunoscută încă din Antichitate : nimic nou sub soare ! « Pe scurt, rezumă dl Barbu Cioculescu, în zilele noastre intelectualul este obligat să dispună, în afară de intrinsecile dotări spirituale, și de o « legitimitate economică », odată ce, fără puterea de a genera profit pentru angajator, el n-ar reprezenta nimic. Este, desigur, vorba despre intelectualii « domesticiți », trăgîndu-și existența din exhibarea cunoștințelor […] Noii precupeți ar fi aceia care au pierdut cu totul privilegiul independenței, ce-i onora pe intelectualii din trecut. » Dar și intelectualii din trecut au sărit repede din sălbăticia independenței în raiul obedienței subvenționate de cîte un mecena : « Dacă ne gîndim, însă, că din chiar Antichitate a prosperat instituția mecenatului, că beneficiarii acesteia îi celebrau pe generoșii mecena, iar aceștia sufereau să fie lingușiți, să li se dedice opere nemuritoare, că monarhi pofticioși să lase în urmă o neîntrecută faimă de protector al artelor, miluindu-i, prin necesitate, pe artiști, le făceau acestora lefuri, ce ne reamintim ? Tristele rînduri ale unui asemenea artist din secolul de aur francez, care primea monezile de aur mai întîi într-o punguță de piele, apoi în mînă, pe urmă cu întîrziere, în fine, deloc. Căci și Ludovicii treceau prin pase de lipsă de ludovici. » Că punguța de piele s-a metamorfozat între timp în moșii, mașini sau vile este mai puțin important : în esență, noii precupeți sînt vechi.

C. Stănescu
Cultura, 28 septembrie 2006, p. 2


« Intelectualii sînt ca mafia. Se omoară numai între ei »

Cu această frază a lui Woody Allen ca motto, o foarte curajoasă carte, de natură să declanșeze proteste și poate chiar scandaluri, a apărut la Editura Compania : Noii precupeți. Intelectualii publici din România de după 1989, de Adrian Gavrilescu. Tînărul autor s-a documentat foarte bine, a studiat și situația din alte țări (mai ales Franța și SUA, și ne arată cum niște contemporani de-ai noștri, foști profesori de la Academia « ștefan Gheorghiu » sau gazetărași care preamăreau realizările « Epocii de Aur », au ajuns analiști politici și formatori de opinie. Nu sînt omise legăturile de familie sau de prietenie care explică ascensiunea unor persoane în spațiul public, fie că este vorba de mediul universitar, de presa scrisă, televiziune, radio sau edituri. Scrisă lucid și fără părtinire, cu foarte multă informație și puține omisiuni, cartea demontează legende și mototolește reputații, iar autorul constată amar că « intelectualii publici au devenit din ce în ce mai puțin intelectuali ».

Lucia Verona
Săptămâna Financiară, 25 septembrie 2006, p. 46


« Un rechizitoriu bîlbîit »

A critica spațiul intelectual românesc a devenit o modă. După succesul zgomotos a două cărți apărute cu cîțiva ani în urmă (Ciprian șiulea – Retori, simulacre, imposturi și Sorin Adam Matei – Boierii minții), Editura Compania ne propune un volum, dacă nu de același calibru, măcar de aceeași factură. Mai mult, aș spune că, dacă n-ar fi venit pe culoarul ideatic creat de celelalte volume, Noii precupeți – Intelectualii publici din România de după 1989 a lui Adrian Gavrilescu ar fi trecut neobservată.

E evident că autorul ei a avut în vedere rețeta cărților anterioare. E iarăși, evident faptul că sintagma « noii precupeți » răspunde în oglindă formulei de succes, mult calchiate a lui Sorin Adam Matei (« boierii minții »). Cărțile anterioare nu sînt doar necesare puncte de raport – autorul nici nu le citează –, ci mai degrabă tipare de succes, care merită imitate. De aceea, autorului i se poate imputa din start faptul că a privit mai degrabă spre un model livresc decît spre realitatea societății românești. O diferență de direcție desparte, însă, « boierii minții » lui Adam Matei de « noii precupeți » ai lui Gavrilescu, deși amîndoi acuză « grupurile de prestigiu » sau « rețelele intelectuale » : dacă, în primul caz, intelectualii erau acuzați de o atitudine elitistă, aici li se formulează un rechizitoriu tocmai pentru coborîrea în economic și în politic.
De altfel, poate e nedrept să stabilești o paralelă între cartea lui Adam Matei și cea a lui Gavrilescu pentru simplul motiv că aceasta din urmă e concepută într-un stil extrem de superficial și de confuz. Pe parcursul întregii analize, autorul nu face decît să reactualizeze teza din anii ’20 a lui Julien Benda, conform căreia intelectualii ar fi abdicat de la misiunea lor universală și morală. Dacă volumul filozofului francez mustea de subtilități, Gavrilescu aplică mecanic o viziune conservatoare, considerînd că « singurul instrument de apreciere a muncii intelectualului ar trebui să fie integritatea judecăților ». Sub poza unui analist al actualității publice românești se ascunde un spirit conservator și moralist, care nu face decît să acuze, dintr-un unghi unic, « prostituarea » intelectualului. Relația foarte complexă a intelectualului cu capitalismul și cu fenomenele media nu e privită nici o clipă ca o posibilitate de concurență reală pe piața liberă a ideilor, ci ca un permanent război de interese. Sînt foarte sceptic cu privire la însăși noțiunea de « intelectual public » sau vedetism cultural la noi, în contextul în care se discută, încă, posibilitățile de refacere a relației distorsionate de sistemul totalitar dintre intelectual și public. E abuziv să vorbești la noi de o « mediocrație » în contextul în care pot fi numărați pe degete intelectualii realmente vizibili pentru publicul larg sau în contextul în care identități precum cea de « jurnalist cultural » intră de abia acum, timid, în dezbatere. Problema elitelor românești de tranziție e tocmai aceea de a nu se ști adresa clasei de mijloc în formare. Se poate vorbi, în acest context, de « mass-mediatizarea culturii » după modelul francez sau american invocat la tot pasul ? Gavrilescu nu intră, însă, în particularitățile românești (sau estice) ale spațiului intelectual postcomunist decît din unghiul punerii la zid a intelectualilor care au făcut viraje ideologice spectaculoase după ’90. […]
Reușite sînt cîteva fragmente despre moravurile intelectualității publice românești, precum cel în care se face inventarul revistelor culturale care acordă premii propriilor colaboratori sau redactori, de la România literară la Argeș sau la Convorbiri literare. Cu totul necreditabil e, însă, capitolul în care autorul inventariază conflictele de grup ale intelectualilor români de la secțiunea de revistă a presei a celor mai importante publicații culturale. Aproape hilar, acest capitol demontează din interior întreaga teză a cărții : se mai poate vorbi de « rețele intelectuale » sau de coagulări de interese în momentul în care întreaga intelectualitate românească participă la ele ? Fragmentul acesta readuce în prim-plan deficitul major al cărții. Gavrilescu nu știe, în fond, pe cine să acuze. La urma urmei, cartea lui e un rechizitoriu bîlbîit la adresa patronilor de presă, a editorilor, a criticilor care fac politica editurilor, a analiștilor politici etc., etc. […]

Alex Goldiș
Cultura, 17 august 2006, p. 10


« Radiografia unui mușuroi » 

[…] Cîndva nu-mi doream nimic mai mult decît să contribui cu munca mea la ceea ce se produce în acest spațiu cultural, dintr-un entuziasm pe care azi nu mi-l mai înțeleg și pe care nu-l atribui patriotismului, ci naivității. Pe atunci îmi imaginam că matematica pe care o fac, proza pe care o scriu, intervențiile mele în presă sînt menite a fi o mică piesă în edificiul pururi virtuos al culturii române. Ce icoană ridicasem ! Îmi imaginam că toți năzuiesc la fel, cu dăruire și sinceritate, că spațiul culturii române e un extraordinar loc de întîlnire și de fertilă receptare a creației. Odată ce am început să văd lucrurile în mai mare amănunțime, materia lumii ideilor, a dezbaterilor, a opiniilor și ambițiilor românești a ajuns să mă exaspereze prin păstoasa ei ambiguitate morală, prin suita de incesturi prezentate drept mariaje legitime, prin acea alba-neagra la vedere care trece drept onorabilă cotație la bursa valorilor locale. […]
Nu am plănuit să merg vreodată în altă direcție decît cea a literaturii de ficțiune, deși am scris cîndva că porcăriile din lumea culturală românească sînt atît de epocale, încît istoricii viitorimii vor avea o substanțială materie de cercetare atunci cînd vor studia dinamica haitelor de serviciu rătăcind pe hoitul fostei noastre patrii culturale. M-ar fi putut împăca ceva cu această descoperire ? Ce ar fi putut să mă împace ? Iată însă că s-a întîmplat să-mi găsesc toate răspunsurile într-o carte, în recentul volum al lui Adrian Gavrilescu. E paradoxal că o atare mizerie poate inspira o analiză impecabilă. Am toată admirația pentru autor, pentru că și-a păstrat tonul elegant și consistența metodei în fața unui atît de exasperant subiect. Adrian Gavrilescu arată furnicarul în întreaga lui mizerie morală, tot acel ghem de interese, prețiozități intonate în cheie Memel și Jenel, platitudini de talk-show olah (pp. 149-180 sînt despre intelectualii năvălind la televizor), disecă mediocritatea ajunsă lege și aburcată în cadru instituționalizat de această lume de potlogari cu ifose. Reușita lui A. Gavrilescu constă în completitudinea logică a argumentației și în faptul că mijloacele lui de analiză depășesc pentru respectivul obiect de studiu orice a apărut pînă acum în domeniu la noi. […]
Deci situația e chiar așa de înspăimîntătoare pe cît ne-o imaginasem, de acum ne aflăm înaintea unui fapt demonstrat cu asupra de măsură. Adrian Gavrilescu a izbutit secționarea mecanismelor care debilizează lumea culturală românească și au toate șansele să o perpetueze debilă, într-o atmosferă de izolare de circuitul european al valorilor, sincronă numai cu consacrarea vracilor prin pădurile seculare din Papua. […]

Bogdan Suceavă
Timpul, iulie-august 2006, p. 2


« O carte face caluri lovind în soclul statuii »

Adrian Gavrilescu supune analizei maniera în care se structurează carierele universitare în sistem, mai ales în domeniul studiilor politice ; abordează mecanismele de pătrundere și funcționare în mass-media ale intelectualilor, îndeosebi ale celor « mai vizibili », adică a vedetelor, în fine, el interpretează unul dintre sectoarele cele mai profitabile financiar și simbolic de pe piața intelectuală – este vorba despre sociologi și institutele de sondare a opiniei publice organizate de aceștia. Miza autorului ar consta, așadar, în a reliefa statutul public al cărturarului mioritic în era post-totalitară. Ce descoperă el ? O lume care, analizată la rece și fără parti pris, impresionează prin imoralitate, duplicitate și impostură. Un univers al gregarității camuflat genial sub aparența nobilei cerebralități. Dacă aș face parte din rîndurile publicului larg și inocent, probabil că mi s-ar ridica părul măciucă să aflu cam cu ce se mănîncă onorabilitatea Humanitas-ului ori cea a analistului politic Dan Pavel. Întrucît sînt imunizat de ceva timp, nu pot decît să constat cu satisfacție luciditatea cu care Gavrilescu deconspiră maladivitatea multor « titani » ai culturii noastre actuale. Lipsa de spațiu mă constrînge la a nu intra în detaliile radiografiilor din această carte, intitulată malițios Noii precupeți, dar fie și en passant cred că o enumerare a unor secvențe e de tot necesară : de pildă, remarcabilă este analiza ritualului de tămîiere și umilință asumată pe care un tînăr doritor de carieră universitară (și public-mediatică) trebuie să-l execute față cu maestrul său, ins de ale cărui protecție, sprijin și bunăvoință depinde esențial ; ori cea referitoare la maniera în care un tînăr jurnalist, convertit la statutul « analistului politic », este obligat să slujească la propriu, practicînd temenele scabroase, vreun celebrissim editorialist senior ; sau critica felului în care este pusă în operă lipirea ca marca de scrisoare a cîte unui critic literar de cărțile unei/unor anumite edituri, în detrimentul tuturor celorlalte ; ori descompunerea mecanismelor și procedurilor prin care o editură, apropiată prin interese ideologic-economice de un anume grup mediatic sau financiar, declară cote inimaginabile de tiraj la unele titluri/autori, în condițiile în care toată lumea știe că piața românească a momentului nu este compatibilă cu o asemenea anvergură. Etc.
Prin urmare, asistăm la o deosebit de tristă metamorfoză a intelectualilor români contemporani, cel puțin a unora foarte vizibili și abonați la succes dintre ei, urmați îndeaproape de tinerii care rîvnesc la poziții similare. Avem de-a face cu o « rinocerizare », dar nu de ordin ideologic (încă ar fi bine !), ci cu una de natură gregar-pecuniară. Spiritualitatea s-a convertit în cash-value, iar ipocrizia adiacentă acestui maladiv proces este cu atît mai nefastă cu cît, prin talent actoricesc și retorică manipulatorie, cărturarii băștinași de acest tip mimează fidelitatea față de principiile și valorile iluministe tipice începutului de secol XIX. […]
Pornind de la observația, banală în fond, că lumea intelectualilor publici din România prezentului nu este cu nimic mai bună decît cea a politicienilor sau a altor categorii socio-profesionale, [autorul] acesta desenează un portret de grup verosimil, colorat, paradoxal, demontînd în detaliu funcționarea maladivă a componenților săi. Este o abordare necanonică și necruțătoare, foarte binevenită dacă dorim să pricepem cum stau lucrurile în cultura și în mass-media autohtone ale prezentului și, mai ales, dacă năzuim să putem îndrepta cîndva netrebnica situație de fapt.

Valentin Protopopescu
aLtitudini, anul I, nr. 6, august 2006, p. 5

Maestri si discipoli

Prelegerile "Charles Eliot Norton" 2001-2002
George Steiner
Traducere de Virgil Stanciu 

 

« Lecția maeștrilor »

[…] Încă din memoriile publicate acum opt ani, Steiner vorbea de locul decisiv pe care îl ocupă predarea (învățămîntul) în formarea unei atmosfere favorabile cercetării umaniste, felului în care atmosfera deschisă, de discuție, generează nu numai probleme, ci și răspunsuri – cel puțin în experiența proprie : « Ideal, marea erudiție și filosofia înaltă pot să se nască în practica meseriei de profesor. Sînt convins că așa ar trebui să se întîmple. Învățămîntul și provocarea reciprocă și amicală, existentă în seminare, au fost oxigenul meu, fără de care n-aș putea să-mi imaginez munca mea. » După o viață petrecută la catedră, autor al unor cărți celebre pe care le datorează, în mare parte, tot « profesurii » sale și formației de comentator, de interpret, care este cea proprie oricărui învățător, George Steiner se simte obligat acum să mediteze nu numai asupra carierei sale de profesor, în general, profesie (sau vocație) nu mai puțin excepțională în sine, și să se întrebe : « Ce-l împuternicește pe un bărbat, sau pe o femeie, să predea unei alte ființe omenești, care este izvorul autorității sale ? – și invers – Care sînt principalele tipuri de reacții ale învățăceilor ? » Întrebarea nu este pur retorică, ea a devenit presantă odată cu degradarea treptată a poziției (și calității) profesorului « și a devenit foarte sensibilă în climatul libertin din zilele noastre ». Evident, este vorba de învățămîntul umanistic, în general, unde adevărurile sînt mai nuanțate și, uneori, mai multe decât în științele exacte, dar indiferent ce predă profesorul, sportul sau filosofia, poziția sa este marcată pentru totdeauna – spune autorul – de caracterul inițiatic al actului în sine, al « predării », de analogia și de consubstanțialitatea sa cu inițierea într-un spațiu autonom, într-o lume nouă, cu legile ei. « Unii au susținut », spune Steiner, « că predarea adevărată este o imitatio a actului transcendental, mai exact divin, de revelare… Primele învățături laice sau înaltele studii sînt imitații ale unui tipar primar sacru, canonic, care era și el… comunicat oral. »
Ca în toate cărțile lui George Steiner, ceea ce oferă farmec și forță acestei cărți este împletirea experienței personale, a experienței autobiografice semnificative, cu aceea de lectură și de meditație asupra unor texte fundamentale, căci autorul este unul dintre ultimii umaniști, un profesor, și un înțelept, desprins parcă din paginile lui Anatole France. Dincolo de plăcerea comentariului și a invocării unor exemple celebre, căci toate situațiile au analogii mai expresive în texte de literatură, moralistul încununează opera memorialistului : « A instrui cu adevărat înseamnă a atinge centrul vital al unei ființe omenești. Înseamnă a căuta să pătrunzi în miezul cel mai sensibil al integrității unui copil sau adult. Maestrul pătrunde, sfărîmă porți, poate face prăpăd pentru a curăța apoi și a reconstrui. Predarea proastă, rutina pedagogică, instrucția care este, conștient sau nu, cinică prin scopurile sale pur utilitare provoacă un dezastru… Predarea proastă este o crimă într-un sens aproape literal, iar metaforic vorbind, este un păcat. »
Fiecare cultură europeană își are propriile ei tradiții, dezvoltate din trunchiul comun al Antichității greco-romane și al unui creștinism marcat de misiunea învățăturii ; unul dintre cele mai frumoase capitole ale cărții evocă tradiția franceză, greu de înțeles totuși pentru cititorii anglo-saxoni cărora le era, inițial, adresată cartea, și care nu au instituția atît de importantă aici a modelului, a directorului de conștiința care le este maître Ï  penser. […]
Este imposibil să citești cartea lui George Steiner fără să te gîndești la rolul important, adesea decisiv, pe care l-a avut profesorul și în cultura română și, în general, în viața publică din ultimele două secole : de la Revoluția din 1848 încoace (cu Heliade, Kogălniceanu, T. Maiorescu, Codru-Drăgușanu ș. a.), nu există nici revoluție, nici evoluție în care ei să nu fi fost adînc implicați fie în pregătirea, în organizarea ei, fie în desfășurarea sau reconstruirea care le urmează. Dar cum s-ar obține o conștientizare a sarcinilor fără o conștientizare a importanței și a dimensiunilor istorice ale misiunii din care decurg ele ? […]

Mircea Anghelescu
Cuvântul, martie 2005, p. 7


« Despre cîteva nuduri autentice ale educației »

Cum poate fi primită o lucrare despre educație ce se propune a fi, fără înconjur, expresia libertății unui magistru de a ieși din spațiul generos al « metodei științifice » și a « cocheta » cu această temă ? Iată întrebarea cu care te alegi citind o carte a lui George Steiner, scrisă de curînd (2003) și apărută în traducere românească. și te întrebi astfel, e drept, luînd seama și la modul în care este privită azi problema educației. Autorul, profesor la nivel universitar, avînd o experiență de o jumătate de veac în sistemele de învățămînt din mai multe țări, este încă deschis către « misterul predării ». Ca și cum în tot acest răstimp nu ar fi pătruns prin toate cotloanele actului educațional. Convins că mai multe sînt întrebările și îndoielile decît certitudinile în privința educației, chiar și atunci cînd e vorba de un magistru venerabil, George Steiner alege cîteva dintre « întrebări » și le tematizează fără complexe și fără orgolii (și unele, și celelalte prezente la dascăli, mai cu seamă la cei cu multă experiență). […]
« Alinierea » lui George Steiner, în final, la « problema » idealului educațional – ideal impersonal, oricum, atît de general, încît nici un « elev » nu i se poate supune decît printr-o păgubitoare ieșire din sine – era, cumva, pregătită de însăși libertatea pe care, ca « observator din interior », și-a asumat-o pe parcursul cărții, tematizînd atîtea probleme delicate ale actului educațional și punînd în discuție atitudini, reacții, gesturi, simboluri proprii orizontului acestui act așezate deja în niște tipare ; este vorba despre o plată : nu putem fi decît ceea ce sîntem ; și, dacă e vorba de educație : nu putem deveni decît în funcție de ceea ce sîntem ; iar George Steiner este magistru.
E ușor de găsit nuanța subversivă a acestui discurs față de ordinea formală a educației ; în ultimă instanță, acesta este faptul cel mai interesant în lucrarea lui George Steiner ; e drept , sînt și lucruri – mai ales în final – indiferente față de ordinea formală a educației. Norocul cărții (și al cititorului, neîndoielnic) constă în faptul că ceea ce e subversiv s-a insinuat în zona de suprafață a discursului, iar ceea ce este în ton cu ordinea liniștită a actului educațional nu răzbate la suprafață. În această « întorsătură » constă și farmecul acestei cărți. și de aceea putem aprecia, în final, că ne alegem, citind această carte, cu cîteva nuduri autentice ale educației. Găsiți o miză mai interesantă pentru o carte de acest gen ?

Camil Viorescu
Revista Nouă (Cîmpina), nr. 3, 2005, pp. 18-19


« Lecții de libertate »

[…] Siguranța răspunsurilor pe care și le oferă George Steiner sieși și publicului, constantele pe care le propune – sacralitatea actului de inițiere și dimensiunea ei erotică, domnia celor trei zeițe, Agapé, Philia, Eros, și cruzimea ei, singurătatea finală a maestrului etc. –, dar și încredințarea că această încercare este doar o privire prin gaura cheii către interiorul unei camere obscure se încheagă pe măsură ce autorul se oprește în interioarele mai multor camere « obscure » în care s-a clădit cultura occidentală : Iisus-ucenicii, Socrate-învățăceii, Héloïse-Abélard, Flaubert-Maupassant, Kafka-Brod, Freud-Jung, Husserl-Heidegger (-Arendt) și multe altele. În dorința de a ajunge în intimitatea cea mai îndepărtată a acestor cupluri de maeștri și discipoli pentru a descoperi ce au ele mai particular, dar și mai general și unificator, Steiner nu poate neglija un anume principiu generator, căruia îi dă o sonoritate sobră : « A instrui cu adevărat înseamnă a atinge centrul vital al unei ființe omenești. Înseamnă a căuta să pătrunzi în miezul cel mai sensibil al integrității unui copil sau unui adult. Maestrul pătrunde, sfarmă porți, poate face prăpăd, pentru a curăța apoi și a reconstrui. » Concluzia că astfel de întîlniri întemeietoare de-a lungul secolelor au prilejuit și au perpetuat libertatea gîndirii este ea însăși eliberatoare pentru cititorul contemporan, care așteaptă să i se arate beneficiile acestui tip de inițiere. Firele, inaccesibile celorlalți, prin care comunicau membrii cuplurilor mai sus pomenite, fertilitatea acestei structuri de cunoaștere, pe care Steiner o percepe ca instituție, schimbul pe care ea se așază se întrezăresc în incursiunea din prelegeri ca ingrediente nelipsite ale unor lecții de libertate « predate » în modurile cele mai variate cu putință.

Dana Ionescu
Cultura, 19 ianuarie 2006, p. 11


« Politica iubirii și arta învățăturii »

[…] Trei sînt scenariile majore care pot interveni în relația complexă, cu implicații dificile, de transmitere a învățăturii între Maestru și Discipol : primul îl domină și îl distruge, în cele din urmă, pe cel de-al doilea ; elevul își trădează, își depășește sau, mai elegant spus, se desparte de profesor ; în fine, situația ideală este cea a schimbului, a relației erotice, în sensul vechi grecesc, între doi parteneri și prieteni (cu o vorbă dragă lui Noica, « nu se știe cine dă și cine primește »). Nu sînt excluse, în acest din urmă caz, apropierea sufletească și chiar relația fizică. E limpede cît de primejdioasă poate deveni o asemenea întîlnire pentru unul sau chiar pentru amîndoi (v. cuplul Héloïse și Abélard). (Homo)erotismul (cu sau fără complicațiile diferenței de vîrstă) este, de altfel, una dintre temele fundamentale ale relației  Maestru-Discipol ; iar Steiner îi urmărește ecourile pînă în contextul contemporan al academiei americane, divizată de obsesia corectitudinii politice și a hărțuirii sexuale. Dimensiunea afectivă intervine în procesul de predare – în forma cea mai înaltă și singura veritabilă, de fapt – pentru că învățătorul (se) transmite, se pre-dă în primul rînd pe sine elevilor săi. Ceea ce presupune sacrificarea orgoliului de a avea monopolul cunoașterii. Această renunțare deschide posibilitatea « darului capital pe care i-l poate face un Maestru discipolului » :  « acela al unei ipoteze, al unei probleme încă nerezolvate ». Acesta a fost darul lui Tycho Brahe pentru Johannes Kepler, cu consecințe dintre cele mai însemnate pentru istoria științei.
În legătură cu personalizarea cunoașterii în figura și, mai ales, în vocea unui Maestru este și tema oralității. În ciuda deconstrucției derrideene, logos-ul își revendică încă supremația în sălile de curs și de seminar ale universităților, în teritoriul psihanalizei și în orice formă de antrenament artistic. George Steiner conturează o viziune asupra cunoașterii ca fundamental dialogală ; în rest – doar maeștri care n-au avut norocul unui discipol sau discipoli care nu și-au întîlnit maestrul (o altă problemă : cea a falsului maestru sau a celui care-și respinge vocația). Omniprezentă în contextul discipolatului e și dialectica fidelitate-trădare ; intervine adesea și chestiunea rivalității între discipoli (Iuda, freudienii înainte de epoca disidențelor). Poate cel mai dramatic caz discutat în carte este episodul prieteniei ce i-a legat pe Husserl și Heidegger. Sensibil și la problematica identității evreiești, Steiner privește fără simpatie ingratitudinea celui de-al doilea, ca și scuzele ce i s-au adus mai tîrziu (în plin proces de « recuperare » postmodernă) pentru comportamentul din timpul ascensiunii nazismului. Cu totul altfel e valorizată loialitatea postbelică a Hannei Arendt față de Heidegger însuși.

Oana Fotache
Observator cultural, nr. 49 (306), 2-8 februarie 2006, p. 12


« Întoarcerea profesorului autoritar » 

[…] În deschiderea primului eseu, maestrul este definit, la modul ideal, drept purtătorul și transmițătorul adevărurilor care îmbogățesc viața, « o ființă inspirată de o viziune și o vocație ieșite din comun ». De aici prima contradicție : cum este posibil ca un asemenea personaj să-ți prezinte o notă de plată în schimbul cunoștințelor, al înțelepciunii, al doctrinelor etice și al raționamentelor logice ? « De ce am fost retribuit, de ce mi s-au dat bani pentru ceea ce este oxigenul meu, rațiunea mea de a fi ? », se întreabă Steiner, legînd astfel exemple ilustre ale unor gînditori care au refuzat să urce la catedră (Spinoza, Kafka, Wallace Stevens, Sartre) de propria biografie universitară.
Un alt subiect generator de contradicții este acela al unei relații erotice dintre profesor și elev, care ține, în opinia universitarului britanic, de însăși natura actului didactic : « Orice „pătrundere“ în Celălalt prin persuasiune sau amenințare (frica este un dascăl redutabil) se învecinează cu eroticul și îl declanșează. Încrederea, oferta și acceptarea au rădăcini sexuale. Predarea și învățarea sînt modelate de o sexualitate a sufletului omenesc altfel inexplicabilă. » Majoritatea relațiilor urmărite de Steiner, de la cele cu o componentă evident erotică (Socrate și Alcibiade, Hëloïse și Abélard, Hannah Arendt și Heidegger) la cele mai sobre și mai distante (Platon și Socrate, Max Brod și Kafka, Husserl și Heidegger) sînt tributare acestui scenariu.
Nu sînt ocolite nici referirile la autodidacticismul modern, bazat pe utilizarea Internetului cu accesul nelimitat la orice fel de informație pe care îl presupune acesta. Dincolo de acest relativism, să-i spunem postmodern, predarea autentică va presupune întotdeauna, în opinia lui Steiner, vocație, superioritate intelectuală și, mai ales, o relație bazată pe autoritate/dominare între maestru și discipol. Dacă ar fi să concentrăm mesajul cărții într-o singură propoziție, aceasta ar fi : « Profesorul nu va dispărea niciodată ! » În general, punctul slab al demonstrației lui Steiner este fascinația necondiționată pentru gînditorii săi preferați, care duce la frecvente abateri de la temă. Punctele forte sînt dramatizarea biografiilor, cultivarea anecdoticului, bogăția exemplelor și talentul literar al oratorului, care fac aceste prelegeri accesibile, într-un mod fericit, publicului larg.

Cătălin Sturza
Ziua, 14 martie 2006, p. 14


« Nevoia de maeștri » 

[…] Autorul, George Steiner, a fost profesor în mari universități ale lumii, autor a peste 25 de cărți și cronicar al unor prestigioase gazete anglo-saxone. În urma unei experiențe didactice de o jumătate de veac, autorul recunoaște că este din ce în ce mai nesigur de legitimitatea și de adevărurile fundamentale ale profesiei de dascăl. Pentru a vedea care este faptul în virtutea căruia profesorul are împuternicirea de a preda unei alte ființe omenești, pentru a vedea principalele tipuri de reacții ale învățăceilor, precum și relația maestru-discipol, autorul analizează cu mult umor și detașare cîteva paradigme didactice, începînd cu Pitagora, Empedocle, sofiștii, Socrate, Platon și continuînd cu Plotin, Dante, Pessoa ori Flaubert, Profesorul-maestru, « magnificus », este analizat cu referire la Marlowe, Kepler, Kafka, Husserl ori Heidegger. Profesorul-« maître » este abordat cu referire la Alain, Nietzsche, Stefan George, Freud etc. Oarecum un model diferit se manifestă în spațiul american, aici rolul profesorului de sport (antrenorul) fiind cu totul special în raport cu spațiul european. În fine, lucrarea prezintă două importante tradiții aflate la confluență cu cultura occidentală, și anume tradiția evreiască și cea budistă.
Încă din primele pagini ale lucrării, George Steiner arată că există trei scenarii ale relației maestru-discipol. După primul scenariu (cvasi-absent în lucrare), maeștrii și-au distrus discipolii, « atît psihologic, cît și, în cazuri mai rare, fizic ». Le-au înfrînt cerbicia, le-au consumat speranțele și au profitat de dependența lor. După alt scenariu, discipolii și-au subminat, trădat ori ruinat maeștrii, de regulă mintal, dar nu trebuie excluse nici cazurile în care toate acestea s-au petrecut în mod fizic. În fine, alt scenariu prezintă relația maestru-discipol ca fiind eminamente un schimb, un « eros de încredere reciprocă și chiar iubire ».
[…] relația lui Platon cu Socrate ilustrează capacitatea extraordinară a discipolului de a-și eterniza maestrul. Nu numai că Platon nu își ucide maestrul, dar își pune întreaga sa operă sub semnul apărării acestuia (în fața unei cetăți care nu l-a înțeles și, mai mult, l-a condamnat la moarte) și, mai ales, sub semnul glorificării acestuia. În lipsa unor scrieri ale lui Socrate, Platon reconstituie gîndirea maestrului și, în paralel cu prezentarea propriilor gînduri, reconstruiește statura impunătoare a maestrului – cel considerat, alături de Iisus, ca fiind pilonul culturii noastre occidentale. S-ar putea oare susține că Platon s-a anulat pe sine prin acest marș pe calea trasată de maestru ? Mă îndoiesc că cineva ar putea susține un răspuns afirmativ. Platon are geniul de a realiza, simultan cu glorificarea maestrului său, prezentarea propriei poziții. Nu a simțit deci nevoia să-și ucidă maestrul pentru a-și pune în valoare propriile idei.
Relația maestru-discipol nu se reduce însă la o distrugere, fie a unuia, fie a celuilalt, ci realizează adesea un fel de sinteză (ca să folosim un termen al dialecticii hegeliene) între cei doi, o depășire și o conservare. Simpatia reciprocă, respectul, afectivitatea implicată în această relație transformă adesea relația într-una de prietenie sau de iubire. Nu trebuie uitat că forța psihologică, socială și fizică, autoritatea instituțională și/sau carismatică ale maestrului, posibilitatea maestrului de a răsplăti sau pedepsi, de a exclude sau promova etc. sînt manifestări ale unor relații de putere. […]
O întrebare tulburătoare a acestei lucrări este următoarea : este maestrul răspunzător de conduita discipolului ? Răspunsul lui Steiner este ezitant :  « da și nu », în sensul că, dacă avem în vedere anumite temeiuri, se poate susține vinovăția maestrului, iar dacă se iau în calcul alte temeiuri, acesta poate fi disculpat. Bunăoară, Nietzsche a contribuit la ascensiunea nazismului prin faptul că a exaltat greutățile vieții, a susținut necesitatea unei viitoare specii mai mult decît umane, a invocat « bestiile blonde » etc. Deși nu a livrat proiectul trupelor naziste, el le-a conferit « un nimb de filozofică așteptare ». […]
În același timp, sînt subliniate responsabilitatea magistrului, primejdia rutinei, pericolele legate de posibilitatea deformării elevilor. Înclin să cred că mesajul lucrării este legat tocmai de aceste aspecte : lucrarea prezintă, ca pe o datorie morală, necesitatea ca magistrul să fie un bun profesor, să predea bine. Este motivul pentru care această lucrare nu ar trebui să fie ocolită de cei implicați într-un fel sau altul, ca profesori sau ca elevi, în procesul de învățămînt.

Adrian Niță
Altitudini, nr. 3, mai 2006, p. 24


« Ce înseamnă să fii profesor »

[…] E o idee aflată în umbră la noi în acest moment, nu prea se discută nici despre statutul socio-profesional, nici despre filosofia profesoratului în România. La nivel de mentalitate, s-a rămas undeva la nivel de duioșia Dăscăliței și la ecourile, din ce în ce mai slabe, ale demnității pe care un ministru genial, Spiru Haret, a încercat să o dea, cu mai bine de 100 de ani în urmă, învățătorului. La nivel de politică bugetară, profesorul român e prins în chingile umilinței de a nu putea supraviețui independent. La nivel academic, se adaugă și măcinarea prestigiului profesorului universitar prin amatorismul ridicol din universitățile particulare și prin statutul de « meserie de rezervă », care nu cere prea mult efort și nici dedicație, așa încît o pot face în timpul liber majoritatea politicienilor și chiar dubioși oameni de afaceri doctori în diferite științe. Nimeni nu reacționează, nimeni nu se revoltă, toți fac « și altceva » pe lîngă profesorat și toată lumea e mulțumită. […]

Dincolo de observații, o carte emoționantă

Atunci cînd interpretează și discerne un fel de principii pedagogice, Steiner e tranșant cu lucruri mai degrabă delicate : « Erotismul, ascuns sau declarat, ca fantasmă sau act, se împletește strîns cu didactica și cu întreaga fenomenologie a relației Maestru-discipol. Acest fapt primar a fost trivializat prin fixația care s-a făcut pe hărțuirea sexuală, dar el rămîne central. […] Un Maestru carismatic, un « prof » inspirat pun stăpînire în chip de-a dreptul « totalitar », psihosomatic pe spiritul viu al discipolilor sau studenților lui. » O cronică negativă la carte, publicată în The Weekly Standard de Joseph Epstein, el însuși profesor universitar, îi reproșează tocmai asemenea exagerări care vin, spune Epstein, din faptul că Steiner lucrează, de fapt, cu locuri comune și cu prejudecăți rezistente privitoare la profesorat. Cam asta face Steiner și cînd exaltă, de pildă, vechea idee a relației inverse, profesorul care învață de la elevi, profesorul care ar trebui să fie nu plătit, ci să plătească pentru plăcerea predării etc. Unite cu convingerea erotismului inevitabil maestru-discipol, ideile lui Steiner sînt într-adevăr oarecum rupte de realitatea din sălile de curs sau de seminar ale mileniului trei, dar în România, unde mitul maestrului de acest fel e rezistent, cred că își vor găsi mulți admiratori. Pe de altă parte, atunci cînd vrea să-și updateze perspectiva, Steiner exagerează virtuțile pedagogice ale calculatorului. Nici cu stresul creat de posibilitatea de a fi dat în judecată pentru hărțuire sexuală nu e prea împăcat Steiner, așa cum nici corectitudinea politică și deschiderea canonului înspre minorități nu-l încîntă. Oricum, tonul lui e mult mai moderat față de cel al unor intelectuali de la noi, deși în școlile și universitățile românești nu e nici o primejdie să se vorbească despre literatura rromilor, iar corectitudinea politică e înfierată înainte de a se manifesta cît de timid. Totuși, cu toate observațiile posibile, cartea lui George Steiner rămîne una emoționantă. Iar celor cărora le place să fie profesori le va plăcea și mai mult după ce o vor citi și vor fi de acord că : « Este o satisfacție de nimic egalată să fii servitorul, curierul esențialului – știind foarte bine cît de puțini pot deveni creatori sau descoperitori de primă mînă. »

Luminița Marcu
Suplimentul de cultură, nr. 21, 16-22 aprilie 2005, pp. 6-7


« Eu sînt poștașul » 

Traducerea lui George Steiner este, probabil, un alt mister al lumii editoriale românești. Pare destul de clar de ce, pînă în ’89, a fost tradus doar volumul său de teoria traducerii, După Babel. Din ce motive însă, după ’89, nu s-a gîndit nimeni să facă, dacă nu o ediție Steiner, măcar o antologie ilustrativă din opera unuia dintre cei mai paradoxali, mai incitanți maîtres Ï  lire (cum singur se recomandă) pe care-i are în acest moment Occidentul – iată o întrebare la care ar trebui să putem răspunde. […]
Pornind de la presocratici, « citind » alfabetele interioare ale miturilor și parabolelor socratice și christice, oprindu-se cu delicii aseptice la sinapsa plotiniană între creștinism și neoplatonism, pregetînd cu nostalgie în bolgia lui Brunetto Latini, ca să ajungă la fantomele lui Pessoa, la  « maxima specificitate » a relației dintre Flaubert și Maupassant, la Schopenhauer trădîndu-l pe Goethe sau la juna Lust din Faust-ul lui Valéry – Steiner povestește implicat o eternă întîlnire cu doar trei posibilități. Există desigur ființe care nu au nevoie de maeștri : Shakespeare, de pildă, care nici n-a onorat vreodată subiectul. […]
Dintre enormele probleme – de responsabilitate, credibilitate interioară și, în fond, de destin al relației care, am văzut, nu e doar trădare (translatare), ci și tradiție – pe care le ridică forța exemplului personal, Steiner privilegiază, cu umor și cu o ironie hasidică, momentele, nu puține, cînd patima pentru cunoaștere se transformă în sex pur și simplu, apoi chestiunea « retribuirii » maestrului, dar și aceea a responsabilității pe care acesta o are pentru comportamentul discipolilor săi.
Homoerotismul grec, « adevărata iubire » de care vorbește Foucault, extrema nervozitate a discipolilor lui Plotin și Wittgenstein, suferința lui Brunetto Latini « sub ploaia de flăcări » din infern care dă, totuși, sensul magisteriatului (nemurirea), așa cum a fost el comentat de Boccaccio (pedagogus ergo sodomiticus), precum și pasiunile între maeștri și discipole sînt doar cîteva clasice deviații ale cristalinei libido sciendi. « Ce seminarii grozave trebuie să fi fost acelea ! » – exclamă Steiner în legătură cu întîlnirile erotice dintre Heidegger și Arendt. Erosul deviat trebuie să fie însă unul între egali, pentru a se suprapune peste trocul celei de-a treia structuri relaționale posibile în relația maestru-discipol. Altfel, el devine un « păcat împotriva Sfîntului Duh », o simplă « exploatare sexuală a elevului în schimbul unei recomandări sau promovări ». Iar « faptul că acest schimb poate fi inițiat de victimă sau că favorurile sexuale constituie o ofertă dorită și calculată în contextul pedagogic nu face decît să sporească hidoșenia trocului. Supunerea poate fi cel mai cumplit atac ».

Simona Sora
Dilema Veche, 29 iulie-4 august 2005, p. 15

Dracula sau triumful modern al vampirului

Rodica Iulian

« Cei ce revin » din « moartea interzisă »

Într-o lume unde « totul e simbol, metaforă ori dublă aparență, uneori cu semn contrariu », cartea Rodicăi Iulian convinge că « vampirii nu există », dar « vampirismul, da ». Vampirismul pare a fi una din variatele « tehnici de spălare a creierelor » care continuă să fie folosite pe terenul unei certe regresiuni culturale. O regresiune unde « autori de duminică sînt ridicați la rangul de scriitori de vază. Tot scriitori sînt numiți, ici-acolo, și politicienii ce-și tipăresc programul și polemicile, diverși inși ce-și povestesc viața, îndeobște banală, sau o încredințează profesioniștilor. Scriitorii sînt și biografii vedetelor sau vedetele înseși, care, între două apariții pe micul sau pe marele ecran, își descoperă har de romancier ».
Astfel mitul vampirismului se ascunde în realitatea unui cotidian întreținut fiind de « Vampirii moderni » iubitori ai « banului și bunului plac al puterii ». Vampirismul există prin « industriile care produc imaginile spaimei », cu ajutorul cărora se fabrică « mistificarea culturală, dezinformarea și spălarea creierelor ». Victimele sînt manipulabilii de pretutindeni. Din mijlocul lor, a imaginarului colectiv bombardat cu divertismentul spaimei, vampirii « se ivesc anonimi », rod al unui « imaginar frustrat, redus la dependența de oroare ca față de un drog, în absența unei alte hrane spirituale ». Acest tip de « hrană spirituală » despiritualizată este Moartea însăși, pe care nu încetăm s-o frecventăm, nu atît pentru a ne obișnui cu ea, ci pentru a o fabrica mai bine ».
De partea cealaltă a existenței se află tradiția populară, în crugul căreia viețuiesc o mulțime de ființe ne-moarte, numite cel mai adesea fie moroi, fie strigoi. Potrivit tradiției, moroii, « sînt mai mult sau mai puțin responsabili de starea lor, în timp ce strigoii poartă întreaga răspundere a destinului lor după moarte ». În ambele cazuri este vorba de una din stările « dintre cele mai înspăimîntătoare » pe care sufletul este nevoit să o cunoască, prins fiind între cele două lumi și neavînd putința de a « întreprinde călătoria în lumea de Dincolo ». Despre « cei ce revin » ca vestitori « ai unei morți viitoare », numai de bine. Vampirul, în « vagabondajul lui spectral », în relațiile lui cu viul, « nu ascultă de nici o lege ; nu există contract de solidaritate între Vampiri și viu ». Urmele sale preferate au o identitate ascunsă în simbolurile mitologiei, astfel că « sărutul fatal, mușcătura pasională ce lasă urme sanguinolente ar fi simboluri ale coitului și deflorării ».
Rodica Iulian circumscrie biografia istorică și psihologică a domnitorului Vlad Å¢epeș unui cîmp de cercetare mai vast, demonstrînd cum « memoria colectivă – fragilă, vulnerabilă – e întotdeauna gata să integreze mituri false, fabricate de putere ». Această perspectivă a cercetării i-a oferit autoarei « noi experiențe » în legătură cu 
« posibila coexistență a frumosului cu primejdiosul, răul, nocivul. Mi-a dezvăluit fastul îndoielnic al Aparenței. Pericolele ascunse ale Lucrului rîvnit ». De subliniat că în mitul vampirismului, « viața e absentă tocmai pentru că moartea naturală nu a survenit încă », vampirul îndeplinind « condițiile unui morb difuz gata difuzat », maladia fiind deja « diseminată ». Pentru vampir, victimele « nu sînt hrană, ci rezervoare terapeutice ». Subscriind la acest citat, mă gîndesc la popoarele mici care, pentru popoarele mari, nu sînt altceva decît « rezervoare terapeutice ». Popoarele mari produc , iar popoarele mici absorb maladia prin diseminare : preiau de-a valma modele culturale, comportamentale, psihomentale, vestimentare, ambientale, revocînd cu ușurință valorile similare ale generațiilor trecute de înaintași care s-au luptat să creeze, să respecte, să definească, să particularizeze. și revenim astfel la politicile culturale de spălare a creierului, în interiorul cărora, « un pseudomit se încrucișează cu o pseudoistorie ». Astfel, nu-i de mirare cum, « incapabilă de a găsi o ieșire din impas, comunitatea se ridică împotriva aceluia dintre membrii ei a cărui reușită îl diferențiază ». Este și cazul lui Vlad Å¢epeș care dispare din istorie nu ucis de turci, ci de ai săi, prin trădare și lașitate.
Cum « a expune Moartea e totuna cu a aboli speranța viilor », realitatea zilelor noastre l-a alungat pe Făt-Frumos din poveste, el « devenind cititor, spectator » în timp ce Ileana Cosînzeana, parafrazînd o reclamă de ultimă oră, « s-a săturat la castel. O găsim la coafor ! ». Scenariul vampiric este condus de manipulatori perfecți, redutabili cunoscători ai mentalității colective. Masa educată totalitar acceptă cu ușurință explicarea simplistă a istoriei, precum și simulacrul de justiție.
Cartea Rodicăi Iulian este un exercițiu de istorie contemporană construit pe succesiunile antropologice și psiho-patologice ale unui fenomen în desfășurare cu variate manifestări : vampirismul.

Cultura, 21-27 iulie 2004, p. 7


« Poveste cu vampiri și cu Rodica Iulian »

Rodica Iulian s-a născut la Craiova în 1931. A absolvit Facultatea de Medicină din București în 1957 și a lucrat ca medic în București pînă în 1978. În 1967 a debutat cu volumul de versuri Interstiții (Editura pentru Literatură). Pînă în 1980, cînd se stabilește în Franța, mai publică cinci cărți de poezie și două volume de proză. De cînd e în Franța, a publicat acolo cinci volume, iar după 1989, în România, încă două. Rodica Iulian revine cu un nou volum de eseuri, intitulat Dracula sau Triumful modern al Vampirului (Editura Compania, 2004). De la picătura de sînge ivită în urma unei înțepături – provocată de un cui, de un ac sau de un ghimpe, pînă la « acesta este sîngele meu », de fiecare dată avem de-a face cu imaginea sîngelui. Fie că această imagine este de factură reală (ca în primul caz), fie că este de factură mistică sau mitică (vezi concepția despre sînge în societățile arhaice), ea a impresionat întotdeauna, poate uneori mai mult decît era firesc, prilejuind diverse legende. Cele mai importante trăsături ale « vampirului » ar fi că « vampirul nu-și reclamă victimele pe baza vreunui contract încheiat cu cetatea », nu-și consumă victimele, ci doar le « ușurează » de sînge. « Sîngele nici nu mai e vărsat – nici cel al agresorului, nici cel al agresatului –, el nu mai adapă pămîntul, și deci nu mai intră astfel în circuitul unei viitoare redistribuiri vitale » (p. 25). Dacă vă pasionează subiectul acesta, nu ezitați să deschideți această carte. O să-l vedeți pe bietul vampir plimbat prin diverse epoci și culturi, prin romantism și Evul Mediu, prin revoluția din ’89, care a dus la moartea celui care fusese numit « Dracula »…

Elena Vlădăreanu
Cotidianul, Weekend, nr. 204, 16-22 iulie 2004, p. 4

Boierii mintii

Intelectualii romani intre grupurile de prestigiu si piata libera a ideilor
Sorin Adam Matei

« Despre dialog »

Simt și eu nevoia să intervin în polemica dintre « reacționari » și« progresiști » care a învolburat recent cultura română. Poate că n-aș fi făcut-o, însă numele meu și cartea mea « Retori, simulacre, imposturi » sînt pomenite de realizatoarea de-acum celebrului grupaj din Dilema, piesă centrală a polemicii. În șapoul acestui grupaj, Simona Sora invocă volumul meu ca pe unul din punctele de plecare ale discuției ; ceea ce, în mod normal, ar fi obligat-o să mă invite și pe mine să-mi spun părerea, mai ales în condițiile în care Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici se pronunță în grupaj, iar Andrei Pleșu în rubrica obișnuită a domniei sale (cu alte cuvinte, ancheta se adresează și celor implicați direct, nu doar celor « neutri »). După cîte se pare, însă, cei care au gestionat ostilitățile la Dilema au o concepție despre bun simț radical diferită de a mea.
Grupajul din Dilema a fost declanșat în special de cartea lui Sorin Matei dar, între timp, a intervenit incidentul premiului ASPRO primit de Andrei Pleșu. Din păcate, acest penibil incident a alterat și auspiciile sub care a apărut grupajul respectiv. Discuția de idei a derapat ; pe lîngă intervențiile la obiect, dintre care cîteva de substanță, unii dintre cei implicați direcți sau susținători ai lor s-au simțit datori să-și atace cu orice preț adversarii, ajungînd astfel la nivelul recriminărilor nesfîrșite, al arheologiei păcatelor celorlalți și al alcătuirii de liste de indezirabili.
Probabil tot în virtutea scandalului amintit, grupajul din Dilema se numește, în mod stupid, « De ce se ceartă intelectualii », deși, reamintesc, el pleacă în principal de la teoria grupurilor de prestigiu formulată de Sorin Matei, care ocazionează două din cele trei întrebări ale grupajului și care e, chiar cu nota ei de polemică, o teorie, nu o invectivă ; în mod normal, de la ea putea pleca o polemică, dar nu o ceartă. Titlul are și o notă perversă, întrucît invită cititorul să dea vina pe cei care au declanșat « cearta ». Aici, amestecarea punctului de plecare declarat în șapou (cartea mea și cea a lui Sorin Matei) cu criticile Marino/Observatorul cultural mi se pare de cel mai desăvîrșit prost gust.
Eu nu m-am certat niciodată cu nimeni dintre cei în cauză și nici nu am de gînd s-o fac. Le las lor plăcerea, considerabilă se pare, de a se invectiva și de a se plesni peste cap cu documente compromițătoare. Ce-i drept, însă, am criticat în volumul amintit ultimele cărți ale lui Horia-Roman Patapievici și Ion Bogdan Lefter, cărți înalt reprezentative pentru ideologiile celor două tabere. Dar este o critică exclusiv de idei, nu de persoane : analiză pe text, cu citate, cu trimiteri, cu argumentări ; totul cît se poate de concret, tocmai că nu cred în generalități și recriminări aproximative.
Nici unul dintre cei doi, însă, nu a dorit să răspundă acestor critici, să argumenteze împotriva lor și să-și susțină punctul de vedere, deși ele erau însoțite de o chemare explicită la dialog. În această situație, nu rămîn posibile decît două explicații extreme : sau cei în cauză sînt la un nivel mult superior acestor critici și nu doresc să se coboare pînă la ele, sau… nu prea știu ce să răspundă. Oricum, în condițiile în care nu se dorește dialogul, mi se pare cel puțin nepotrivit ca volumul meu (în care, printre altele, sînt criticate și școala de la Păltiniș și « postmodernismul românesc ») să fie invocat aiurea în antetul unei discuții în care, de fapt, e vorba de cu totul altceva, mai exact chiar de o ceartă între cele două tabere. E, totuși, prea mult. […] 

Ciprian șiulea
Adevărul literar și artistic, 20 iulie 2004, p. 5


« Boieri, oieri și managerii lor»

[…] Să purcedem în trepte la demontarea acestei opoziții. O primă obiecție care i se poate aduce ține de un fapt evident : dacă e adevărat că autorii cuprinși sub sintagma « grupul de la Păltiniș » pot bifa toate caracteristicile grupurilor de prestigiu, e la fel de adevărat că ei pot îndeplini, tot atît de bine, cerințele impuse intelectualului public modern. Deși sînt un grup constituit prin carismă, prin ungerea novicilor de către fondatori și, în general, prin devotament și ierarhie de grup, ei se bucură, în același timp, de cel mai constant și mai cert succes de piață. Să fim cinstiți : problema cu « boierii minții » nu e ermetismul grupului lor : nimeni nu s-ar simți deranjat dacă, în elitismul lor, ei ar vinde numai cîte cinci-șase exemplare din lucrările proprii și și-ar dedica timpul plimbărilor cu discipolii pe întunecate cărări de munte. Problema pe care o ridică grupul păltinișan, în primul rînd pentru distincția lui Sorin Adam Matei, este tocmai scurt-circuitul dintre elitism și popularitate, dintre disprețul superior față de mase și succesul lor incontestabil în rîndul acestora. E adevărat, autorul observă și el, în repetate rînduri, acest fapt. Dar, cum situația nu poate fi explicată prin schema propusă inițial, principala problemă a grupurilor de prestigiu devine că « influențează piața, schimbîndu-i funcția și deposedînd-o de puterea de a crea o nouă structură socială în România ».
și astfel, brusc, din ultim criteriu de evaluare a valorii culturale, piața devine victimă neajutorată. Victima cui ? În ultimă instanță, bineînțeles, chiar a propriilor reguli de funcționare. Atingem aici cea de-a doua obiecție care poate fi adusă opoziției în discuție : anume încrederea spontană în piață ca reglatoare infailibilă, ca vox dei, ca instanță critică ultimă. Ceea ce stă la baza acestei resuscitări în termenii pieței de consum a vechii viclenii a rațiunii hegeliene este, în fond, credința că se poate trasa o distincție obiectivă între nevoi și mofturi (culturale) : iar cea care tranșează fără greșeală între cele două este întotdeauna piața. Piața are întotdeauna dreptate. Iar atunci cînd nu are – de pildă, atunci cînd acordă admirația sa grupurilor de prestigiu – se spune că a fost cinic manipulată. Desigur, partea interesantă este că între manipularea cinică a pieței publice și promovarea onestă a bunurilor culturale nu există nici o diferență obiectivă : ambele utilizează aceleași mijloace – mass-media în genere. Vechea critică marxistă a nevoilor ar fi putut aduce aici un plus de luciditate : căci îi este specific producției pentru consum faptul că odată cu producerea obiectului se creează și nevoia de el. Odată cu obiectul ne este livrată și așteptarea sa înfrigurată. În același fel în care, de cînd a apărut șamponul Head&Shoulders, cu toții suferim de probleme cu mătreața, la fel, de cînd a fost lansat H.-R. Patapievici, acest Kierkegaard român, cu toții suferim de maladii mortale ce necesită urgent intense cure culturale. Însă acest scurt-circuit între cerere și ofertă, această creare artificială a cererii în interiorul ofertei, pe cît este ea de meschină, de cinică, pe atît e de universală în societatea de consum. […]
Dacă există ceva imoral în îmbinarea discursului autoritar, elitist, ultra-conservator cu strategiile de piață cele mai contemporane, acest ceva nu poate fi surprins în nici un caz din interiorul unui discurs sociologic. Din păcate, autorul se lovește aici de limitele pe care i le impune propria sa metodă. În general vorbind, orice așteptare a unui potențial critic din partea sociologiei este vană. Dimpotrivă, în creșterea în importanță a abordărilor sociologice, care ocupă acum vechiul spațiu politic, cultural sau economic, trebuie să vedem mai degrabă ilustrarea tezei lacaniene privitoare la prelungirea discursului stăpînului cu mijloacele discursului universității : înainte de a putea articula un potențial eliberator, fenomenele sînt interpretate, explicate, justificate în cheie sociologică, fiind astfel reintegrate în discursul autorității. Funcția vechiului discurs suveran este astfel preluată de discursul universității, supunerea obținîndu-se astăzi în termeni post-ideologici, științifici, obiectivi. În acest context, succesul grupurilor de prestigiu poate deveni chiar explicabil : în locul dominației reci a experților, în locul acestei suveranități în halat alb, există poate o nostalgie după vechiul discurs clasic al suveranității cu barbă, al conducătorului luminat care conduce totodată autoritar și părintește, după modelul prevestit de Gabriel Liiceanu în Despre minciună și identificat de Traian Ungureanu în persoana lui Traian Băsescu. Or, piața liberă nu numai că nu poate opune nimic acestui nou val de vechi autoritarism, ci, dimpotrivă, îi oferă toate condițiile de dezvoltare. În cadrul acestui non-raport între mase și reprezentanții săi, problema nu stă în termenii înșiși, ci în mediumul dintre ei : în fond, e o problemă de piață liberă, de recucerire a comunului sau de « profanare a improfanabilului » – dar asta, într-o lume de jurnaliști și sociologi și alți ofițeri autodesemnați ai societății civile, nu se poate spune decît cu jumătate de gură. […] 

Alex. Cistelecan
Vatra, nr. 7, 2006, pp. 16-17


« Vechilul minții »

Articolul « Oierii minții », semnat de Mircea Mihăieș în România literară, nr. 15 a.c., p. 2, a fost întîmpinat pînă acum de cîteva proteste, mergînd pînă la o scrisoare adresată de 23 de universitari americani de origine română președintelui Traian Băsescu și cerînd suspendarea din funcția de vicepreședinte al Institutului Cultural Român a năvalnicului articlier : politica ICR, care i-ar viza, în chiar concepția președintelui Băsescu, pe românii din afara granițelor, s-ar găsi brutal contrazisă de articolul cu pricina, în care unii dintre ei sînt pictați cu compasiune ca « nesemnificativi în America sau Canada, unde s-au pripășit pe la universități cam de faima celor de la Muscel sau Slobozia », « un conglomerat de resentimentari, ratați, mediocri sau doar nerăbdători să ocupe fotoliile de orchestră mai devreme decît ar merita ».
Cu ce au greșit tinerii români titrați din Canada și America ? După opinia lui Mircea Mihăieș, ei s-au adunat sub stindardul sintagmei « boierii minții », calificînd vindicativ « îndeosebi tripleta Liiceanu-Patapievici-Pleșu » și totodată pervertind sensul noțiunii de « boier » pe care M. Mihăieș o fantasmează ca aplicîndu-se la « axa culturală românească pornită o dată cu marii maeștri ai secolului al XIX-lea » și continuată « pînă la generația lui Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara sau Bălăceanu-Stolnici », deși boieria « de sînge » s-a stins la noi încă de pe vremea lui Nicolae Mavrocordat. În consecință, cei ce se opun « boierilor minții » nu pot fi decît « oierii minții ». Aici însă M. Mihăieș pervertește, la rîndu-i, o expresie care este găselnița mea (v. Dan Petrescu, « Scrisori către Liviu. 1994-2004 », Editura Paralela 455, 2004, p. 6) ; firește, nu împing orgoliul pînă la dorința de a fi citat în această privință, mai ales că, mărturisind că nu a citit cartea lui Sorin Adam Matei, « Boierii minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor » (Editura Compania, 2004), M. Mihăieș procedează foarte consecvent scriind cu aplomb despre ce nu citește – ar trebui chiar să văd în el un remarcabil continuator al practicii de lectură pe care am teoretizat-o și exersat-o sub numele de « necitire avizată » (v., d.ex. « În răspăr », Editura Nemira, 2000, p. 436-442) ; da !, numai că necitirile sale nu sînt deloc avizate : în transparența « oierilor minții » lansați de mine se întrezăresc, pentru cine are suprafața necesară, « păstorii Ființei » (adică tot un fel de oieri), prin care Heidegger eponimiza poețimea, iar pentru mine nu e nici o opoziție între aceștia și « boierii minții » – e vorba, metaforic, de unii și aceiași…[…]

Dan Petrescu
Ziua, 10 mai 2005, p. 12


« Mentalitatea de boier intelectual »

[…] Modernitatea tîrzie (cu termenul lui Anthony Giddens) îi tocește intelectualului spiritul de castă, determinîndu-l să ocupe o poziție și să-și revendice drepturile prin cerere și ofertă. Dimpotrivă, paramodernitatea, vizibilă în « regimurile autoritare din Africa și Asia sau cele comuniste și postcomuniste de Europa de Est » valorizează meritul acordat, nu cîștigat, favorizînd, în durata lungă, o « mentalitate de subordonare ». Carisma (ca « formă elementară de relație socială, în esență, nerațională ») funcționează, în context, la parametri maximali pentru cîștigarea marelui premiu pus în jocul social, și anume monopolul simbolic. Eseistul dă exemplu felul în care Grupul pentru Dialog Social, bazat pe carisma liderilor săi, l-a propulsat pe H.-R. Patapievici. Textele despre formativitate ale celui ce a scris Zbor în bătaia săgeții apar supuse unei interpretări ironice : « Legături din liceu sînt ridicate la rang de întîlniri astrale, tineri melancolici sînt descriși ca profunzi gînditori, singurii care îl pot înțelege pe H.-R. Patapievici. Grupul dezbate probleme filosofice fundamentale, iar prietenii sînt instantaneu consacrați genii, justificînd astfel geniul central al cărții. » Lui Sorin Adam Matei o atare procedură, generată de ideea elitistă a elecțiunii cvasidivine, i se pare dăunătoare pentru situația actuală a României, unde s-ar amîna o bătălie salubră între intelectuali și piață, neagreată de primii, acuzați, voalat ori direct, în Boierii minții, că nu prea se preocupă de accesibilizarea ideilor lor față de audiență, colegi și piață, în general, nu vin cu dezbateri « interesante », se elogiază reciproc, scriu unii despre alții etc. Asta ar descuraja inventivitatea pe piața culturală, derutîndu-l, în același timp, pe insul din middle class în orientare, și, una peste alta, amînînd maturizarea de ansamblu a societății. Cu unele sugestii – recunoscute – din Lucian Boia, ca, de pildă, ideea relativismului istoric, într-un stil proaspăt, de « americană » claritate și percutanță, Sorin Adam Matei face, în Boierii minții, o pledoarie pentru normalizarea socială despre care am credința că se va vorbi mult. 

Gabriel Coșoveanu
Ziua literară, sîmbătă 10 iulie 2004, p. 2


« Grijile și grijaniile intelectualilor »

[…] Nu e primul atac la adresa establishment-ului intelectual românesc venind dintr-o zonă ex-centrică, adică din afara Bucureștiului, care deține monopolul reprezentării publice a intelectualității, dar e, probabil, cel mai discutat. Asta pentru că vine pe fundalul unei lupte surde care opune de patru ani « Observatorul… » « României literare » și « Dilemei (acum) vechi » și care, inițial, avea datele unei incompatibilități personale. Acum însă ea s-a transformat într-o răfuială sonoră, generos găzduită în presă, pe tema « care-i mai tare în parcare » : « vechea gardă », charismatică (îi cuprinde pe Pleșu și Patapievici), elitară, doctă pînă la exces pe un model modernist și conservatoare social, sau « lupii tineri » (cum sînt Luminița Marcu și Costi Rogozan, plecați viforos de la  « România literară »), acuzați curent de  « comunism american » (de corectitudine politică adică), deloc iubitori ai respectului necondiționat pentru rezistențele (literare etc.) ale trecutului ?
Pîn-aici, toate bune, astfel de dispute între « antici și moderni » există ciclic în orice cultură (inclusiv, deși n-ai fi zis, la noi, a se aminti momentul « junimiști vs. pașoptiști » ; pașoptiștii aveau dreptate, junimiștii au cîștigat partida), nu aici ar fi o problemă. Oricum, teoretic, în relativismul post-modernității vor sfîrși prin a conviețui.
Problema apare cînd tot tam-tam-ul iese din cercurile stricte de dezbatere intelectuală și ajunge, bine ambalat, în plin spațiu public, cel care face de altfel și miza disputei : nu autoritatea în planul producției culturale, ci dreptul intelectualului de a reprezenta societatea. Iar funcția acestui intelectual public, e, cred, să discute ca mediator lucid chestiuni de importanță socială care depășesc simplul interes de gașcă (pentru cei care nu țin minte, originea cuvîntului e un verb latinesc, însemnînd « a citi printre rînduri », deci « a înțelege » ; curios, tot de-acolo de trage și « inteligent »). Bănuiesc însă că unii dintre ei au mai uitat despre ce-i vorba. […] 

Iulia Popovici
Ziua, 9 iulie 2004, p. 6


« Critica nu e știință, ci o operă de sensibilitate, de gust, de stil »

Care sînt grupurile de prestigiu, alias grupurile de putere manifeste în cultura națională contemporană ? În ce fel influențează acestea desfășurarea fenomenului cultural ?
Întrebarea dumneavoastră este inspirată pesemne de recentul eseu, care a făcut oareșicari valuri, al lui Sorin Adam Matei, Boierii minții (Editura Compania, 2004). O speculație interesantă, însă care nu m-a prea convins. Chiar dacă grupurile de prestigiu ar avea în sine o natură vetustă, premodernă, postîndu-se cu un picior în prezent și cu celălalt în trecut, ele răspund unor permanențe funcționale ale spiritului care nu s-ar putea dispensa de « ideea de predestinare și alegere, consacrată de privilegii dobîndite prin chemare sau naștere (simbolică) în casta intelectuală ». Pașoptismul, junimismul, Sburătorul, Gîndirea, grupul de la Păltiniș, generația ’80 etc. au ilustrat o concepție elitistă care nu ni se pare neapărat de același tip cu elitismul statului și al birocrației al căror efect este incontestabil, reducerea potențialului de acțiune civică. Așa-numitele « monopoluri » intelectuale din actualitate sînt, oricum, lipsite de disciplina abuzivă, de constrîngerile politice-administrative care au culminat în totalitarism, aflate într-o benefică interacțiune cu plasma liberalizării în care se plasează. E normal să se alcătuiască « grupuri de putere și influență intelectuală » între afini, chiar dacă prestigiul, întemeiat pe carismă, « nu este neapărat cîștigat prin mijloace „democratice“ ori prin jocul pieții, ci este generat prin accesul privilegiat la resurse intelectuale, adică prin „eliminare“ ». Cu riscul de-a părea naivi, rămînem la convingerea că și pe mai departe creația de valori ale spiritului va dispune de propriul său statut, fără legătură cu democrația (necesară ca un climat al cetății, dar irelevantă în procesele selecției axiologice ; oare votul universal ar putea determina o atare selecție ?) și fără legătură cu economia de piață. Limbajul economico-sociologic, atît de în duhul academic american, pe care-l utilizează domnul Sorin Adam Matei, care aflăm că predă la Univesitatea Purdue din Indiana e lasă sceptici. La baza sa se găsește conceptul de « dezvrăjire a lumii » al lui Max Weber care vizează invalidarea adevărului metafizic, « demitizarea » factorului religios, reducerea oricărui fenomen cultural la un obiect cuantificabil care poate fi așadar manipulat. Opera de artă și de gîndire ajunge a fi tratată ca o marfă. Cineva spunea că Sofocle s-ar putea să nu valoreze mai mult decît o pereche de ghete ! Un pragmatism furibund care încearcă a-și însuși tot ce există. Trista aventură a rațiunii iluministe ce, sprijinită pe avîntul tehnicii și al industrializării, își depășește limitele… […] 

Dialog cu criticul și poetul Gheorghe Grigurcu, realizat de Cassian Maria Spiridon
Convorbiri literare, nr. 4, 2006


« Trebuie să-ți asumi lumea din care vii »

[…] Stai un pic să ne lămurim. Marea întrebare este cum un « grup de prestigiu » poate domina o economie de piață ?
Bună întrebare. Mă bucur că o pui pentru că s-a făcut mult tapaj pe seama presupunerii, pentru că mulți nici nu au citit cartea, că în Boierii minții s-ar spune că niște grupuri de mafioți au pus mîna pe putere, pe piață, și promovează nonvalori. Teza cărții mele este că « grupurile de prestigiu » există paralel cu piața și că o structurează, așa cum grinzile unui acoperiș suportă țiglele. Asta nu înseamnă că piața nu există, ci că a cuprins în interstițiile ei « grupurile de prestigiu ». Grupurile n-au venit ca hunii din stepele calmuce ca să colonizeze Imperiul Roman, să-l facă ce nu era. Piața a crescut din crevasele grupurilor de prestigiu, ca o plantă care se naște pe ruinele unui templu. Piața a fost creată de aceste « grupuri de prestigiu », jocurile au fost făcute de la bun început de aceste « grupuri de prestigiu ». Piața există ca un joc de schimb între « grupurile de prestigiu ».

Te contrazic din nou. Un autor, să luăm cazul tău, poate fi împiedicat să publice de « grupurile de prestigiu » ?
Nu. Dar prestigiul său nu va fi negociat direct pe piață. Un autor va fi cotat de brokerii pieței, care sînt întotdeauna membrii unui grup sau altul.

Să luăm cazul tău. Å¢i-ai putut publica volumul, ai rubrică în Evenimentul zilei, poți publica în reviste. Unde e « grup de prestigiu » care te-a sufocat ?
Eu nu spun că « grupurile de prestigiu » mi-au împiedicat apariția cărții sau vînzarea volumului. Asta nu s-a întîmplat. Dar nu pot să fiu orb și să nu observ cu cîtă lipsă de fair play, cu cîtă superficialitate și cu cîtă încrîncenare politică s-au purtat unii în discuția purtată în jurul cărții.

Te rog să dai exemple.
Cel mai mult m-au surprins articolele care au coborît la atacuri personale, de la cele cu adevărat întristătoare, cum ar fi celebrul articol al lui Mihăieș, care, după ce a recunoscut senin că nu a citit cartea, mă face « oier al minții », la cele amuzante, cum ar fi cronica lui Alex. Leo șerban, care îmi reproșa necomplementaritatea culorilor de pe copertă… Nu o spun cu resentiment, ci cu răceala analistului care se uită la ce-l înconjoară și vede ce vede. Că veni vorba, știi că acesta e al doilea interviu care mi se ia de către o revistă din România despre această carte ? Å¢i se pare normal ? Mai departe : pornind de la cartea mea, pe care o cita în introducere, revista Dilema veche a făcut o anchetă în care eu n-am fost solicitat să particip. Å¢i se pare normal ?

Dar parcă ai avut o intervenție…
Textul a apărut doar la solicitarea mea expresă, după apariția anchetei. Mie mi se părea că unele puncte de vedere, pentru care eram criticat, erau neînțelese sau citite în notă tendențioasă și a trebuit să intervin.

Ancheta a fost gîndită să-ți solicite și ție un punct de vedere ?
Nu. Iar mai tîrziu, cînd la fiecare al doilea număr colaboratorii revistei Dilema veche, cum ar fi Andrei Cornea, mă tot făceau de stînga, dar numai așa, în pieziș, fără argumente, redactorii mi-au refuzat pur și simplu dreptul la replică.

Sorin Adam Matei, în mainstream pot fi « grupuri de prestigiu ». Dar poți să negi existența spațiului alternativ ? Poți să spui că ți se pune pumnul în gură ?
Am spus eu așa ceva în carte ? Teza aceasta circulă și e lansată tot de « grupurile de prestigiu », că vreau să mă prezint ca o victimă și că spun o aberație, că nu există piață culturală în România postdecembristă. Piață există, spații alternative există, nu neagă nimeni acest lucru. Dar există și aceste grupuri, care dau tonul și fac muzica în cultura română.

Cultura română e ca o mămăligă cu cocoloașe

Nu înțeleg unde este problema cu aceste « grupuri de prestigiu » ?
Problema e că structura culturii românești nu este una în întregime modernă. Modernitatea presupune o anume omogenitate a spațiilor sociale, fie ele pur economice, de natură politică sau culturală. Omogenitatea înseamnă aici o egalitate ontică a actorilor, pe modelul egalității politice, care spune că toți sînt egali în fața legii. Că nu există boieri și șerbi, că nu există « stări », « caste », ci doar cetățeni cu drepturi egale în aceste spații. Cultura română nu a ajuns la nivelul acesta de omogenizare, ea are clare clanuri și « stări », boieri veliți, boiernași și treti-logofeți, organizați în ranguri, cinuri și fiefuri. Cultura română, ca spațiu social, nu e, deci, omogenă. Nu e o mămăligă dulce și păstoasă, unde fiecare boabă de porumb contează ca celelalte. Ea este ca o mămăligă cu cocoloașe : are o textură inegală și greu digerabilă. Cocoloașele sînt, evident, grupurile, care întrerup omogenitatea spațiului cultural și ne dau un gust amar.

Ce ar rămîne după acțiunea « grupurilor de prestigiu » ?
« Grupurile de prestigiu » nu provin dintr-un schit de maici. Au influență în ziare, în reviste. Lumea culturală se împarte pe grupuri, pe caste, pe căprării care organizează discursul în jurul unor mici monologuri interioare, care nu se aud prea tare în afară. Dacă se aude ceva în afară, acesta este monologul grupului central. Iar atunci cînd apar voci disidente, cum este cea a cărții mele, nu există un dialog al ideilor. Există, însă, multe atacuri la persoană. Mi s-a pus imediat eticheta : Gabriel Liiceanu a spus despre mine că sînt « prostuț », Dan C. Mihăilescu că sînt un « obraznic », Mihăieș că sînt un « stîngist fanatic » etc.

În ultimul număr al revistei Idei în dialog, Dan C. Mihăilescu spunea că n-ar fi existat această carte dacă n-ar fi existat polemica ta îndreptată împotriva lui Horia-Roman Patapievici. Fără exemplul Patapievici, Boierii minții n-ar fi fost scrisă ?
Eu nu am discutat despre Horia-Roman Patapievici decît într-un singur capitol. Restul cărții este o analiză sociologică a cîmpului cultural românesc, începînd cu pașoptiștii. […]

Am, pentru final, cîteva întrebări personale. E adevărat că ai fost anchetat de Securitate înainte de 1989 ?
Da.

De ce ?
Nu-mi țineam gura și făceam « agitație anticomunistă ». Am fost anchetați de două ori de Securitate, ridicați de la cămin, în 1987 și 1988. Prima oară, împreună cu colegul meu de cameră, Marius Oprea. Securiștii ne-au interogat și mutat într-o altă cameră, unde noi bănuiam că erau instalate microfoane. Cînd nu era apă sau căldură, spuneam cu voce tare : Mulțumim partidului, personal tovarășului secretar general, Nicolae Ceaușescu, pentru condițiile minunate de viață. Jocul ăsta a continuat șase luni, pînă cînd am fost arestați de-a dreptul. Două zile am fost bătuți îngrozitor, eu și colegul meu Caius Dobrescu. Marius, din cîte îmi aduc aminte, nu a fost molestat. Grupul era mult mai mare, eram studenți la Istorie, Filosofie, Litere, toți de la Universitatea București.  

Ce făceați ?
Discutam între noi, încercam să creăm un spațiu alternativ de cultură orală în care să ne încurajăm unii pe alții.

S-a concretizat în ceva ?
Da. Am pus manifeste în Universitatea București în care ceream solidaritate împotriva dictaturii lui Ceaușescu.

La ancheta de la Securitate, cînd, cum spui, ați fost bătuți foarte bine, a fost vreo cedare din partea ta ?
Am scris o declarație, cum au făcut toți, inclusiv Marius și Caius, în care recunoșteam tot ceea ce mi se punea în spate. Am recunoscut că l-am denigrat pe Ceaușescu, că voiam să fugim din țară, că erau « deficiențe » în politica externă a României, că România trebuie să facă pace cu Ungaria, că animozitățile istorice trebuie depășite. Deși declarația a fost smulsă sub tortură, n-am învinovățit vreun coleg mai mult decît mă învinovățeam pe mine. […] 

Interviu cu Sorin Adam Matei
Observator cultural, nr. 72 (329), 13-19 iulie 2006, pp. 16, 17, 23


Pentru criticul Florina Pârjol, este cea mai subversivă carte de după ’90. Potențialul subversiv al cărții vine din demistificarea mecanismelor de branding intelectual românești – în care un grup de « boieri ai minții », intelectuali investiți cu prestigiu, « ung » cu valoare intelectuală un discipol ; strategia este exemplificată pe cazul lui H.-R. Patapievici.

România liberă, 18 octombrie 2008, p. 24


« Cavalerii negri : din Camelot, în gangland »

Mulți, deși nu toți, intelectuali români sînt structurați în grupuri ce se agregă precum boabele de struguri în ciorchine. Izolate unele de altele, ele comunică numai prin înguste canale. Tranzacțiile dintre ele sînt însă, nu de idei, ci de atacuri pesonale. Motivele țin de structura de profunzime a societății românești, ce este una paramodernă, adică feudalo-modernă. Partea feudală se recunoaște în afara structurării intelectualilor în caste și prin practicarea violenței verbale și îmbrățișarea unui etos războinic, anihilator în relațiile retorice cu alte grupuri. […]
Vreau să adaug că înfruntările de idei sînt necesare și că tensiunea și conflictul ideatice sînt binevenite. Cînd însă încleștările nu depășesc patimile personale, conflictul devine disfuncțional. Acest lucru se petrece cînd :

  1. intelectualii români nu separă persoanele de ideile lor ;
  2. nu există un cod al conversației intelectuale care să definească ce este acceptabil și ce este inacceptabil în dezbaterile de idei ;
  3. lipsesc criteriile de validare a argumentelor intelectuale ;
  4. strategiile de comunicare sînt astfel structurate încît nu tuturor participanților la dezbatere li se oferă șansa egală de a participa la discursul public ;
  5. prezumția de nevinovăție e aplicată selectiv, prietenii și apropiații se bucură de ea întotdeauna, outsiderii rareori. […]

În fine, mai an vicepreședintele Institutului Cultural Român, Mircea Mihăieș, insulta pe față, fără argumente, pur și simplu ca să apere ce credea el că este onoarea pîngărită a grupului Noica-Păltiniș, întregi grupuri sociale. Violînd în mod clar încrederea care i se acordase cînd fusese numit între demnitarii români mandatați să țină legătura cu emigrația, el terfelea prin noroiul acuzelor de tot felul (oieri, resentimentari, colectiviști etc.) o întreagă generație de intelectuali de origine română, cetățeni ai mai multor țări occidentale. De curînd, afișînd o grosolănie stupefiantă, făcînd pe (foarte tinerii) români cu simpatii de stînga « estropiați », « ticăloși », « escroci », dl. Mihăieș imola o altă generație intelectuală.
Poți sau nu fi de acord cu ideile lor : ecologia militantă, anticonsumerismul sau feminismul. Nu poți însă să tratezi oamenii ca niște gunoaie doar pentru că nu îți place ce spun. (Încă o precizare. Apărîndu-i pe mai tinerii colegi, nu înseamnă neapărat că sînt de acord cu ei. Sînt gata, însă, să discut cu ei oricînd, un lucru pe care îl fac în revista pagini.com, unde am găzduit atît liberali clasici, ca Ciprian șiulea sau Caius Dobrescu, dar și tineri de stînga, cum ar fi Alex Cistelecan sau Dan Ungureanu.)
Strategia domnului Mihăieș e cea mai bună ilustrare a lipsei spiritului critic : atac la persoană, lipsa unui cod de conversație, lisa unor criterii de validare a afirmațiilor, strategii de comunicare ce nu oferă replică (adversarii nu sînt numiți pe față), prezumție de vinovăție. […]

Sorin Adam Matei
Cultura, nr. 39, 4 octombrie 2007, p. 16-18


« Firească este diversitatea, nu monolitismul, monopolul »

[…] 2. Cum fair play-ul aproape a dispărut, cel puțin la noi, pînă și din sport, domeniu care l-a consacrat, e limpede că avem de-a face cu o concurență care se desfășoară în toate modurile – corect și incorect, pe față și pe din spate, pe scenă și în culise etc. –, dar important este și altceva, faptul însuși că există o competiție, chiar dacă aceasta uneori pare inegală prin mijloacele puse în mișcare. Totul este acum în România amestecat, neclar, confuz, de la politică și economie pînă la lumea ideilor, dar în timp, desigur, lucrurile se vor mai limpezi. Măcar sînt « pline de viață », ca să spun așa, iar viața este un lucru important, mai important decît mortăciunile clare !
3. Am senzația că de o bucată de vreme devin tot mai dialectic ! În opinia mea, cam toți factorii enumerați, deși în proporții variabile după caz, contribuie la structurarea grupurilor în momentul de față. Cred că, de pildă, în cazul « grupului de la Păltiniș » sînt decisive afinitățile ideologice, dar și afilierile instituționale, interesele comune legate de situarea centrală în cîmpul cultural și relațiile de amiciție. În cazul « postmodernismului », esențiale mi se par apartenența profesională, relațiile de amiciție generaționale, dar, de asemenea, interesele de afirmare. Aceiași factori i-aș depista în cazul grupului dumneavoastră, de la « Cultura », deși mi se pare foarte bine aleasă strategic « împărțirea » între « stîngiști » și « dreptaci », inclusiv opțiunea pentru polemicile interne, care atrag atenția. Din păcate, separația e cam dezechilibrată în măsura în care « stîngiștii » scriu mai bine și se feresc de extremisme, ceea ce « dreptacii » nu prea reușesc. Fundamentalismele ortodoxiste și rasismele domnului Duca, de pildă, sînt destul de penibile și ușor de taxat nu doar din afară, ci și din interior, cum am și observat. Domnia sa ar trebui să știe, ca teolog ce se află, că ar fi firesc să urmeze exemplul îngăduinței Domnului, nu pe cel al radicalismului omenesc, prea omenesc. Oricum, « stînga » de la « Cultura » mi se pare preferabilă, pentru că e mai inteligentă și mai imaginativă, celei « caviar » pusă în scenă de domnul Bucurenci, atît de falsă încît îl transformă în « adversarul » preferat, electiv aș spune, al discursului anti-marxist, anticomunist, anti-stînga ! […] 

Liviu Antonesei
Cultura, nr. 39, 4 octombrie 2007, pp. 18-19


« Scris, publicat, citit în 2004 »

[…] și segmentul cărților eseistice de critică, mentalitate și ideologie a fost foarte variat. Cartea lui Sorin Adam Matei, Boierii minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor (Compania) a întreținut o întreagă discuție despre elite în mai toate revistele culturale importante, așa cum și volumul din 2003, Retori, simulacre, imposturi al lui Ciprian șiulea a făcut la vremea lui. Compania e o editură mică, dar care aruncă pe piață cărți de impact. Nu insist pe discuția despre elite (uneori extrem de plicticoasă), remarc însă că cei doi autori menționați mai sus au devenit, după publicarea cărților, prezențe constante în presa culturală, din păcate, ambii cu prestații sub valoarea din volum. […] 

Marius Chivu
Revista « 22 », nr. 775/11-17 ianuarie 2005, p. 15


« Discursul novator și impreciziile metodei »

[…] De fapt, e confuz acest joc al atitudinii față de presupusele grupuri de prestigiu : dacă în cadrul anumitor segmente ale cărții, autorul e pregătit să recunoască faptul că « grupurile de prestigiu nu sînt, prin definiție, rele », atunci cînd le identifică în structurile societății românești, le atașează, deja, o dimensiune axiologică, în sensul în care ar deforma piața liberă a ideilor. Întreaga atitudine față de conceptul de piață românească e confuz în expunerea lui Adam Matei : dincolo de faptul că nu prea există, ea e deformată. Ba mai mult, succesul la public al unor autori e explicat printr-o mutilare a pieței, prin transformarea publicului cumpărător într-o masă care « se forțează să creadă », de pildă, că vrea să cumpere anumite cărți. Or, un argument de acest tip pornește de la premisa că piața nu-și poate controla prioritățile, că e predispusă (genetic) la o natură deformabilă. Problema societății culturale nu ar veni, astfel, doar înspre piață, ci și dinspre ea. O argumentație în cerc utilizează, pe alocuri, demersul lui Matei.
Caracterul oscilatoriu al discursului e corectat printr-o serie de argumente plauzibile în momentul în care studiul analizează problema intelectualității pașoptiste sau junimiste. Liberalismul românesc al secolului al XIX-lea e văzut ca « fondator al naționalismului colectivist și al sindromului mental care îi împarte pe români în semizei și subumani ». Deși dovezile lui Matei sînt discutabile, ele construiesc un cadru credibil al relațiilor care stau la baza ideii de grup de prestigiu. Astfel, romantismul, cu mitul eroului civilizator (de excepție), la care se asociază teoria lui Michelet despre omul de geniu, sînt simptome ale procesului de polarizare a societății culturale. Totuși, demersul lui Matei face salturi pripite : această ideologie pașoptistă, spune el, va deriva într-o « structură mentală populară ». În același sens, pașoptismul este « reciclat de naționalismul lui Ceaușescu ». […] 

Alex Goldiș
Steaua, nr. 12, decembrie 2004, pp. 29-33


« Cărțile anului »

[…] Ancheta revistei Dilema a pornit – se știe – de la cartea lui Sorin Adam Matei, Boierii minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor, apărută în primăvară. Două calități au impus-o : dezinvoltura cu care a propus un model general de analiză a istoriei elitelor intelectuale autohtone, de la pașoptism încoace ; și îndrăzneala de a aplica teoria inclusiv asupra unor « vedete » culturale și mediatice ale zilelor noastre.
Primul merit e și cel mai mare, deși cartea a fost citită și citată (mai adeseori citată decît citită, din păcate…) în special pentru cel de-al doilea. Punînd problema în termeni sociologici, de « piață a ideilor », Sorin Adam Matei utilizează conceptul de « grup de prestigiu », variantă a weberianului « grup de status ». Nu e o simplă rebotezare, ci o adaptare la ceea ce autorul consideră caracteristic societății românești a secolelor XIX și XX, și anume « paramodernitatea », definită ca amestec de trăsături de organizare socială « tradiționale (corporatiste) » și de « elemente moderne » (p. 14). […]
Interesant și măcar în parte valabil, modelul e discutabil în unele puncte, nu neimportante. Obiecția cea mai serioasă pe care aș formula-o privește diagnosticul de « paramodernitate » aplicat societății românești. Las la o parte riscul fatal al evaluării otova a unor epoci distincte : cum să pui laolaltă Principatele la 1848, România din prima jumătate a secolului XX, cea comunistă și apoi cea postcomunistă, atît de diferite între ele, înșirate pe un traseu al evoluțiilor foarte rapide ?! Eroarea de principiu a lui Sorin Adam Matei mi se pare aceea că raportează presupusa noastră « paramodernitate » la o prea-utopică « modernitate » omogenă. În realitate, societățile amalgamează dintotdeauna și pretutindeni trăsături diverse, dintre care doar o parte sînt reprezentative pentru profilul epocii și o definesc tipologic. Autorul recunoaște și singur la un moment dat, în trecere, că se referă pentru contrast la societatea americană ca « tip ideal », deși nici ea « nu este exclusiv o societate structurată în clase ». […]
Dar teza centrală rămîne, e foarte puternică, foarte expresivă și s-a putut impune rapid : cea a « grupurilor de prestigiu » active pe scena culturală. Deși intenția autorului n-a fost aceea de a polemiza cu cineva anume, ci de a propune un concept și o teorie cu aplicabilitate generală, presupunerea cum că la mijloc ar fi o intenție depreciativă i-a mobilizat pe cei care, dați în repetate rînduri drept exemple în carte, s-au simțit vizați : în primul rînd reprezentanții « școlii de la Păltiniș » (emulii lui Constantin Noica). Metafora titulară a părut să confirme suspiciunile, căci niște « boieri ai minții » trebuie să fie cam autocrați, cam abuzivi în « elitarismul » lor « gregar », nu-i așa ?! […] 

Ion Bogdan Lefter
Observator cultural, nr. 254-255, 4-17 ianuarie 2005, pp. 7-8


 « Debuturi 1999-2004. Pasarele critice (I) »

[…] Ceea ce se înțelege mai greu este sinusoida eseistului, care nu aplică aceleași standarde de interpretare și criterii de evaluare în analiza întregului cîmp literar românesc. În eseul (bun) despre Constantin Dobrogeanu-Gherea : socialist, conservator, contemporan, el vorbește pe bună dreptate despre « curajul intelectual de a trece barierele mentale și de a îmbrățișa ideile adversarului » ; iar în următorul, intitulat O poveste românească despre globalizare, constatînd « sărăcirea esențială a lumii, sub impactul produselor culturale fabricate în masă », pledează pentru dialog intelectual între Stînga și Dreapta, și identifică anumite idei-punte, atît de necesare în stabilizarea socială. Aici este un punct esențial al cărții, de la care autorul ar fi trebuit să pornească și la care s-ar fi cuvenit să ajungă, într-o circularitate a valorilor culturale și a bunului simț ca regulator al comportamentelor sociale. Valorile artistice nu ies din jocul alegerilor democratice și nu sînt consacrate prin referendum ; dar elita pe care ele o constituie respiră mai bine într-o democrație adevărată decît într-o dictatură roșie sau brună. Elitele, apoi, nu se formează prin voința de fier a proletariatului și nici prin ucaze administrative (ca pe vremea lui Titu Maiorescu, a formelor fără fond), ci prin dispunerea unor individualități excepționale pe o scară domenială. Omologarea lor fiind făcută de către specialiștii domeniului respectiv și « reverberînd » în publicul larg. Nu e vorba așadar despre niște oameni care se închipuie « semizei », considerîndu-i pe toți ceilalți « suboameni » – cum vrea să creadă eseistul nostru. Ca să mă fac și mai bine înțeles : Sorin Adam Matei, el însuși, a devenit master și apoi doctor la o universitate americană parcurgînd etape deloc ușoare dintr-un proces formativ-educațional și dînd examene serioase în fața unei comisii de specialiști, iar nu a băcanului din colț și a femeii de serviciu pe întregul campus. Meseriile acestora sînt întru totul onorabile (și Sorin Adam Matei ar putea da oricînd cercetarea academică pe casa de marcat ori pe mopul curățitor), dar pregătirea lor nu le conferă dreptul de a face parte din elita specialiștilor în domeniul comunicării. Specializările sînt multiple și se multiplică la nesfîrșit într-un cadru democratic, dar regulile de bază ale democrației (votul universal etc.) nu au de-a face cu rigoarea și constrîngerile internalizate într-un corp profesional. Ceea ce merită cu adevărat să ne preocupe este asigurarea acestui cadru în care oricine să poată depune efort pentru a ajunge în vîrful unui domeniu sau al altuia. Altfel spus, egalitate la pornirea în cursă ; căci egalitate pe tot parcursul întrecerii și egalitate la final reprezintă, deja, o aberație totalitară. […]

Daniel Cristea-Enache
Adevărul literar și artistic, 8 martie 2005, p. 5


« Debuturi 1999-2004. Pasarele critice (II) »

[…] Sorin Adam Matei are – cînd este într-o bună formă speculativă – capacitatea de a da corp abstracțiunilor, diferitelor ideologii și curente. Vizualizăm aceste confruntări și dispute, filosofice și politice, ca pe scena unui roman sau a unei drame de idei. Discursul ideologic fiind de regulă plicticos, prin limbajul de lemn comunist sau de plastic comunitar, ca și prin zborul planat pe deasupra unor realități pe care pretinde a le exprima, citim cu reală plăcere aceste trei eseuri în care reflexia personală trece dincolo de marginile unei agende politice. Fiind un liberal în sensul modern al termenului, autorul nu comite totuși eroarea de a fixa epocilor trecute niște standarde actuale inaccesibile. El contextualizează permanent, intrînd în complexitățile mai vechi nu pentru a le penaliza (din unghiul strîmt al political correctness), ci pentru a le decoda. În datele și cu semnificațiile lor. Are așadar fibră de istoric. […]
Aceasta este o carte în adevăratul înțeles al cuvîntului (iar nu o simplă culegere de texte) prin tipicul comentat, precum și prin efortul constant al autorului de a înțelege alteritatea. Imaginea pasarelelor critice, pe care însuși o furnizează, i se potrivește bine acestui tînăr eseist de orientare liberală ce nu se sfiește să amendeze liberalismul românesc, reabilitîndu-l în schimb pe socialistul Gherea. Deschiderea către diferitele curente de idei din spectrul democratic are ca miză recuperarea unor valori comune și, pe baza acestora, restabilirea unui climat de respect reciproc și substanțial dialog intelectual. Că Sorin Adam Matei mai și încalcă aceste frumoase precondiții și deziderate (vorbind, de pildă, despre ontologie și existențialismul filosofic cu repulsia cu care eu mă gîndesc la gîndacii de Colorado), e adevărat. Dar exagerările par să-l definească la fel de bine ca și calitățile. […] 

Daniel Cristea-Enache
Adevărul literar și artistic, 15 martie 2005, p. 5


« Intelectualii români, provocați de peste Ocean »

Sorin Adam Matei face parte din acea categorie de tineri studioși americanizați, preocupați însă constant de problemele României. A terminat facultatea de Istorie din București în 1991, a făcut un master și un doctorat în Statele Unite și este acum profesor la Universitatea Purdue din Indiana. Cartea lui îi va neliniști pe mulți intelectuali români din « grupurile de prestigiu », printre care, inevitabil, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici. Așteptăm cu mare interes reacțiile lor (destul de mînioase în alte situații în care au fost contestați) la cartea unui tînăr pe care nu-l interesează în nici un caz micile bîrfe culturale, ci meditația socială și istorică cu instrumente sociologice, antropologice și de istoria ideilor. Cartea merită o analiză amănunțită și atentă, fie și numai pentru a discerne materialul propriu digerat de abundenta (și epatanta) bibliografie specifică graduate-ului american. Este o carte pentru specialiști, dar mai ales o carte care încearcă să explice publicului larg cum funcționează lumea intelectuală românească, cum se nasc vedetele culturale, cum se trăiește din sinecuri. 

L.M.
Evenimentul Zilei, nr. 3719 duminică, 2 mai 2004, p 10


« Elitriști din toate țările, gîndiți-vă »

Să mă iecsprim ca să-nțelegeți. Aceste ielite culturale ieste de fapt niște ielite iexploatatoare, care împilează și sugrumă clasa cititoare, momind-o prin concepții greșite, deviaționisme intelectualiste și alte mituri și misticisme complet false. Cum ar veni, domnul Matei este un tovarăș integru care ține la ietică și iechitate și, văzînd cum alde Pleșu, Liiceanu și Patapievici obțin plusvaloare din carismă, începe să strige : « Huooo, bă Patapievici, mai lasă, bă, carismă și la alții ! Ce, bă, Liicene, dacă ai făcut școala de la Păltiniș tre’ să iei tu toată carisma ? Dați, doamnă, cîte două carisme s-ajungă și la noi, în spate, că m-a ținut șefu’ peste ora 4 ca să termin ieseu’, d-aia-ntîrziai, ’rați ai dracu’ de iecsploatatori ! » Ei bine, domnilor și madamelor, cam asta-i drama lui Matei. Oricum, cît timp se arată turbat, Matei e simpăticuț, are aerul ăla de luptător guevarist care trece pe la noi prin comună să ne zică de Burebista sau Mihai Viteazu că aveau convingeri totalitare și să nu ne mai gîndim la ei ca la niște guru ai nației. În fine, figuri d-astea de responsabil cu politica corectă pe județul Indiana. Cînd începe însă să-și demonstreze tezele e jale și durere maximă. O să trec peste frazare, care are ritmul și muzicalitatea unei mașini cu abur dintr-o manufactură de-aia de-l enerva pe Engels. N-o să mă împiedic nici de citatele din Bălcescu și Maiorescu, criticați pentru a fi fost complici moderni ai « grupurilor de prestigiu » și o să mă opresc la tovarășul Constantin Dobrogeanu-Gherea (nu vă așteptați, așa-i ?), pe care Matei ne propune să-l recitim, că era băiat deștept, care-a știut să lupte la vremea lui cu « boierii minții ». și asta pentru că « deși era un marxist militant, uneori inflexibil ideologic, Gherea nu a fost cu totul dogmatic ». Bravo, tovarășe, dacă a dat dovadă de deschidere, de cinste, de corectitudine, atunci eu propun să-l punem șef la raionul de ideologii dispărute ! 

Alin Ionescu
Academia Cațavencu, nr. 19, 11-17 mai 2004, p. 30


« Scheletul din bibliotecă »

[…] Evident, există o explicație istorică a acestui fenomen. Închistarea intelectualilor în grupurile de prestigiu s-a datorat « faptului că, pentru o vreme, ei au fost singura forță socială care a contat în România », fiind astfel obligați să joace un rol esențial în modernizarea (respectiv în conducerea) țării. Grupurile închise care iau astfel naștere propagă o ideologie a elitismului, firește antiliberală, care divizează societatea în doi poli opuși și care rezervă puterea exclusiv elitei.
Stabilirea acestei explicații istorice este foarte importantă, pentru că ea ne poate ajuta să înțelegem cît este « fatalitate istorică » și cît răspundere individuală în acest fenomen care a avut și consecințe negative importante. Putem descoperi, chiar cu riscul de a raționaliza ulterior, că fenomenul de monopolizare a puterii culturalo-politice de către intelectuali are consecințe cu atît mai negative cu cît este mai puțin determinat de constrîngeri istorice și mai mult de perpetuarea inerțială, din lipsă de imaginație și curaj, a unui model istoric care, întîmplător, cade bine și peste interesele personale ale celor în cauză. […]
Acest capitol despre pașoptism mi se pare de-a dreptul fascinant. Nu doar pentru că surprinde cu maximă putere de pătrundere și claritate chiar momentul incipient al istoriei relației dintre intelectuali și putere în România, dar cred că el ne poate ajuta să înțelegem prezentul și să « desenăm » viitorul.
În particular, ne ajută să înțelegem necesitatea unui alt tip de liberalism decît cel « colectivist, mesianic, populist și naționalist » al pașoptismului, fără ca asta să însemne, totuși, că pașoptismul e în vreun fel blamat. Dar astăzi e nevoie de altceva și Sorin Matei privește cu destul optimism constituirea după 1989 a unui al doilea val al liberalismului românesc. Însă chiar dacă așa stau lucrurile pe tărîmul teoriei liberalismului, aș constata că ea e, din păcate, prea tînără și puțin influentă pentru a fi luată în seamă de liberalismul politic, care urmează încă modelul vechi naționalist-colectivist ; firește, în combinație cu elemente cu adevărat liberale și moderne, ca și la pașoptiști.
Împărțirea societății în oameni de rangul doi și în elite, pe care autorul o acuză pe bună dreptate ca o tară fundamentală a României, poate explica și dezastrul absolut al comunismului. Nu atît faptul că acesta a cucerit și România, însă poate explica forma specifică a comunismului în România, inclusiv brutalitatea cu care elitele au fost lichidate. Este posibil ca această prăpastie dintre mase și elite să explice eșecul mai accentuat al proiectului comunist în România, vizibil și din absența unei gîndiri de stînga generate fie direct, fie prin adversitate față de acest proiect, precum în alte țări ale lagărului. […] 

Ciprian șiulea
Adevărul literar și artistic, 18 mai 2004, p. 10


« Înapoi în viitor »

[…] Analiza lui Sorin Adam Matei ne întoarce în mod explicit la originile pașoptiste ale modernizării (Pașoptismul: liberalismul între colectivism și elitism). Autorul subliniază paradoxul că această generație, care a depus imense eforturi pentru a moderniza instituțiile românești și pentru a asimila valorile și principiile democrației liberale este în același timp inventatoarea mesianismului naționalist. O sinteză « paramodernă », pe care o putem regăsi și la generația « genialoidă » a anilor 1930, fiindcă pînă astăzi nu putem spune cu claritate dacă, în cultura noastră, Mircea Eliade simbolizează accesul la nivelul analizei raționale, științifice, a religiilor sau reprezintă mai degrabă (așa cum susține incitant, într-un recent volum, criticul ștefan Borbély) opțiunea pentru o formă de gnoză ezoterică ambiționînd o refundamentare « modernă » a instinctului religios. La un alt nivel, chiar amalgamul de industrialism frenetic și de tribalism « traco-getic » al comunismului ceaușist exprimă, într-o formă extremă, perpetuarea acestei confuzii originare.
Chiar tema « rezistenței prin cultură » capătă, din acest punct de vedere, o cu totul altă nuanță. Această formă de rezistență la ideologia oficială a comunismului nu izvorăște din proiect liberal, democratic și rationalist-emancipator al modernității. Ea s-a coagulat în jurul unei mistici tîrziu-romantice, de certă inspirație germană, a Culturii. Paradoxul este că, dincolo de incompatibilitățile de suprafață, acesta reproduce același mit al minorității iluminate și plasate într-o poziție de superioritate ontologică față de « mase », ca și mitologia leninistă a « avangardei proletariatului ». […] 

Caius Dobrescu
Cuvântul, anul X (XV), nr. 6 (324), iunie 2007, p. 7


« O struțocămilă »

Boierii minții e o struțocămilă. Titlul (o găselniță bună, definind, generic, elitele) este secondat de subtitlul care duce la un nonsens comic : « între »... « și...» înseamnă că intelectualii români nu sînt, de fapt, niciunde : nici (încă) « grup de prestigiu », nici (în) « piața liberă »... Or, teza cărții lui S.A. Matei este că intelectualii români sînt, deja, prizonierii paradigmei « paramoderne » a « grupurilor de prestigiu » – « piața liberă a ideilor » fiindu-le (deocamdată) străină. Dacă S.A.M. crede, cu adevărat, în eventualitatea unei evoluții a clasei intelectuale românești, atunci titlul ar fi trebuit să fie « (intelectualii,) de la... la... » ; așa, ar fi avut noimă. […]
Dar lucrul cel mai nesatisfăcător, cum spuneam, este acela că autorul nu exploatează propriile teorii – sau nu e conștient de dilemele pe care le avansează. Elitismul e reamintit, de la o pagină la alta, drept o plagă paramodernă care afectează lumea intelectuală românească – pentru a ni se spune apoi, într-o doară, că el se manifestă și în Franța, ba chiar și în SUA ; ar rezulta că fenomenul pare a fi endemic, sau că, în orice caz, are o remanență remarcabilă ? Nu știm, pentru că S.A.M. nu investighează această pistă. Apoi, chiar nu contează deloc diferențele culturale dintre lumile intelectuale europeană, respectiv americană ? Cine decide care e preferabilă, și în virtutea a ce ? În fine, dacă tot introduce distincția intelectuali publici/universitari (specialiști ai unei discipline academice), n-ar fi oare interesant să aflăm ce-i definește pe unii, pe alții, și să înțelegem de ce cei din prima categorie (BHL, Chomsky, Eco – la ei, Patapievici, Pleșu, CTP – la noi) devin « publici » în vreme ce cei din a doua (Chirot, Dumézil, Granel – la ei, Boia, Creția, Marino – la noi), nu ? Nu are acest fapt chiar nici o legătură cu ceea ce se numește, astăzi – în politică, showbiz, etc. –, « imagine » (avatar postmodern al « charismei ») ?! și n-ar fi fost pasionant, pentru cititor, să afle cum se poate « transmuta » un etos « paramodern » într-unul (profund) postmodern ?... Cu siguranță ; din păcate însă, nu din această carte. […]
P.S. Ar mai fi multe de spus despre această carte – de la urîțenia copertei (trei nuanțe de verde, roșu, oranj !!) la cum e scrisă : « stilul » dare-de-seamă, comparațiile silnice. […] 

Alex. Leo șerban
Dilema veche, 13-19 august 2004, p. 15


 « Grupurile intelectuale de presiune : înzestrare creatoare și răspundere civică »

[…] Spre a mă face mai bine înțeles, voi spune doar că, spre exemplu, într-o lume ca a noastră, cu o modernitate incomplet consumată, autoritatea, investitura charismatică, loialitățile spirituale, ritualurile de solidaritate și celelalte mecanisme descifrate de Sorin Adam Matei pe seama grupurilor de prestigiu se profilează – chiar mai puternic, mai pregnant – în cazul dictatului politic în cultură. Liderii spirituali « cu voie de la poliție », falșii inspirați care beneficiază de autorizație și sprijin logistic – azi ca și ieri – din partea autorității publice ori a « părintelui patriei » se vor impune chiar și în afara unor asemenea grupuri. La noi par să fi beneficiat de asemenea investiri Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Ion Heliade-Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu; dar și Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Petru Dumitriu, Adrian Păunescu ș.a. […]
Nu cred că lucrurile sînt simple nici atunci cînd vine vorba despre absența totală a unei piețe libere de negociere a valorilor intelectuale. Cîtă vreme există în același timp mai multe grupuri de prestigiu, purtătoare ale unui mesaj propriu, și ele acționează concurent pentru a-și adjudeca prioritatea calitativă a scenei publice, între ele are loc o confruntare simbolică ce nu poate ignora sistemul cerere-ofertă, chiar dacă răspunsurile (oferta) vor depinde în bună măsură de « ticurile » și « ritualurile » cărturărești ale membrilor fiecăruia dintre grupuri.
Este limpede, astfel, că, oricît de important ar părea astăzi – dintr-o carență de lectură rezultată datorită unei focalizări exclusiviste asupra unor segmente anume ale vieții intelectuale interbelice – contingentul generaționist al lui Cioran, Eliade, Vulcănescu, Ionescu, Å¢uțea –, nu se poate ignora că în epocă tonul îl dădeau alte grupuri (ca, de pildă, școala sociologic-antropologică a lui D. Gusti, N. Iorga și cărturarii afiliați – dominați de el, gruparea lui Nichifor Crainic de la Gîndirea etc.). La fel, în anii ’70-’80, important pe piața de idei nonconformistă nu a fost, cum ar putea părea acum, doar grupul de la Păltiniș, ci și cel de antropologi și folcloriști din jurul lui Mihai Pop ori, iarăși, echipa – obedientă regimului – de la Săptămîna-Luceafărul. Dacă între primele două și acesta din urmă raporturile erau de adversitate și confruntare, păltinișenii și grupul lui Mihai Pop nu erau neapărat în relații tensionate, chiar dacă nici despre o colaborare între cele două « agregări » nu trebuie vorbit neapărat. Ele erau deopotrivă competitoare la adresa segmentului de populație atent la promisiunile seducătoare, oricît de vagi, ale acestor grupări. Desigur, însă, dinamica relațiilor complexe dintre toți acești actori și putere rămîne de reconstituit atent, într-o cercetare – sau o suită de cercetări – serioasă, cu caracter monografic. […]

Ovidiu Pecican
Observator cultural, nr. 226, 22-28 iunie 2004, p. 16


« De la „boierii minții“ la „viza de om“ »

[…] Adversarii săi « organici » vor clasa, fără îndoială, acest demers în sfera « corectitudinii politice » de « stînga », pentru simplul motiv că insistă asupra temei egalității. Însă o lectură onestă va arăta că Matei este departe de-a sucomba farmecului celor pe care-i numește « corifeii de stînga ai relativismului și radicalismului intelectual contemporan ». Deși un avocat pasionat al autenticelor valori democratice, el nu ignoră riscurile majore ale procesului de democratizare și nici pe cele presupuse, în general, de democrația de masă. Dar avertizează că multe dintre discursurile de înfierare a efectelor perverse ale democrației practicate la noi nu reprezintă confruntări lucide și responsabile cu sus-evocatele riscuri, ci forme de utilizare, în avantajul propriu, a mitului intelectualului providențial. Matei pledează, așadar, pentru discernămînt și complexitate, adevăratele sale modele intelectuale fiind de găsit în rîndul unor gînditori sociali independenți și creativi ca Robert N. Bellah, Daniel Bell, Peter Berger, Nathan Glazer sau Robert Wuthnow.
Un alt merit special al cărții este seriozitatea ei etică. Democrația este prezentată ca ținînd de un foarte profund respect față de valoarea umană a semenilor. Elitismul diagnosticat aici nu este văzut doar ca o disfuncție socială, ci și ca o gravă dereglare a sensibilității morale. Matei nu pledează pentru politici iresponsabile de redistribuție, ci pentru idealul, profund liberal, al egalității de șanse. Or, pare el să spună, nimeni nu va acționa eficient în sensul acestui mult-clamat deziderat social fără interiorizarea religiei civile a democrației. Din acest punct de vedere, demersul său îmi amintește gestul de autentică măreție morală al regretatului Mircea Nedelciu, care, deși bolnav și avînd nevoie urgentă să ajungă în Franța pentru tratament, a refuzat « viza de scriitor » care-i fusese acordată, după nesfîrșite tergiversări. El a cerut atunci, în mod public, tuturor intelectualilor români să refuze asemenea dubioase privilegii și să solicite, alături de toți ceilalți membri ai comunității, dreptul lor la « viza de om ». […] 

Caius Dobrescu
Observator cultural, nr. 229, 13-19 iulie 2004, p. 16


« Pentru o clasă de mijloc a spiritului »

[…] Demistificarea unui paternalism desuet

În esență, o critică a cultului geniului precum aceea sugerată de Boierii minții e una împotriva « socializării » și imolării genialității pe altarul unui model de organizare socială revolută, născuta din nevoia de coeziune și identificare socială a grupurilor de prestigiu. Din această perspectivă, poziția intelectuală a ideilor exprimate sau implicate de Boierii minții este departe de colectivism. Dimpotrivă, îi este opusă. Concluzia naturală a eseurilor din acest volum este că geniile și rolul lor în societate sînt cel mai bine protejate cînd sînt neîncorsetate în ritualuri encomiastice, în societăți de admirație reciprocă și în sinecuri sociale.
În concluzie, Boierii minții nu respinge nicăieri ideea că există indivizi mai înzestrați, mai muncitori, mai inventivi sau mai creativi decît alții. Analiza sa e concentrată doar pe demistificarea unui paternalism intelectual desuet, a unei structuri sociale ce a transformat un impuls natural și rar într-un sacerdoțiu predictibil și manipulabil, care incură certe avantaje sociale, materiale și profesionale. Ea este, mai presus de toate, o pledoarie pentru întemeierea culturii române pe o clasa de mijloc a spiritului formată din specialiști realiști, modești, constructivi, pluraliști și deschiși ideii de egalitate a șanselor pentru toți actorii sociali. 

Sorin Adam Matei
Observator cultural, nr. 40 (297), 1-7 decembrie 2005, p. 17

La pas prin noua Rusie

Memorie, tranzitie, renastere
Georges Nivat

 

« Adevărata față a Rusiei contemporane »

Într-un stil aparent ușor, lejer, specific notelor de călătorie, Georges Nivat scrie despre ceva ce noi, în România, ne-am obișnuit să privim cu ură sau cu dispreț : despre vecina Rusie. [...]
Pentru cititorul român, spectaculoase (chiar dacă nu euro-optimiste) sînt asemănările cu România. Comerțul stradal din anul 1992, moscoviții fascinați de telenovela mexicană și bogații plîng, poliția care îndeamnă populația, prin intermediul televizorului, să apeleze la clarvăzători, toate acestea aduc aminte de o Românie nu tocmai apusă. Discrepanța uluitoare dintre cele două Rusii, cea a cartierelor selecte, cu oameni exorbitant de bogați și cea a suburbiilor sau a satelor unde nu se poate ajunge decît mergînd pe jos, lipsa de coeziune între fostele provincii ale fostei Uniuni Sovietice, nostalgia săracilor după « regulile » comuniste, persistența colhozurilor, cu singura diferență că acum președintele (același din timpul comunismului) crede în Dumnezeu și a construit o capelă, ne fac să ne gîndim la Rusia ca la o Românie la puterea a zecea. Totul e mult mai copleșitor cantitativ decît la noi, dar liniile esențiale sînt aceleași. Pînă și la nivel academic se poate recunoaște modelul universitarului care părăsește facultatea de stat și se duce la o particulară înființată de un fost politruc pentru că acesta îi dă salariu dublu.
Cu alte cuvinte, nici idilic, nici pitoresc, dar nici critic în exces, Georges Nivat ne dă o imagine a unei obsesii naționale în România, o obsesie care, ca orice obsesie, este acoperită de prejudecăți și fantasme. [...] 

Luminița Marcu
Evenimentul zilei, sîmbătă, 10 aprilie 2004, p. 14

 

[...] Alcătuită ca o selecție din mai multe cărți, antologia cuprinde impresii începînd din « anul I » (septembrie-octombrie 1992) pînă în 2003. « Să ne bucurăm că Rusia rămîne „celălalt“ – această alteritate e o binecuvîntare pentru întreaga Europă, a voastră, a noastră, a tuturor Europelor care alcătuiesc împreună acest desen „variabil ca Europa“… », spune autorul în prefața la ediția română. De fapt, problemele acestui « celălalt » sînt problemele cam tuturor statelor în tranziție, ridicate aici exponențial la dimensiunile spațiului rus. Enumăr rapid cîteva aspecte pe care le cunoaștem pe pielea noastră : micul comerț stradal invadînd străzile în anii ’90, criminalitatea explodînd, blocurile mizere ale periferiilor, contrastele economice, becurile care se fură, schimbarea numelui străzilor, cerșetoria, sălile de cinematograf și de teatru golite, succesul enorm al telenovelelor, acedia intelectualității (« Ceea ce mi-a displăcut însă profund în această călătorie a fost să descopăr atmosfera deziluzionată, chiar nocivă din sînul intelighenției moscovite »), « cimitirul semantic care e azi fosta Rusie sovietică », orașe și monumente istorice sau religioase prost întreținute (ca și « nebuni » care-și dedică viața punerii lor în valoare), orgoliile bisericii ortodoxe, succesul teoriilor conspiraționiste, marginalizarea foștilor disidenți și emigranți, controlul asupra mediei, haosul legislativ, « astăzi o parte a societății ruse e bolnavă de nostalgie și de teama de viitor », faptul că în orașe a dispărut obiceiul vizitelor între prieteni, obsesia lipsei unei clase de mijloc, asemănările și deosebirile dintre homo sovieticus și homo rusicus ș.a.m.d. Pentru români, Rusia reprezintă mai mult o spaimă atavică decît o țară. Umanizînd-o, cartea de față (ne) face un mare bine, exorcizînd prejudecăți fără a ascunde pericolele. Autorul, fără a avea, desigur, știință de Blaga, vorbește despre sentimentul rus al spațiului infinit, despre traumele produse în orașe care se știau « în centru » și se trezesc la graniță, despre hamletiana întrebare geopolitică : este Rusia mai mult Asie sau mai mult Europă ? Face, de altfel, o istorie a încercărilor de modernizare (de la Petru I) a Rusiei, observînd că « memoria istorică a occidentalilor este diferită de cea a rușilor ». Rusia, « marea putere săracă », se află pusă în fața dilemei : « Pot face oare casă bună democrația și statutul de mare putere ? » În acest context, autorul observă că, pentru pacea în Europa, cea mai sigură garanție ar fi o Rusie previzibilă. Ceea ce e departe de a fi. Analiza războiului din Cecenia se alătură comentariului unor filme (niciodată rulate, evident, pe ecranele noastre) sau cărți în care autorul citește starea profundă a « sufletului rus » de azi. [...]

C. Cristescu
Revista Nouă, nr. 3, iunie 2004, p. 17

 

« Drumeț prin țara țarilor »

[...] Acum, pentru mine, Rusia este doar o imensă sondă petrolieră peste care se lăfăie un banner din care Putin zîmbește cu un aer optimist, sovietic. Din cînd în cînd, cineva se încumetă să pășească în această Rusie, încercînd să-mi schimbe părerea. Georges Nivat, profesor emerit la Universitatea din Geneva, a intrat și-a ieșit de nenumărate ori din Rusia, între 1991 și 2003. și ca director al colecției « Slavica » a editurii L’Âge d’Homme din Lausanne, Nivat nu vorbește despre Rusia cu gura plină de beluga, asemeni lui Sartre în anii ’50. Scrie, făcînd radiografii scurte, e interesat sincer de organele vitale, dar și de tonusul bolnavului. Tolstoi și Lermontov, Literaturnaia Gazeta, problemele actuale ale intelighenției ruse, arhitectura postmodernă a noii Moscove, dar și subtile considerații politice despre prezentul și viitorul Rusiei fac din acest ciudat jurnal de călătorie un fel de ghid cultural inedit. Iar Rusia contemporană din însemnările lui Nivat pare a fi nu numai un spațiu care oscilează între părăsire și prezență, dar și unul în care fantoma trecutului luptă asiduu pentru a scăpa de stigmatul vremurilor apuse. și deocamdată pierde : « În Rusia circulă un teatru al sosiilor. Un fals Gorbaciov, un fals Elțîn, un Gaidar fals joacă farse în gust medieval pe străzile orașelor. Rolul cel mai periculos e cel al lui Gorbaciov : sosia sa e mereu bătută zdravăn de mulțime. » 

Alin Ionescu
Academia Cațavencu, nr. 15, 13-19 aprilie 2004, p. 30

 

« Democrația în Rusia »

[...] fără să o spună brutal, Soljenițîn atrage atenția asupra faptului că Rusia se compune din două Rusii, cvasiincompatibile. Una țărănească, apolitică, slavă și ortodoxă, alta orășenească, mai degrabă atee, occidentalizată și politic oportunistă. În România, lucrurile nu stau altfel, numai că, la noi, masa orășenească reușește să contrabalanseze rezonabil masa țărănească în alegeri. Pentru Soljenițîn este o suferință faptul că imensa masă țărănească din Rusia nu poate interioriza logica democrației liberale, drept pentru care el cere o restaurare a sfaturilor corporatiste de tip medieval. [...]
[...] slavistul francez Georges Nivat, un călător profesionist prin Rusia de azi, poate mai puțin prin aceea pentru care suferă Soljenițîn, se întreabă : « Ce fel de democrație poate exista în Rusia ? » Nu știe nici el răspunsul. Dacă l-ar ști cineva, profet ar fi. Pentru noi, care suntem călători doar prin propria noastră țară mai mult sau mai puțin conștienți de istoria noastră, problema rusă (rural-orășenesc, tradițional-modern) se pune în termeni similari, mai puțin acutizați însă de background-ul memoriei. N-am fost noi cei care au încercat din proprie inițiativă experimentul comunist. N-am avut un Lenin. Dar am avut varianta noastră de antimodernism (Nae Ionescu, legionarii) și am învățat să ne lecuim de radicalismele ei.
Rusia nu și-a consumat decît varianta comunistă a antiliberalismului său. Pericolul de care se tem toți observatorii, inclusiv Georges Nivat, vine dinspre posibilitatea ca Rusia să se corporatizeze integral (pe model fascist ori nazist) și să redevină o putere agresiv-imperială. Evenimente de felul celui care s-a derulat recent la Beslan pot justifica reintroducerea unui sistem de securitate internă antipluralist, antiliberal, cu drepturile omului sacrificate pentru liniștea țării și mai apoi cu liniștea țării sacrificată pentru gloria ei.
Nu știm ce va fi, dar cel mai rău va fi, probabil, dacă Soljenițîn se va vădi a doua oară profet, dacă, altfel spus, vom avea de trăit vremea cînd majoritățile se vor război cu minoritățile din fostul imperiu pentru a-l stabiliza ca imperiu nou (de tip antiterorist – să zicem). [...]
Noul concept strategic al războiului preventiv (americano-rus, iată !) ne pune în fața celui de-al patrulea război mondial ? Cine să fie inamicul ? Restul lumii ? După Est contra Vest, vom avea, oare, Vest contra Rest ? Dar este Rusia parte din Vest ? Georges Nivat nu se pretinde profet, dar este un bun ghid în acest labirint de întrebări avînd în centru un « monstru » : destinul Rusiei. 

Ioan Buduca
Cuvântul, anul X (XV), nr. 9 (327), septembrie 2004, p. 18

 

« La pas prin… Cealaltă Europă, cu Georges Nivat. Rusia, mon amour »

[...] Georges Nivat s-a născut în 1935, la Clermont-Ferrand, în Franța. Profesor la Universitatea din Geneva din 1974, a fost directorul Institutului European al Universității din Geneva între 1997 și 2000. Este directorul colecție « Slavica » a Editurii L’Âge d’Homme din Lausanne, coeditor al revistei Slavica Helvetica a editurii Lang din Berna. În momentul de față, Georges Nivat este unul dintre cei mai avizați « privitori » ai Rusiei postcomuniste. A colaborat la o impresionantă Istorie a Literaturii Ruse (în șapte volume), apărută la Editura Fayard, este preocupat de cultura și istoria fostei Uniuni Sovietice. Pentru a vedea Rusia așa cum este, Georges Nivat călătorește mult, avînd și avantajul privirii cunoscătorului. El nu vede doar drumurile desfundate, « amestecul de utopie și violență » din Rusia postcomunistă care nouă ne amintește de România postcomunistă. El vede și spectacolele, mănăstirile, filmele Rusie, în prezentul ei găsește urmele trecutului. De altfel, Nivat își avertizează cititorii români într-o prefață la această ediție : « Acest volum este rodul mai multor călătorii în Rusia. Sînt călătorii care n-au nimic de-a face cu turismul – pe acesta îl detest. Nu m-aș duce vreodată în Rusia ca simplu turist, ca să văd cum stau lucrurile. De prea multă vreme Rusia a pătruns în mine, în biografia mea, în viața mea profesională de universitar și de eseist și, fără îndoială, în viața mea spirituală… și chiar atunci cînd sînt la mine acasă în Savoia, sînt de fapt în Rusia, cărțile mele sînt rusești, muzica pe care o ascult e adesea tot de acolo, de multe ori cu prietenii tot rusește vorbesc ».
Georges Nivat scrie despre Rusia, iar cartea sa (un florilegiu, de altfel această ediție românească fiind o selecție din patru scrieri ale lui Nivat) poate fi citită ca… un roman (e foarte bine scrisă), ca o analiză geopolitică a acestei țări, care, asemeni României, « face parte din Cealaltă Europă, o Europă care a trăit și a conservat altfel creștinismul ». 

Elena Vlădăreanu
Cotidianul, 13 aprilie 2003, p. 9

 

« Dilemele Rusiei de azi »

La pas prin noua Rusie, cartea slavistului francez Georges Nivat, este o mărturie a dificultăților acestei reveniri în chiar « leagănul » comunismului, Rusia. Autorul nu își propune să teoretizeze modalitățile de depășire a parantezei comuniste, să sugereze modele mai mult sau mai puțin abstracte de « normalizare ». Dimpotrivă, el își propune să observe cum se produc schimbările, să surprindă concret efectele lor prin reîntoarceri pe teren, în timp. Observația este obiectivă, judecățile, conexiunile propuse de el fiind riguros motivate, susținute cu date reale și întărite de reacțiile actorilor înșiși, rușii, obligați să se adapteze din mers la o lume uitată, cu totul nouă și străină pentru unii. Nivat asistă, în cunoștință de cauză (a studiat în Rusia sovietică), la spectacolul unic al regăsirii identității unui popor, al prăbușirii falsei « religii » ce i-a fost inoculată și al reconectării la valori odinioară definitorii. Problemă complicată, pentru că, fără a-și pierde imensitatea, spațiul rus s-a micșorat, mulți cetățeni regăsindu-se nu numai orfani de tătucul-stat, atotputernic și organizator, ci și rupți de patria-mamă, în afara granițelor ei, în comunități ce abia își descoperă identitatea națională, diferența față de spiritul rus, independența de ordinea rusă. Dublă frustrare, ale cărei consecințe nu vor întîrzia să apară, mai ales atunci cînd Rusia își va regăsi vocația imperială și forța dominatoare ce o definise, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, drept « o închisoare a popoarelor ». [...]
Cum va putea, se întreabă Nivat, pe fondul frustrărilor generate de tranziție, să ajungă Rusia la o democrație veritabilă ? Deja o parte a populației a început să manifeste sentimente extremist-naționaliste, xenofobe. Iar conflictele interne din « Federație » – precum războiul din Cecenia, luptele din Kirghizia și Kazahstan, terorismul – [sînt] puse pe seama guvernanților democrați, ca diversiuni menite să ascundă incapacitatea lor de a relansa Rusia. Tot mai mulți ruși nostalgizează « siguranța » totalitară și votează pentru formule autoritare, indiferent că sînt propuse de comuniștii lui Ziuganov, naționaliștii lui Jirinovski sau oamenii lui Putin. Ca și în România, dreapta democratică, divizată și contradictorie, are puține șanse să ajungă la putere, deși soluțiile ei ar putea redresa real societatea rusă. Firavul început de democrație ar putea fi, în consecință, oricînd retezat, rușii tinzînd să revină la structurile de tip autocratic, precomuniste, imperiale. Chiar și foștii disidenți, ca Soljenițîn sau Zinoviev, au ajuns să susțină că « sufletul rus » este mai apropiat de colectivismul dirijat autoritar, singura problemă fiind a scurtcircuitării relației dintre autocrat și popor. Abisalului suflet rusesc nu i se potrivește individualismul occidental, concurența democratică presupusă de acesta. Rusia a fost mare și a impus Europei și lumii cîtă vreme a fost « un stat și nu o națiune adevărată, fiindcă ea n-a funcționat niciodată ca un stat-națiune, ci a fost dintotdeauna un imperiu mulți-național ». [...]
Rusia pare, așadar, a voi să se întoarcă la « măreția » țaristă, adaptată – desigur – vremilor noastre. O reîmpărțire a lumii în sfere de influență ar fi atunci de dorit. Pentru unii observatori, autoritarismul lui Putin este deja un semn că această cale va fi aleasă. Georges Nivat crede că o asemenea direcție poate fi, totuși, evitată. Părerea lui se bazează pe deșteptarea întreprinzătorului rus, pe redescoperirea – de către rușii înșiși – a impactului marii lor culturi, pe educație și dezvăluirea abuzurilor și crimelor comuniste, în lipsa unui proces al fenomenului, asemănător cu cel intentat nazismului. Rusia, pe care Nivat o dezvăluie cu simpatie și înțelegere, este Rusia profundă, tolerantă, dornică de libertate și prosperitate. O Rusie plină de comori uitate, de valori artistice a căror intrare în circuitul mondial i-ar grăbi deschiderea, adaptarea la o lume dinamică, solidară și pacifistă.
Cartea lui Georges Nivat este incitantă, pe alocuri poetică, invitînd la dialog și la  acceptare reciprocă. Îngemănarea cu Asia o deosebește de cealaltă Europă, cea, în sfîrșit, unită. « Or, scrie Nivat, de „celălalt“ avem nevoie, individual și cultural. „Celălalt“ e chiar cheia schimbului cultural. Cel mai cunoscut metis din istoria culturii coboară dintr-un negru – Pușkin. Uniformitatea ar fi moartea Europei, a celei adevărate, a Republicii literelor, a Republicii monahilor. Să ne bucurăm că Rusia rămîne „celălalt“… »
Editura Compania și traducătorii avizați Alexandru și Magdalena Boiangiu au făcut un serviciu cititorilor români, îndemnîndu-i să cunoască o experiență, pînă la un punct similară cu a lor, să înțeleagă că, în lumea de astăzi, singura modalitate de păstrare a echilibrului, de creștere a prosperității este aruncarea de « punți ». Punți pe care să circule bunuri și idei, care să ducă la cunoașterea și modelarea reciprocă a participanților. 

Toma Roman
România literară, nr. 20, 26 mai-2 iulie 2004, p. 15

 

« Rusia, la zi »

[...] Cu toate astea, ne spune Nivat : « Rămîn totuși, față de Rusia, un străin : nu sînt nici rus, nici ortodox. Cînd stau de vorbă cu prietenii mei ruși, ajungem întotdeauna la punctul în care atitudinea mea heterodoxă devine suspectă. » E, așadar, cartea unui francez îndrăgostit de Rusia și de cultura acestei, dar nu dizolvat pe deplin în ea.
Ce iese de aici ? Fără nici o exagerare – iese o carte fascinantă. Un document antropologic care ne relevă un spațiu cu multe forme și chipuri, de o diversitate uimitoare.
Nu este o carte despre Rusia marilor evenimente, ci, în primul rînd, una despre marii ei… anonimi. Este o carte care elogiază, într-un fel, istoriile mici. E o carte plină de viață (dacă o carte poate fi vreodată plină de așa ceva).
Ar trebui să reflectăm la ce spune Nivat într-un pasaj : « Să ne bucurăm că Rusia rămîne „celălalt“ – această alteritate rămîne o binecuvîntare pentru întreaga Europă, a voastră, a noastră, a tuturor Europelor care alcătuiesc acest desen „variabil ca Europa“ ». Dacă, totuși, are dreptate ? 

C. Pătrășconiu
Focus Vest, 2-8 aprilie 2004, p. 2

 

« Rusie veche, Rusie nouă »

[...] « Georges Nivat descoperă în dinamica Rusiei de azi o obiectivitate care permite speranța. » Într-adevăr, în ciuda unui anumit sunet deceptiv indus de cunoașterea « la pas » a Rusiei, tonul cărții lui Nivat este mai degrabă optimist în ceea ce privește redresarea unei țări care a trecut prin violente transformări în decurs de aproape 90 de ani, ca să nu vorbim decît de epoca modernă. Suprimarea violentă a Å¢arului, pofta de expansiune, drapată ideologic sub lozinca egalității planetare, cele două războaie mondiale încheiate atît de diferit pentru soarta ei, au făcut din țara condusă cîndva de dinastia Romanovilor o enigmă și un mister pe care autorul încearcă să le descifreze și înțeleagă călătorind prin ea asemenea unui pelerin spre Mecca. Autorul « Impresiilor din Rusia anului unu » trece în revistă marea literatură în încercarea de a înțelege un popor complex, dar își plimbă sandala prin regiunile unde nici măcar puterea Sovietelor n-a reușit să se fixeze așa cum a dorit. Drumurile infinite ale Rusiei sînt străbătute la pas și avem descrierea remarcabilă a unei întinderi nu numai fizice, dar și spirituale, unde omul post-sovietic se agață acum de origini și practică arta păgînă a unei supraviețuiri concentrată în ceea ce autorul numea foarte inspirat drept o « poetică a renunțării ». Rușii, popor cu apetit religios remarcabil și avînd vocația construcțiilor unice, sunt adevărați maeștri ai abandonului și proiectele de privatizare a unor instituții celebre de cultură – pentru a scăpa de distrugerea lentă – sînt un exemplu în acest sens. Istoria nu pare să aibă șanse prea mari pentru un popor deprins să creadă că « pămîntul îi aparține lui Dumnezeu » în timp ce Mafia rusă a împărțit țara în feude și o spoliază cu complicități înalte. Sărăcia bîntuie Rusia și coexistă cu averile făcute în cîțiva ani, în timpul unor guvernări pretins liberale unde Gaidar și Ciubais fac figură de reformatori. Ochiul atent al lui Nivat surprinde acea Rusie scufundată a lui Petru cel Mare, care coexistă cu fortăreața-gulag născută din poftele lui Stalin, insensibilă la criticile unui Bukovski sau Soljenițîn. Ieșită cu greu din era Brejnev și apoi din cea a lui Gorbaciov, ea se caută pe sine cu febrilitatea și indolența unui mare animal cu picioarele îngropate în stepă, însă avînd capul în cer. Democrație sau mare putere – iată dilema rusului de rînd, dar și a intelighenției care protestează împotriva măcelului de la Groznîi, în timp ce prin vocea unui fost diplomat, Konstantin Leontiev, retras la mănăstire, se autoscrutează pînă la obținerea acelui efect a-stenic de paradox cu iz mortuar : « N-ar trebui să punem Rusia la congelat… ca să nu putrezească ? » [...] 

Nicolae Coande
Cuvîntul libertății (Craiova), 24-25 aprilie 2004, p. 4




House Season 7