O democraţie paranormală

Domnul Mircea Geoană a văzut nişte omuleţi stranii în dreapta camerelor de luat vederi
chiar în timpul confruntării pentru obţinerea celei mai înalte demnităţi în statul încă român. Doamna Mihaela Geoană a mărturisit că nici Domnia Sa nu s-a simţit prea bine. Presa paranormală de la Bucureşti a decretat urgent că familia Geoană e foarte comică şi că bine
i-a zis-o Iliescu lui Mircea în chestia cu « prostănacul » (doamna Ion Iliescu dixit ?). Dar, desigur, nimeni nu şi-a adus aminte că domnul Ion Iliescu a fost şi el un preşedinte paranormal (lovitura de stat, mineriadele etc.). Nimeni nu poate încă să probeze, dar nici
să infirme că domnul Traian Băsescu – noul şi vechiul preşedinte, fost ministru, fost primar etc. – are puteri paranormale sau se foloseşte de oameni cu asemenea talente ieşite
din comun.
În orice caz, presa noastră paranormală, cu un picior în şomaj, nu a cercetat mai deloc cazul Albert Ignatenko. Există o emisiune cu Albert Ignatenko pe canalul ITV UK (Paranormal World of Paul McKeena). A văzut-o cineva din România ? Pe Internet se găseşte o carte – Cum să devii Fenomen – a aceluiaşi Ignatenko. Se pare că preşedintele României o ştie pe dinafară. E sau nu e Traian Băsescu un Fenomen ?
Înainte de a verifica dacă oameni cu abilităţi extraordinare au participat la recentele alegeri, ar trebui să ne aducem aminte de « Dragă Stolo » : lacrimi, o campanie scurtă şi Fenomenul
a devenit preşedinte. Care a fost, de fapt, povestea lui « Dragă Stolo » ? Presa zisă « de investigaţie » – în fapt, paranormală – din România nu poate nici după cinci ani să răspundă la această modestă întrebare. Mai mult, « Dragă Stolo » – mare şmecher ! – ne-a mai tras una. Numit de fenomenalul preşedinte prim-ministru în guvernarea de dreapta-stînga
PDL-PSD, Stolojan a renunţat hocus-pocus şi a scos din sine, ca dintr-o matrioşcă, un mic Boc, care, iată, s-a înmulţit cu patru, adică avem guvernul Boc IV. Nenea Boc ne-a produs deja o EBA şi era cît pe-aci să ne pricopsească şi cu Honorius. Ce prigoană ! Noroc cu puloverul violet al lui Radu Stroe ! Fără să fi clarificat nimic, « Dragă Stolo » ia o pensie frumoasă de la Căminul de Bătrîni Politici, numit şi Parlamentul European. Un interviu cu Albert Ignatenko ar putea lămuri multe dileme şi mistere. Chiar Mircea Geoană ar putea ieşi din unghiul mort în care s-a plasat sau poate a fost împins.
Tot de domeniul paranormalului pare să ţină şi vizita candidatului la preşedinţia României, în miez de noapte, la Sorin Ovidiu Vîntu. Ce forţe obscure l-or fi constrîns la o asemenea prostie ? Fără clarificări în această zonă grăbit plasată în comedie, atît democraţia,
cît şi presa românească vor rămîne încă multă vreme paranormale.

Petru Romoşan
19.01.2010

Articol publicat în Ziua de Cluj

Profesiunea : român

În ultimii ani, doamna Elena Udrea i-a depăşit în celebritate (« imagine » se spune astăzi la Bucureşti), şi chiar fără drept de apel, pe Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Luchian, Enescu
şi alte genii naţionale (multe asemenea nume sînt azi doar pseudonime pentru clanuri de interlopi). Toate televiziunile, toate ziarele, Internetul – mai puţin editurile – şi-au adus
din plin contribuţia. Dar iată că de curînd celebritatea (imaginea) specialistei noastre (în politică, în economie, în media, în turism…) a depăşit graniţele republicii. Ziare din Germania (Bild, Die Welt), Anglia (Sunday Times), Italia (Corriere della sera) i-au acordat
o atenţie ieşită din comun. Dar oare cum de au intuit, aşa, deodată, ziariştii occidentali valoarea ministrului de la Marea Neagră ? Explicaţia e la îndemîna oricui. Doamna ministru
şi-a descoperit în sfîrşit adevărata vocaţie : fondurile europene.
După atîtea peregrinări prin ziarele de scandal, după atîtea afaceri reuşite pe vremea
PSD-ului, a PNL-ului, dar mai ales a PDL-ului şi a ubicuului UDMR, cu parcările Dalli, cu RAPPS şi cîţi alţi Petrache, Bittner, Cocoş, şi cîte terenuri şi imobiliare vor mai fi fost şi mai sînt încă, doamna Udrea a atins, iată, abia odată cu noua numire în guvernul Boc IV,
o dimensiune internaţională. Aşa ca fotbaliştii Chivu, Mutu şi Bănel Nicoliţă. Fondurile europene sînt un domeniu de activitate infinit. Europa bătrînă şi sclerozată (un nou Congres de la Viena, un Turn Babel sau un Labirint ?) are foarte mulţi bani, iar noi, românii, sîntem
o naţiune tînără, cu dinţi puternici. De altfel, unul dintre primii mari europeni, prinţul Otto von Bismarck, spunea că „românii nu sînt o naţiune, sînt o profesie“. O sută de ani mai tîrziu, doamna Udrea poate confirma pe deplin zisa legendarului cancelar german. Cei care
o cunosc bine pe doamna Udrea – de la televiziuni, din presă, din viaţa halucinant revoluţionară a românilor în tranziţie – ştiu că ministrul român va reuşi. Într-adevăr, bugetul ministerului recent atribuit Domniei Sale e un minim pentru brava româncă. Iar colegii Domniei Sale de la Bruxelles – oameni sînt şi ei ! – vor cădea seceraţi de farmecul şi competenţa ministrului dunărean. Asistăm la o conjuncţie fericită : uriaşe fonduri se vor întîlni cu o uriaşă putere de absorbţie, probată în mulţi ani la Bucureşti. Bismarck poate dormi liniştit în mausoleul său. Profunzimea observaţiei pe care a făcut-o el la venirea lui Carol I în România va fi recunoscută de toată Europa.
Desigur, doamna Udrea nu va fi singura în colosala întreprindere de acaparare
de fonduri europene rezultată din cîştigarea alegerilor prezidenţiale. Va fi ajutată
şi de europarlamentarii EBA, Monica Macovei, Gigi Becali, Traian Radu Ungureanu,
ca şi de întreg grupul român din Parlamentul European. Profesia de român e numai una.
Fără îndoială, concetăţenii noştri plecaţi cu milioanele în Europa nu au avut întotdeauna un comportament principial – au cerşit, au furat, au mîncat lebedele de pe diverse lacuri UE.
În multe capitale, noţiunea de român nu mai e un substantiv, ci doar un adjectiv. În campania eroică de absorbire a fondurilor europene, ministrul român se va întîlni, din nefericire,
cu prejudecăţi beton.     
Într-un articol pe aceeaşi temă (De „profesie“ român, din 2006), însă un articol amar, bîntuit de blestemul „gîndirii negative“, regretatul Octavian Paler nota că „uneori, mi-am pus problema dacă nu cumva România a devenit un « stat » înainte de a deveni o « naţiune »“.
În contextul mai larg al globalizării, guvernanţii postcomunişti de la Bucureşti, în frunte cu Elena Udrea, pot afirma cu mîndrie că, deşi nu mai sîntem o naţiune, avem un stat, şi deci ale noastre – pardon, ale lor – sînt fondurile europene.

Petru Romoşan
18.01.2010

Omul din supermarket şi comedia bugetului

Românii şi-au jucat alegerile parlamentare la ruleta rusească şi au pierdut. Dar a cîştigat Traian Băsescu. Un an lung (criza !) de campanie electorală agresivă, isterică, devastatoare, pentru ce ? Au plecat ai noştri şi-au venit ai noştri. Ce mai chichirez gîlceava ? De ce atîta tărăboi ? Răspunsul e unul cît roata carului, deşi nimeni nu-l dă : fondurile europene. Mahmureala de după beţia electorală e pe măsură. Cititorii de articole anti-Băsescu (sau
anti-Udrea), ca şi consumatorii înrăiţi de pamflete televizate, au intrat acum, în ianuarie 2010, brutal în sevraj. Şi sînt, bineînţeles, contrariaţi, dezorientaţi şi foarte nefericiţi. Oare ce au citit şi consumat ei televizionistic a fost doar o ficţiune, un vis, o aberaţie ? Cititorii de articole incorecte politic se tem că vor fi arestaţi. Reflexe de pe vremea cu Europa libera, Vocea Americii şi BBC…
Şi totuşi, după 20 de ani (postcomunişti ? anticomunişti ?) de eforturi haotice de tranziţie, poporul nostru a atins o binemeritată perfecţiune : românii – cum bine ne numeşte Traian Băsescu – din ţara asta – cum bine ţipă Emil Boc în Parlament – îşi iau, în sfîrşit, salariile
şi pensiile direct de la FMI. Sub conducerea luminoasă a lui Boc, după conducerea întunecată a lui Tăriceanu, cu sprijinul neprecupeţit al oligarhilor de bine Udrea, Videanu, Berceanu, bravii noştri compatrioţi nu trebuie să-şi mai cîştige banii prin muncă obositoare. Pensionarii, la drept vorbind, au lucrat în majoritate la comunişti, deci, cum ar veni, n-au prea muncit. Conectarea live a salariilor şi pensiilor la FMI e un vis împlinit. Desigur, mai sînt de rezolvat cîteva detalii tehnice. De pilda, bine ar fi ca tot românul să aibă un Visa sau Mastercard, de preferinţă Gold sau Platinum, prin care FMI să-şi achite obligaţiile contractuale fără intermediari. Apoi, pe lîngă vizele europene, binevenite pentru shopping, ne-ar trebui şi o intrare liberă în State, ca să folosim la maximum cardurile nou-nouţe.
« Românii » urmăresc încă de pe vremea vechiului guvern, care întîmplător e şi noul guvern, Lacul lebedelor din Parlamentul României, pus pe muzică nouă de maneliştii afiliaţi PDL. Minunatul balet e atacat de diverşi răutăcioşi şi numit în batjocură « Comedia bugetului ». Cei care vorbesc astfel nu vor să înţeleagă că acest buget e doar pentru export. Pe noi, românii, nu ne interesează – e limpede pentru toată lumea – decît conectarea salariilor
şi pensiilor noastre la trezoreria FMI. Dominique Strauss-Kahn a reuşit să adune la Washington un buget colosal – de ce să nu profităm şi noi ? Români sîntem ! Lacul lebedelor pe manea locală e o partitură foarte dificilă şi ce ne-am face fără balerinul liberal Vlădescu
şi fără încercatul nostru prim-lebădoi Emil Boc ?
Carismaticul şi pitorescul preşedinte român s-a făcut iar ales pentru cinci ani. Pentru adversarii săi – o eternitate. Îi priveşte. N-au decît să plece în Spania, Italia sau pe mare. Traian Băsescu rămîne pe uscat la Cotroceni. Noul Băsescu e însă un dictator blînd
şi popular. Domnia-Sa preferă să comunice – banalităţi – cu românii, împingînd căruţul din supermarket. La fel ca vechiul Băsescu. Din pămînt, din iarba verde, din betoane apar microfoanele, camerele de luat vederi şi întrebările cuminţi, potrivite. O singură dar importantă noutate : noul Băsescu nu îşi mai asumă guvernul. Pe Emil Boc, Elena Udrea
şi pe toţi ceilalţi îi trimite în ograda din care au venit, PDL, partidul cu cele mai multe mandate.
Pe noua majoritate de la Bucureşti, condusă de noul preşedinte, după încheierea cu succes a marii privatizări, o mai stimulează doar două sporturi extreme : banii FMI şi fondurile UE. Cum nu s-au temut strămoşii noştri haiduci, nici politicienii români nu se tem de nimic. Ceva rămîne totuşi de neînţeles : dacă beneficiem de atîta sprijin din partea UE şi FMI, de ce mai mergem totuşi la serviciu ?

Petru Romoşan
13.01.2010

Sfîrşitul unei epoci

 

De ceva vreme, pe măsură ce se apropiau alegerile de duminică, 6 noiembrie, România a început să se încălzească. Cei 20 de ani anunţaţi sardonic de sinistru inteligentul Silviu Brucan se încheie. Ţara, încremenită în poncife simpliste de genul « jos comunismul ! »,
« să privatizăm totul ! », « să ne integrăm ! » (pînă la dispariţie), fojgăind de vînzări, trădări, minciună, impostură joasă, începe să se mişte cu un zgomot care aminteşte frapant de începutul anilor ’90. Averi colosale şi prestigii bombastice, fabricate în aceşti 20 de ani, se simt în mare pericol. Încă nu s-a întîmplat mai nimic, dar totul pare acum posibil. De luni, cînd viaţa abia reîncepe.
Şi, într-adevăr, interesul pentru aceste alegeri dintr-o ţară aflată la intersecţia a trei imperii poate depăşi miza alegerii unui înalt funcţionar şi chiar a unei întregi administraţii pletorice, corupte şi incompetente. Normalizarea României e o miză care depăşeşte de departe România. Traian Băsescu vorbea la începutul mandatului său de conflicte îngheţate în zona Mării Negre. România însăşi pare să fi fost pentru prea mulţi ani un astfel de conflict îngheţat. Care, iată, în ultima vreme, se dezgheaţă, cu consecinţe imprevizibile. Punerea ţării noastre într-o ecuaţie corectă, funcţională, benefică pentru toată lumea cu UE, NATO şi Rusia, cu prezervarea intereselor sale naţionale, este dezideratul la care vor fi obligaţi să conlucreze toţi factorii de răspundere.
Corupţia endemică, la care participă într-o mare veselie politicieni, oameni de afaceri, media şi entităţi răzleţe din serviciile secrete, produce sărăcie şi instabilitate. În anii următori, aplicarea severă a legilor – triumful justiţiei – poate fi primul motor al creşterii şi prosperităţii economice. Putregaiul distrugător din centrul societăţii româneşti va fi măturat. Cu orice preţ. Sau, mai exact, un preţ care depăşeşte cu mult şmecheriile tribale, locale sau interesele unor başbuzuci iviţi din mizeria tranziţiei. Am intrat în NATO şi UE de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Rusia rămîne pentru noi un vecin de neocolit şi care – lucru mai puţin cunoscut – a evoluat enorm. Anii următori vor fi pentru noi oricum foarte dificili, mai puţin pitoreşti şi mult mai laborioşi.
Democraţia de scandal şi de televizor se încheie, slavă Domnului, şi, odată cu ea, atentatul incredibil de violent la integritatea morală şi chiar mentală a locuitorilor ţării. La ce a servit nesfîrşitul spectacol ? De ce nu a funcţionat justiţia ? Cum de am ajuns să fim complet izolaţi şi ignoraţi de restul lumii ? Începe să fie limpede pentru din ce în ce mai multă lume : hoţii, neaveniţii, « travestiţii » au lucrat în linişte. Apăraţi de lumina reflectoarelor. Vor fi capabile oare aceleaşi reflectoare să ne arate faţa hidoasă a celor care ne-au condus ?

Petru Romoşan
04.12.2009

Culcă-te, române !

În 1988 dădeam interviuri în presa maghiară şi făceam, împreună cu scriitorul şi ziaristul de origine română Bodor Pál, un interviu fluviu pe canalul 1 de televiziune de la Budapesta. Mă luptam cu Ceauşescu. Celor care au uitat le aduc eu aminte că « marele patriot » dărîma biserici, sate, raţionaliza alimentele, preconiza o creştere nemaivăzută a natalităţii (vreo cinci copii pe cap de femeie) etc.
În 2004, Evenimentul zilei, printre ai cărui colaboratori benevoli, neplătiţi, mă număram, a preluat rolul de « partid de opoziţie » pentru că pretinsele partide de opoziţie se pregăteau deja de o preşedinţie de zece ani a lui Adrian Năstase, aflat deja de patru ani în postul de prim-ministru. Ca din întîmplare, eu, toţi cei din familia mea şi întreaga editură am fost sechestraţi şi percheziţionaţi, mi s-au fotografiat toate tablourile, gravurile, cărţile, mi s-au filmat toate interioarele, fără să mi se dea pentru toate acestea o explicaţie inteligibilă. Să nu se piardă vreun detaliu important pentru eternitate, vorba de demult a lui Nichita Stănescu. De găsit, nu s-a găsit nimic, dar nu ştiu nici azi ce se căuta.
Iată că se fac douăzeci de ani de cînd regimul comunist se presupune că a căzut. Pentru unii a căzut, pentru alţii s-a ridicat. Adriean Videanu are geniu economic şi a făcut o avere colosală. Dinu Patriciu, după ce împlini miliardul de euro prin muncă cinstită şi foarte liberală, se sătură de politică. O fetiţă (abuzarea copiilor în publicitate e o porcărie, băieţi !) ne spune doct pe toate televizoarele că Adevărul ne vrea o viaţă liniştită, fără scandaluri politice. Ne invită să ne culcăm, pentru că Dinu Patriciu şi ziariştii de la Adevărul trăiesc la fel de bine ca Elena Udrea, Vasile Blaga sau Liviu Negoiţă.
Ce vreau să spun ? Un lucru simplu : că meseria de opozant în România e una dintre cele mai plicticoase, repetitive şi previzibile din cîte există. Şi că, foarte probabil, ne-am greşit imnul naţional. Românii trăiesc bine (« Să trăiţi bine ! »), iar cei care au proasta idee de a-i trezi din somn o fac pe contul lor şi sînt, oricum, foarte enervanţi. În orice caz, nu folosesc la mare lucru.
Cîteva sute, poate cîteva mii de oameni au citit în săptămîna care s-a scurs cartea semnată de Victor Gaetan şi Ciprian Nastasiu, Prădarea României, venită în valize de la Washington. Chiar şi pentru cei mai avizaţi români unele informaţii din carte sînt de o şocantă noutate : conturi, crimă organizată, jefuirea avuţiei naţionale, vînzări şi trădări – un film horror ni se derulează în faţă ochilor. Cartea merită să ajungă la cît mai mulţi cititori şi sper că aşa se va întîmpla. Ce se va alege de PDL dacă Traian Băsescu pierde, iar el oricum va pierde, pentru că justiţia, implacabilă, îşi va urma cursul şi după prezidenţiale ?
Ce se va alege de numeroşii fripturişti ai lui Băsescu ? Cum ne vom recupera banii furaţi ? Cîţi bani se vor întoarce din diferitele conturi deja cunoscute, încadrate, din străinătate ? Cu ce nouă clasă politică vor guverna Mircea Geoană şi Klaus Iohannis ? Cînd le va veni rîndul parlamentarilor implicaţi în dosare de mare corupţie şi apăraţi acum de imunitate ? Şi o ipoteză pentru votul din 6 decembrie : ce ne facem dacă Mircea Geoană va cîştiga
cu vreo 70 % ?

Petru Romoşan
27.11.2009

« Prădarea României » – cartea anului

 

Românul Victor Gaetan se impune tardiv, spre 60 de ani, dar fulgerător ca un scriitor foarte important, de care, începînd de la Prădarea României, vom fi obligaţi să ţinem seama. Odată cu el, procurorul Ciprian Nastasiu dă meseriei sale o înălţime şi o onoare care ne obligă să ne amintim de procurorii italieni care au făcut praf o întreagă clasă politică aflată într-un concubinaj mortal cu Mafia.
Traian Băsescu s-a ocupat personal de lansarea acestui teribil document, propus în tandem de Victor Gaetan şi Ciprian Nastasiu, printr-o conferinţă de presă extraodinar de comică, transmisă în direct de la Cotroceni pe toate televiziunile. În dimineaţa aceleiaşi zile, autorii ţinuseră la rîndul lor o conferinţă de presă istorică, prezentîndu-şi volumul. De fapt, Băsescu a citit în ultimii cinci ani doar două cărţi : Levantul lui Mircea Cărtărescu – pe care, după toate aparenţele, n-a terminat-o – şi cartea Prădarea României, studiată în bună parte înainte ca ea să fie publicată şi chiar scrisă. Ca şi Elena  Ceauşescu, mare amatoare de filme porno cu membrii CC în rolurile principale, Traian Băsescu citeşte dosare cu o curiozitate de ţaţă. Cel puţin aşa ne lămureşte cunoscătorul Adrian Năstase. Asemănările dintre Traian Băsescu şi Elena Ceauşescu vor fi dezvoltate de biografii viitori.
Dar să revin la Victor Gaetan. Autorul româno-american trăieşte de foarte mulţi ani la Washington, unde se ocupă şi de comerţul de artă. Are studii solide la activ în Franţa, la Sorbona, şi în SUA, la Fletcher School of Law and Diplomacy, şi şi-a luat doctoratul în domeniul ideologiei în literatură la Tufts University. O lungă prietenie l-a legat de marele scriitor român stabilit în Franţa Eugen Ionescu. Amintirile lui Gaetan despre acel om şi acele vremuri ar face, cu siguranţă, senzaţie. Scriitorii care debutează tîrziu, cum e şi cazul lui Gaetan, pot produce mari surprize, căci au avut tot timpul să-şi premediteze loviturile.
Analizele serioase pe temele dezvoltate în Prădarea României nu au apărut încă. Ele vor ocupa un enorm spaţiu tipografic, iar multe dintre personajele negative ale cărţii vor fi obligate să dea explicaţii dinaintea judecătorilor. Indiferent cine va cîştiga preşedinţia României, situaţiile prezentate convingător în volumul-document vor merge mai departe, cu urmări greu de anticipat azi – ecourile şi efectele lui nu se vor stinge în nici un caz pe 6 decembrie 2009. Faptul că acest op vine în valize de la Washington şi că el nu a putut apărea normal la Bucureşti e grăitor pentru democraţia noastră de mucava. Prădarea României, cartea samizdat semnată de Gaetan şi Nastasiu, va fi cartea anului chiar dacă nu va fi premiată de România literară sau de Uniunea Scriitorilor.

Petru Romoşan
20.11.2009

Eternul şi fascinantul Dracula

Vlad, boier din Tarvis (Tîrgovişte), numit şi Belzebut,
Refuză să plătească sultanului tribut,
Treizeci de soli vor fi sortiţi să piară
Înfipţi în ţepe chiar în drum de ţară.
Murad, în goană, arde grîne, case, vii,
Bate pe Vlad şi ia ostateci douăzeci de mii.

Victor Hugo – Legenda secolelor (în traducerea Rodicăi Iulian)

Nu credeam că am să mă întîlnesc vreodată cu Dracula în persoană. Mi s-a întîmplat totuşi acum cîţiva ani. Din fericire, nu i-am dat mîna. Dar nici nu l-am recunoscut din primul moment. Nu i-am văzut nici colţii şi nici ochii roşii.
Noi, românii, am refuzat cu încăpăţinare să-l asimilăm pe Vlad Ţepeş cu Dracula. Demnitatea noastră naţională ar fi fost lezată grav. Şi nici cînd Ceauşescu s-a pus să dărîme biserici, sate şi chiar cartierul Uranus din Bucureşti n-am remarcat faptul banal că Dracula se reîncarnase. Negocia peşin evrei şi nemţi în draci. Dar mai tuturor slujbaşilor săi, draculizaţi şi ei, li se părea că el purifică şi chiar îmbogăţeşte sîngele românesc. A aruncat sute de mii de oameni afară din casele lor cu o satisfacţie şi un sînge rece care ar fi trebuit să ni-l deconspire pe Noul Dracula. Pînă la urmă a plecat trăgînd mulţimi după el în mormînt – a curs mult sînge. Ne-a lăsat cavoul numit mai întîi Casa Republicii şi apoi Casa Poporului în mijlocul Bucureştilor, pomeniţi pentru prima oară într-un document chiar de Vlad Ţepeş. Curios sau nu, i s-a atribuit rangul de conte vampir mai degrabă « lichidatorului » său, Ion Iliescu. În fine, de vreun an, al cincilea al domniei, după numirea unuia Boc ca premier, pe toate ecranele şi chiar în viaţa cotidiană a început să ruleze un remake al Balului vampirilor, cu Nefîrtatu Băsescu în rolul istoric principal. Iar de vreo două săptămîni avem mari adunări în pelerine de un portocaliu de nuanţă « băutori de sînge ». Strigoii unei vremi pe care o credeam – naiv - revolută simt apropierea tămîiei, a crucii şi a usturoiului şi au intrat într-o violentă fibrilaţie.
Lucrurile nu vor merge însă de la sine. Nosferatu apare mereu, căci n-are moarte. Îi deschizi sicriul şi, după decenii, îl găseşti întreg, rînjind cu colţii lui ascuţiţi. Cine nu a venit la putere democratic nu va ceda puterea democratic. De cinci ani se tot vorbeşte de fraudarea alegerilor (Băsescu dixit), iar recent, ministrul de Interne Nica şi-a pierdut postul evocînd acelaşi subiect.
Nu am conştientizat niciodată că am furnizat umanităţii unul din marile ei false mituri, dar adevărate obsesii. Pe Vlad Ţepeş am insistat să-l aşezăm între marii apărători ai creştinătăţii, nu avem încă o biografie de referinţă a lui Ceauşescu, iar acum nu ne dăm seama că sîntem contemporanii unei noi şi spectaculoase înfăţişări a personajului fabulos din estul Europei. Totuşi, personajul ne-a transmis toate mesajele : nu ne-a vorbit el de ţepe în Piaţa Victoriei ? Nu ne-a spus Elena Udrea că ne tragem cu toţii din Traian Băsescu ? În Traian Băsescu, Elena Udrea ne-a găsit, în sfîrşit, brandul de ţară. Avem, într-adevăr, o mare şansă : putem să-l urmărim pe Dracula pe viu ! Cu riscuri, bineînţeles., căci viaţa trăită în apropierea vampirilor e întotdeauna periculoasă.
Pentru o mai bună înţelegere a voievodului Băsescu, vă recomand întreaga bibliografie pe tema Dracula, cu vampiri, fantome şi strigoi, Bram Stoker, plăceri sinistre şi, desigur, marile filme ale lui Murnau (Nosferatu) şi Roman Polanski (Balul vampirilor). Ca să vi se deschidă apetitul « sîngeros », iată o opinie a doamnei Rodica Iulian, autoare a volumului Dracula sau Triumful modern al Vampirului : « Imagistica vampirică – acest ready made mental –
îm­pie­dică apelul la luciditate şi redeşteptarea memoriei. Mai grav încă, ea blochează raţionamentul, analiza, interzice asimilarea lecţiei politice. Puţini sînt, totuşi, românii care să se aleagă astfel cu speranţa unui viitor mai bun. »

Petru Romoşan
12.11.2009

Copiii foştilor

 

Trece o noapte, trece înc-o zi,
Lupta se ascute între clase,
Iar chiaburii se arată-a fi 
Elemente tot mai duşmănoase.

Infamia de mai sus a fost scrisă de A.E. Baconsky, tatăl actualului ambasador român la Paris, « teologul » Theodor Baconsky. Bunicul meu, căruia îi port numele, primar ţărănist, a fost deportat, în calitatea lui de chiabur, pe Cîmpia Aradului, de unde s-a întors doar ca să moară pe pămîntul său - refuzînd să mai vorbească, deşi nu muţise între timp. S-au dus deja 20 de ani de libertate prost folosită. Foştii potentaţi din partid, servicii secrete, industrie, agricultură, cultură etc. au avut mulţi copii. Care au beneficiat de cele mai bune şcoli, de acces la resurse rare şi care astăzi sînt oameni maturi, mulţi chiar se pregătesc să iasă la pensie. Mă grăbesc să spun : copiii nu pot fi judecaţi pentru ce au făcut părinţii lor. Şi totuşi, ei sînt una dintre principalele explicaţii ale catastrofalei tranziţii româneşti. Cei mai neaşezaţi, cei mai nefericiţi de propria lor ascendenţă, pentru că nu vor reuşi niciodată s-o
« rezolve », sînt chiar aceşti urmaşi capitalişti ai vechiului regim comunist.
Tismăneanu, Patapievici şi Irinel Columbeanu, trei exemplare publice supraexpuse, nu vor cu adevărat condamnarea comunismului – lucru, de altfel, absurd şi irealizabil –, ci doar condamnarea propriilor genitori, de care ei nu mai vor să fie legaţi în nici un fel, căci nu sînt « vinovaţi » de o asemenea relaţie. Şi sigur că nu sînt vinovaţi, dar pînă la un punct : acela în care ne obligă şi pe noi, ceilalţi, să ne condamnăm părinţii şi bunicii, mulţi dintre ei trecuţi prin puşcăriile, gulagurile şi « serviciile de personal » administrate de părinţii lor. La sfîrşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80, împreună cu prieteni intelectuali, scriitori – zisa generaţie ’80 –, încercam să punem piedici, să « băgăm strîmbe », să fabricăm
« şopîrle » împotriva sistemului totalitar. Vladimir Tismăneanu era propagandist comunist, şi încă unul foarte harnic, la fel de grafoman ca şi azi. Patapievici avea, se spune, un job convenabil, despre care nu scoate nici o vorbă azi. În cazul lui Irinel Columbeanu şi a altora ca el, se ştie încă puţin despre cum îşi duceau viaţa lor de beizadele – o excepţie onorabilă face Serghei Mizil, care povesteşte fără complexe episoade din acele vremuri, cu tinerii lor.
După 1989, România avea două soluţii radicale de situare cinstită faţă de vechiul regim totalitar : o lustraţie severă, după modelul german, sau o reconciliere naţională (care n-ar fi presupus, bineînţeles, şi iertarea crimelor sau legalizarea hoţiilor, dar ar fi raţionalizat dezbaterile despre trecut). Nu s-a realizat nici una, nici alta. Cui i-a folosit întreţinerea dihoniei, a confuziei, a hărmălaiei ? Foştilor şi copiilor lor ? Şi ce rol au jucat, de fapt,
« zbîrnîitorile » presupusei societăţi civile gen Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Monica Macovei, Stelian Tănase, ei înşişi cu rădăcini în recenta lume roşie (chiar şi socri, cînd nu mame, taţi, unchi).
Să revenim. Mizeria publică revărsată de unii ca Vladimir Tismăneanu şi de alţii ca Irinel Columbeanu în viaţa românilor a fost şi este de o violenţă ieşită din comun. Voi rezista tentaţiei de a face liste lungi cu nenumăraţii fii, nepoţi, fraţi, cumnaţi şi cumnate. Cei mai mulţi dintre ei n-au urmărit decît bunăstarea, prin orice metode, legale dar mai ales ilegale, evitînd să dea lecţii sau să distorsioneze adevărul pînă la monstruos, aşa cum au făcut cîteva triste celebrităţi. Dar copiii foştilor sînt peste tot : în finanţe, în petrol, comerţ, IT, în reformatele servicii, în politică. Ministerele, partidele, comisiile, consiliile de administraţie, mass-media, universităţile sînt într-o mare măsură « ocupate » de aceşti urmaşi, foarte activi şi foarte « condamnatori ». Mulţi au rezidenţe puţin sau deloc cunoscute în « putredele » ţări dezvoltate. Averea defunctului stat comunist (sau stat pur şi simplu ?) a fost împărţită între copiii foştilor, lumea interlopă şi diverşi « investitori » ciudaţi.
Să dăm şi un exemplu pozitiv. Deşi nu am mai întîlnit-o de multă vreme, am urmărit-o cu simpatie şi admiraţie pe Anca Oroveanu, ea însăşi fiica unuia dintre personajele cu adevărat « grele » ale trecutului nostru recent, Leonte Răutu. Cultivată, discretă, profesoară iubită de studenţii ei, şi-a conservat un mod de a fi care, din păcate, nu a fost imitat de alţii.
În fapt, comunismul n-a fost decît o scurtă paranteză (45 de ani), la care se adaugă, iată, şi cei 20 de ani prevestiţi de cobea informată Brucan, timp în care s-a transferat tot ce se putea transfera de la lumea veche spre mîndra şi înspăimîntătoarea lume nouă. Tuturor tradiţiilor li s-a sucit gîtul. Confuzia pare să fie totală. « Revoluţia » a învins. Dar, se ştie, în lumea reală, nici o victorie nu e definitivă. « Trece o noapte, trece înc-o zi... »

Petru Romoşan
05.11.2009

Hayssam la GDS

 

Ce începe prost o sfîrşeşte şi mai prost. Grupul pentru Dialog Social s-a născut din spuma toxică a Revoluţiei şi dintr-o foaie scoasă din buzunarul de la piept al lui Silviu Brucan. Vorbim de acelaşi Silviu Brucan care încă din ilegalitate (1943) se ocupa de sinistra Scînteie. Mentorul politic din 1990 al lui Liiceanu, Tănase, Adameşteanu şi ceilalţi pînă la 22 de Patapievici, comisarul Silviu Brucan, cerea în Scînteia, după eliberare, în 1944, condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, Gh.I. Brătianu, Pamfil Şeicaru, Radu Gyr. Soţia lui, Alexandra Sidorovici, s-a ocupat în anii următori de condamnările la moarte în calitatea sa de procuror al poporului.
Cu un asemenea trecut glorios al mentorului Brucan, GDS de după 1990 nu putea produce decît o enormă cantitate de toxine. Ceea ce a şi făcut şi încă mai încearcă, şchiop, să facă. Traian Băsescu s-a dus în săptămîna asta la amicii săi postsovietici de la GDS să le trîntească el una cu Omar Hayssam, multiplu şi – se spune – genial spion. Lui Silviu Brucan i-ar fi plăcut fără doar şi poate Omar şi l-ar fi propus membru de onoare al GDS.
Traian Băsescu şi-a început mandatul cu repetate ameninţări la adresa populaţiei – totuşi – civile cu nenumăratele sale servicii secrete. În acelaşi context, ne-a plasat şi telenovela pentru proşti « Răpiţii din Irak ». Ce căuta neamţul în Bulgaria ? Ce căutau nişte ziarişti români inocenţi într-un teatru de război atît de periculos ? Ion Cristoiu, specialistul nostru în răpiri de-acu’ mai an, nu ne-a edificat, iar mai recent a dat-o rău de tot la întors şi se pare că nu ne va mai lumina defel. Decorul cu intelectuali GDS a servit pentru lansarea unor noi diversiuni în dosarul, care se anunţă de-o extremă gravitate, al relaţiei dintre preşedintele român şi enigmaticul sirian. Desigur, preşedintele nu le-a vorbit pretinşilor intelectuali despre « conturi », « combinaţii » şi alte daraveri de acelaşi gen. Intelectualii, oameni fini, nu se coboară la asemenea mizerii « politice ».
Sintagma definitorie pentru mandatul lui Traian Băsescu rămîne aceea de « preşedinte jucător ». După cum au pornit-o dezvăluirile, singura soluţie care le mai rămîne atît lui Traian Băsescu, cît şi Parlamentului României este desecretizarea dosarului Hayssam. Şi astfel e posibil ca spre sfîrşitul anului din preşedintele jucător să nu mai rămînă decît un preşedinte desecretizat. Există deja indicii suficient de serioase că toată lumea ştie totul (servicii străine, vezi cazul Munaf). Mai puţin ştiu românii, care tocmai se pregătesc să meargă la vot. Traian Băsescu şi-a început prost mandatul, abuzînd de atotputernicia serviciilor şi s-ar putea să-l sfîrşească şi mai prost, legat fedeleş în plasa aceloraşi servicii.
Deşi stenograma Degeratu-Hayssam, tipărită de ziarul Gardianul, e depăşită de documentele nou apărute, merită citit cu atenţie următorul fragment în care e vorba de mizeriile politice care au inspirat furia preşedintelui :

C. Degeratu : Să înţeleg că aţi avea astfel de relaţii?
O. Hayssam: Dacă doreşte domnul Preşedinte, facem tratative. Eu am spus şi in alte declaraţii.

C. Degeratu: Să găsim o modalitate. Sunt nişte combinaţii.
O. Hayssam: Da, sigur. Dosarul nu-l putem recuza pentru că e nedrept. Deci ei au făcut un dosar şi m-au acuzat pe mine de spălare de bani. Şi i-am dat domnului Preşedinte contul înregistrat. Şi au inceput să apară mai multe dosare economice la un loc.

C. Degeratu: O să-i aduc la cunoştinţă domnului Preşedinte. Domnul Preşedinte va decide cine cu ce. Dar dacă crede despre lucrurile astea că putem stabili cercul, suportul, stabilim că este posibil să vi se garanteze în condiţiile date.
O. Hayssam: Amănunte la acele acuzaţii.

Se poate observa că în dialogul de mai sus nu e vorba nici de ziarişti, nici de răpiri, ci de conturi, dosare economice şi « combinaţii », vorba generalului Degeratu.

Petru Romoşan
29.10.2009

Intelectualii Democraturii (I)

Nicolae Manolescu a fost cel mai important cronicar literar al epocii Ceauşescu. De la început şi pînă la sfîrşit. Pe atunci, meseria lui avea o foarte bună cotă socială. Misterios, după 1989, după Revoluţie, Nicolae Manolescu e asimilat unui mare disident. Ca şi Gabriel Liiceanu şi ca atîţia alţii. Cu traiectorii inexplicabile şi înainte, şi după. Cum a devenit Nicolae Manolescu la pensie şi mare diplomat la UNESCO e un alt mister care aşteapta să fie dezlegat.
La începutul anilor ’60, Manolescu a scris unele dintre cele mai odioase articole
« proletcultiste ». M. Niţescu, mort la finele anilor ’80 în condiţii neelucidate, a probat
într-o carte că Nicolae Manolescu a plătit cel mai greu tribut din generaţia sa propagandei
de partid. În chip inexplicabil, Manolescu s-a înşurubat atît de bine în « structurile
literare », încît n-a mai avut nevoie nici de carnetul de membru de partid (PCR). Puritate maximă. Dar ce fel de puritate ?
Scriitorii clujeni au trecut printr-un moment de mare emoţie la apariţia Istoriei literaturii de Nicolae Manolescu. Pentru că foarte mulţi dintre ei nu s-au regăsit în cartea de vreo 30 de ani promisă să fie complementul Istoriei... lui Călinescu. Clujenii s-au stresat degeaba : cărămida lui Manolescu e doar cel mai mare fîs al criticii şi istoriei literare din 1989 încoace. Fîsul are totuşi un merit, acela că Manolescu nu mai poate folosi « marea » sa Istorie ca argument de teroare şi şantaj pentru scriitorii încă în viaţă. Ceea ce, cu mănuşi sau fără, a cam făcut în ultimele trei decenii. Tovărăşeşte.
Chiar şi o parte a Securităţii, una colaterală, a dat-o-n bară cu Nicolae Manolescu. Mihai Pelin a deschis Cartea albă a Securităţii (1996) cu un document (Doc. 1) despre criticul literar. « Notele » lui Mihai Pelin la acest document, stupefiante, au scăpat vigilenţei lui Virgil Măgureanu. Iată-le : « La 17 noiembrie 1969, documentul referitor la Nicolae Manolescu a fost notat cu următoarea rezoluţie : « Pentru ultima oară vă atrag atenţia să puneţi în lucru prin mapă acest element. În termen de trei luni să rezolvăm cazul. Prezentaţi o schiţă cu sarcinile ce vi le propuneţi. » Mihai Pelin comentează : « Din documentele anterioare, rezultă că ideea ca Nicolae Manolescu să fie recrutat ca informator aparţinea biroului de Securitate din Cîmpina, care înaintase un dosar corespunzător inspectoratului din Ploieşti. La 5 martie 1969, de la Ploieşti spre Cîmpina a plecat următoarea adresă : « Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (Nicolae Manolescu – n.n.) din oraşul Cîmpina, urmînd ca dv. să continuaţi, pe de o parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conform indicaţiilor date... Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, susnumitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ţinîndu-se cont de pregătirea sa şi, mai ales, de relaţiile ce şi le-a creat în Franţa şi R.F. a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de regimul socialist, faţă de politica partidului nostru şi, de aceea, verificările ulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cît şi relaţiile sale interne şi externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuşi, că nu are o poziţie tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conţinutul scrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă de înţeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în ţară. De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei româneşti dintre cele două războaie dovedeşte că poziţia sa politică nu este corespunzătoare, deşi el, în discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E. » Securitatea din Cîmpina şi din Ploieşti nu era la curent nici cu articolele pure şi dure ale lui Nicolae Manolescu din 1961-1965 şi nici cu relaţia privilegiată a tînărului Manolescu cu tovarăşul George Ivaşcu, director la Contemporanul şi, ulterior, la România literară.
În scurta sa prefaţă la Cartea albă a Securităţii, Virgil Măgureanu, directorul S.R.I. în funcţie în 1996, îl citează de două ori cu admiraţie pe Nicolae Manolescu  (« oameni de talia criticului literar Nicolae Manolescu sau a criticului de artă Andrei Pleşu »). Despre dosarul de la Securitate al lui Nicolae Manolescu nu se ştie încă mai nimic. S-ar putea ca, odată cunoscut, acest dosar să fie mai valoros, chiar şi în ceea ce priveşte literatura din comunism, decît Istoria semnată de critic. Nu e exclus ca ierarhiile instaurate în 1960, dintre care multe valabile şi astăzi, să fie mai degrabă militare decît literare.  

Petru Romoşan
23.10.2009

Poker cu guvernul pe masă

Care instituţie e mai sinceră : Preşedinţia sau Parlamentul ? Sau, poate, partidele ? Nici una, desigur. Pentru că sinceritatea nu e o valoare în politică. Nici în artă, de altfel. Majoritatea parlamentară ad-hoc s-a îndrăgostit brusc de tehnocraţi (păsări foarte rare la noi). Preşedinţia a făcut o pasiune la fel de fulgerătoare pentru competenţa economică (unde s-o fi ascuns ea pînă acum ?). Discuţia, cearta, hărmălaia au ca miză un singur minister, cel de Interne. De fapt, guvernul perfect ar trebui să aibă un singur ministru, care să se ocupe de organizarea alegerilor şi, în bună tradiţie interbelică, să le şi cîştige pentru organizator. Vrea cineva să fraudeze alegerile ? Oare cine ? Sînt întrebări prea sincere şi, cum spuneam, sinceritatea în politică n-are căutare.
Va face Băsescu tandem cu necunoscutul Lucian Croitoru pentru prezidenţiale ? Dar va fi vreodată Lucian Croitoru prim-ministru sau e doar dublura unui Stolojan deconspirat şi prea de tot expirat ? Dar dacă Băsescu va face tandem cu primarul Klaus Johannis, cu Johannis pe post de preşedinte şi Băsescu pe post de premier ? În aceste zile orice ipoteză, oricît de fantezistă, e permisă. De altfel, Băsescu l-a sunat pe Johannis şi i-a promis că-l va vizita ca să-i facă propuneri politice. În orice caz, marele cîştigător al acestor zile de nebunie politică e primarul Sibiului. Extraordinara publicitate de care s-a bucurat îi prefigurează un destin naţional.
Pînă în acest moment Traian Băsescu nu a pierdut puterea şi, mai mult, nu pare deloc dispus s-o piardă. Şi nici Crin Antonescu, nici Mircea Geoană nu par suficient de hotărîţi s-o cîştige. Iar PSD-ul, în continuare cel mai mare partid, pare dispus să joace mîna a doua. Disputa reală are loc între cele două partide presupuse de dreapta, PD-L şi PNL. UDMR
şi celelalte minorităţi sînt sistematic de partea puterii. Nu-şi asumă nici un risc şi e de înţeles. Cînd vor afla unde e puterea, vor şti cu cine să meargă.
Deocamdată, trădătorii – care pot fi şi peşti foarte mari, capabili să înoate la mare
adîncime – sînt, fără îndoială, invizibili. Ceea ce nu înseamnă că ei nu şi-au început deja jocul dublu, triplu, cvadruplu. Şi multe trădări vor rămîne necunoscute, cum se întîmplă în istorie. Pe cele minore, precum cumpărarea de parlamentari uninominali la snop, le vom afla, probabil, destul de repede. Votul democratic nu pare suficient de puternic în lupta cu Traian Băsescu. În ultimele două zile, contracandidaţii săi l-au văzut deja „terminat”. S-au grăbit lamentabil. Pentru că Băsescu, un pseudo-Cuza, nu mai poate fi decît şef sau exilat. Deocamdată, e încă la Cotroceni.

Petru Romoşan
15.10.2009

Preşedintele inutil

 

Chiar avem nevoie de un preşedinte ? E bun la ceva un preşedinte sau e doar un încurcă-lume ? De ce n-au reuşit ultimii trei preşedinţi presupuşi democraţi să strîngă în jurul lor destule energii pentru a duce ţara în vreo direcţie ?
Primul preşedinte din istoria României a fost Nicolae Ceauşescu. La 28 martie 1974, Ştefan Voitec, social-democrat în tinereţe, preşedintele Marii Adunări Naţionale, i-a înmînat lui Ceauşescu sceptrul cu ocazia depunerii jurămîntului. Fusese modificată cu o zi înainte,
pe picior, şi Constituţia. Constantin I. Parhon, Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica au fost şi ei şefi decorativi ai statului (« preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale », « preşedinte al Consiliului de Stat »), dar nu au fost preşedinţi ai României. Aceştia au fost doar, în ordine, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, din nou Ion Iliescu, Traian Băsescu, Nicolae Văcăroiu (interimar), din nou Traian Băsescu.
Pentru Ceauşescu, funcţia pompoasă de preşedinte (cu sceptrul regal) consfinţea formal
un dictator în carne şi oase. Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au maimuţărit cum au putut, « democratic », o funcţie care a fost golită de sens în 1989. Traian Băsescu a încercat,
şi uneori a reuşit, să se întoarcă la izvorul « fermecat » al lui Ceauşescu. O parte a populaţiei şi o trupă de intelectuali i-au aplaudat apucăturile autoritare. Dar care sînt izbînzile sale ? L-a sabotat timp de patru ani pe fostul prim-ministru Tăriceanu, prim-ministru al României, şi nu al unei ţări străine. A reuşit o alianţă contra naturii PD-L-PSD, care a dat cel mai jalnic guvern (Boc) din ultimii douăzeci de ani. A pus Parlamentul în şomaj tehnic – acesta nu mai discută legi, ci doar înghite pe nemestecate ordonanţe şi asumări de răspundere. A împins judecătorii în grevă. Cu alte cuvinte, a invalidat toate puterile statului. Şi care au fost cîştigurile ? Mircea Geoană se instalează din ce în ce mai confortabil în rolul de nepot « soft » al lui Ceauşescu sau în acela de pupil adoptat raţional de Ion Iliescu. Crin Antonescu şi Sorin Oprescu, în calitatea lor de outsideri, vor fi obligaţi la exerciţii retorice din ce în ce mai abrupte.
De unde vine sentimentul de jenă, de inadecvare, al cetăţenilor care cîntaresc oferta electorală la prezidenţiale ? De unde vine certitudinea majorităţii populaţiei (o prezenţă
la vot de mai puţin de 50 % ?) că toţi candidaţii sînt insuficienţi, impostori, periculoşi chiar ? Răspunsul poate fi unul surprinzător. Şi dacă nu oamenii sînt principalii vinovaţi,
ci instituţiile aşa cum au fost ele improvizate, în frunte cu preşedinţia ?
Adrian Năstase şi Ion Iliescu şi-au croit o Constituţie pe măsura lor. Ei au fost continuatori ai statului comunist şi s-au ferit ca dracul de tămîie de restaurarea instituţiilor de dinainte
de ocupaţia sovietică. Instituţiile de astăzi nu au nici o legătură cu monarhia constituţională, susţinută, cel puţin pînă în 1939, de un Parlament puternic. Atît oamenii, cît şi instituţiile de azi succed direct statului comunist falimentar. Şi totuşi, cei 45 de ani comunişti cîntăresc în prezentul nostru infinit mai greu decît cei 81 de ani regali. Funcţia de preşedinte, aşa cum a gîndit-o Ceauşescu pentru sine şi cum au cîrpit-o Ion Iliescu şi Adrian Năstase în beneficiul altui comunist, Traian Băsescu, are un trecut foarte urît şi un viitor nesigur,
dar e capabilă să producă încă mulţi monştri. Pînă cînd vom reuşi să ne întoarcem la adevărata noastră istorie. De fapt, multă lume are acum impresia că ne-am întors deja în 1990. Şi pe drept cuvînt : toate lucrurile nerezolvate îţi rămîn mereu în faţă.
Pretinsa asemănare dintre construcţia constituţională franceză şi cea românească e doar comică – nouă ne lipsesc cîteva sute de ani de civilizaţie urbană, ne lipsesc cîteva revoluţii, un trecut imperial... şi chiar şi ultimii 60 de ani ! Putem deci încerca o predicţie : oricine iese acum preşedinte la noi va fi tot un Ceauşescu, dar mult mai mic şi din ce în ce mai puţin util.

Petru Romoşan
08.10.2009

Chef electoral

Traian Băsescu pare hotărît să mai cîştige o dată preşedenţia României. Mai hotărît decît toţi adversarii săi. Îl poate opri cineva ? Dacă în următoarele două luni nu se întîmplă nimic spectaculos – dosare de mare corupţie, dosarul Omar Hayssam, stenograme fulminante, filme « documentare » bombă –, noul preşedinte se va numi tot Traian Băsescu. Spre disperarea tuturor celor care s-au săturat de scandal, crize, diversiuni, vulgaritate, incompetenţă economică, dezastru moral. Şi banda va chefui încă o dată, ca în nemuritorul Cîntec al bandei de N.T. Orăşanu.

Petru Romoşan
02.10.2009

Cîntecul bandei

Neoconservatorul român

 

De mult îmi doresc să scriu şi eu ceva pozitiv despre Vladimir Tismăneanu. Adevărul e că
nu am nimic cu ideologul sau propagandistul care poartă acest nume, deşi poate că-l invidiez sincer pentru că trăieşte într-un oraş tihnit ca Washingtonul. Cine a fost acolo înţelege bine ce vreau să spun. Mă rog, fiecare cu norocul lui. În fine, am găsit. Pot să-l privesc şi eu
pe Volodea dintr-un unghi favorabil. Sper să nu-i dau totuşi emoţii prea mari.
Vladimir Tismăneanu are o calitate care merită subliniată : el e unitatea de măsură, etalonul neoconservatorului român. Omagiul pe care l-a scris de curînd la dispariţia lui Irving Kristol, fondatorul ideologiei neoconservatoare,  m-a decis să fac acest gest reparatoriu şi să-i dau neoconservatorului român ce i se cuvine de drept.
Irving Kristol, dispărut la o vîrstă venerabilă, a fost, împreună cu Norman Podhoretz, printre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai doctrinei neoconservatoare, dominantă în anii Reagan şi ai celor doi Bush. În tinereţe, Irving Kristol a fost militant troţkist, la fel ca Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase şi, probabil, Dan Pavel. Troţkismul, în anii ’70-’80, avea
la Bucureşti, sub Nicolae Ceauşescu, ceva acut comic. Mi-l amintesc pe Stelian Tănase ţinîndu-mă de nasture pe Calea Victoriei şi nuanţîndu-mi în şoaptă troţkismul versus stalinismul. Ce trebuie spus în avantajul lui Vladimir Tismăneanu e că neoconservatorismul său nu se deosebeşte cu nimic de cel al tovarăşilor săi mai vîrstnici şi mai celebri. Mai toţi neoconservatorii din ultimii treizeci de ani au fost în tinereţe troţkişti, marxişti, leninişti, comunişti, sindicalişti, extremişti diverşi de stînga, anarhişti. La maturitate, au virat spre dreapta. E o evoluţie naturală să fii de stînga la tinereţe, pentru ca apoi, după ce te-ai aşezat burghez în viaţă, să te instalezi confortabil la dreapta. Aşa cum se verifică mereu şi zicerea binecunoscută „la vremuri noi, tot noi”. Neoconservatorii au reuşit într-un timp relativ scurt, începînd cu Margaret Thatcher şi Ronald Reagan, ceea ce n-a reuşit stînga democrată într-un secol, adică să-i pună pe butuci pe conservatorii clasici. Lecţia a fost bine însuşită
de PD, iar PNŢ-ul a fost hocus-pocus scos de pe scena politică. Marian Miluţ e şi el un mic neoconservator infiltrat. Ultimul candidat conservator în America a fost Sarah Palin, ridiculizată temeinic atît de media afiliată stîngii, cît şi de cea devotată neoconservatorilor. În viitor, după ce conservatorii se vor trezi din păcăleala neoconservatoare, nu e deloc exclusă o apropiere a lor de social-democraţi. În ceea ce priveşte PD-L-ul, afilierea sa
la neoconservatorism pare a fi încă un secret de stat.
Nici virajul PD-ului de la stînga la dreapta nu e chiar atît de original. Surprinzătoare
nu sînt decît amploarea şi viteza de execuţie. Adică dimineaţa partidul era de stînga, iar după-amiaza, în întregime, a devenit miraculos de dreapta. Se pare că lucrul e fără precedent în Europa. Desigur, virajul s-a produs sub atenta supraveghere a unor guru neoconservatori ca Vladimir Tismăneanu şi/sau Alina Mungiu-Pippidi.
Dar să revenim la Tismăneanu. I se reproşează sistematic că e autorul a sute de articole
în care, tînăr fiind, proslăvea ideologia comunistă. Dar faptul nu e în nici un fel incompatibil cu noua sa orientare neoconservatoare. Se găsesc în aceeaşi situaţie minţi mult mai puternice, intelectuali mai consistenţi decît el. Cărţile lui nu sînt, de altfel, decît destul de mediocre
şi banale compilaţii. Cei care n-au avut acces la sursele sale la vremea lor riscă să-l ia foarte
în serios. O fac pe contul lor. Nici producerea de compilaţii livrate drept mari descoperiri personale nu e foarte originală la Bucureşti. Alţi doi proaspeţi neoconservatori - Andrei Pleşu, cu îngerii săi, şi Patapievici, cu al său om recent - au procedat la fel. Tismăneanu
nu e cu nimic mai rău din acest punct de vedere.
Desigur, discuţia despre neoconservatorii români, cu PD-L ca utilaj politic de încercare,
e mult mai largă şi mai complicată. Eu n-am făcut decît s-o deschid aici cu o lămurire
în favoarea lui Tismăneanu. Fără mare legătură cu insultele stupide pe care mi le aplică
de ceva vreme. În schimb, ce nu mi-e mie deloc clar e situarea sa geografică. Nu înţeleg
cum poţi să fii neoconservator român, să faci rapoarte finale în Parlamentul României,
fiind cetăţean american şi locuind la Washington. Parcă totuşi comisarii sovietici
s-au deranjat să se mute pe Dîmboviţa.

Petru Romoşan
24.09.2009

Un preşedinte distrugător

 

Traian Băsescu, alţi cinci ani la Cotroceni ? De ce nu ? Unde merg cinci, merg şi zece !
Traian Băsescu s-a autodefinit memorabil ca preşedinte-jucător. S-ar putea ca posteritatea, în măsura în care-şi va mai aminti de el, să-l reţină ca preşedinte-sabotor sau ca preşedinte-distrugător – în orice caz, ca preşedinte securist. Securitatea e singura explicaţie a ascensiunii misterioase a acestui personaj de tot mediocru. Dacă Ion Iliescu a fost omul nomenclaturii de partid, dacă Emil Constantinescu a fost propulsat de societatea civilă
în condiţii de gravă prăbuşire economică, Traian Băsescu este, fără îndoială, fructul tîrziu
şi scelerat al Securităţii. Dacă agenda ascunsă a celor ce-l susţin e distrugerea României, Traian Băsescu e cea mai bună alegere. Poate doar Sorin Oprescu să-i facă o palidă concurenţă. Prin comparaţie, atît Crin Antonescu, cît şi Mircea Geoană lasă o impresie
de crasă normalitate.
Desigur, mulţi oameni sănătoşi la cap îşi fac deja socotelile, îşi pregătesc valizele, renunţă
la o luptă fără nici o şansă. Nu-i nimic, vor veni alţii : bursieri, ong-işti, oameni cu diferite treburi. Să încercăm cîteva proiecţii. Ce ziceţi de Vladimir Tismăneanu ministru al Educaţiei şi al Culturii ? Dar Horia-Roman Patapievici ministru de Interne ? Pentru că nu reuşesc să mai convingă pe nimeni cu pixul (transformat într-o bîtă) li se vor oferi mijloacele adecvate. Deocamdată un mare semn de întrebare se pune la Elena Udrea. Îi vom vedea sau nu, preţ
de încă un mandat prezidenţial baletul dizgraţios pe toate ecranele ? Şi în ce postură :
prim-ministru, ministrul Justiţiei sau şeful tuturor serviciilor secrete ? Cît priveşte programul de guvernare, nu cred că – exceptînd unitatea cu pixuri (bîte) pusă să-l apere
pe Marele Om – mai are cineva vreo curiozitate.
În cei cinci ani care se încheie penibil, el şi-a ales ca adversari calităţile sale principale : corupţia şi comunismul. Pentru că Traian Băsescu poate fi definit cel mai bine drept corupt şi comunist. Securistul – esenţiala sa identitate – e bine ascuns. Comunismul s-a prăbuşit
cu ani în urmă, dacă a existat vreodată, iar corupţia e mai performantă ca oricînd. Personajul pervers, mistificator, resentimentar care e Băsescu a păcălit de minune. Dar preşedintele-distrugător a reuşit, luptîndu-se cu ficţiunea statului comunist, să şubrezească semnificativ statul român. Statul de drept n-a renăscut încă. Dacă acestea sînt comandamentele, de ce
să-l opreşti dintr-o aşa grozavă lucrare ? Descentralizare, dezvoltare, şcoală şi justiţie ? Nişte vorbe de dînşii inventate.
Primii patru ani, cei petrecuţi împreună cu premierul liberal Tăriceanu, pot fi rezumaţi extrem de uşor : repetate ameninţări la adresa civililor cu atotputernicele servicii secrete ; boicotarea sistematică, demenţială, a primului-ministru pe care l-a numit el însuşi
de bunăvoie şi nesilit de nimeni ; rezultate aproape de zero în politica externă, domeniu
nu numai rezervat preşedintelui, dar care şi obligă la rezultate palpabile, preşedintele fiind
în mod natural primul agent comercial al ţării ; respectarea unor angajamente militare costisitoare şi fără contrapartide concrete, demonstrabile. Ultimul an, anul Boc, e un succes pe toată linia. Obiectivul e clar : realegerea istorică a lui Traian Băsescu. La pachet, ţara
a fost livrată pe termen lung FMI-ului. În rest, i se mai poate atribui preşedintelui în funcţie concubinajul costisitor cu o camarilă de presupuşi intelectuali şi de « acoperiţi » în toată presa. Rezultatele le poate vedea oricine : războiul româno-român a atins culmi greu
de imaginat altădată.
Traian Băsescu din nou la Cotroceni ? Eu am de făcut doar o « modestă propunere » :
să schimbăm numele ţării, să-i spunem Republica Geografică România. Pentru orice eventualitate.

Petru Romoşan
17.09.2009

Demolatorii

 

Avem o lungă istorie de dărîmări. Mai întîi, în tinereţea Mariei Banuş - o scriitoare de primă mînă, de altfel, ale cărei poezii de dragoste vor înfrunta timpul -, am dărîmat lumea veche românească. În timpul lui Nicolae Ceauşescu, am dărîmat cartiere, sate şi biserici.
De douăzeci de ani dărîmăm dărîmarea - comunismul adică. Nu ne mai putem opri
din dărîmat! Dărîmătorii sînt în toate gazetele, pe toate ecranele, în toate comisiile, lipiţi
de toate bugetele. Copiii « foştilor » nu mai prididesc cu analizele, cu criticile la dezastruoasa « operă » a genitorilor lor.

Cît de mult ne lipsesc nişte reconstructori, cîţiva constructori, nişte oameni care să lucreze într-o direcţie banală, a viitorului! « Rapoartele finale » pe care vor să ni le aplice, terminal şi definitiv, Tismăneanu şi ceilalţi Patapievici se întîlnesc impecabil cu « poeziile »
anilor ’50 scrise de A. Toma, Eugen Frunză, Dan Deşliu etc. Anticomunistul de bîlci
de la Washington - un jupîn de tarabă, mieros şi hapsîn - are despre românii de astăzi
o vedere foarte asemănătoare cu cea din textul Mariei Banuş. Singura diferenţă - esenţială -
e că Maria Banuş avea talent! Demolatorii de astăzi sînt de două ori impostori.

Petru Romoşan
10.09.2009 

Dărîmăm

Ce mai bîlci dărîmăm! Ce mai tîrg forfotea!
Ţipete, fluere, scrînciob, dughene.
Ce mărfuri ciudate zăceau pe tejghea,
Şi-n umbra dughenii, ce monştri, alene.

Samsari şi geambaşi, sulimane, foiţă,
Vătafi cu biciuşti şi copii ca moşnegii.
În aer, de-a-valma sub crunta arşiţă,
Bocciii, piticii, sforarii şi regii.

Directori de circ, buhăiţi şi zbanghii,
Jupîni de tarabă, mieroşi şi hapsîni,
Vesteau chilipirul, chemau muşterii,
Şi guşile, salbă, jucau peste sîni.

Vindeau cu toptanu-adevăruri şi legi
Şi vorbe cari sfîrîe-n untul gogoşii,
Balsam pentru suflet, pomezi pentru negi,
Aceleaşi cu care s-au uns şi strămoşii.

Suduiau, se tocmeau, cumpărau chilipir.
Vieţi omeneşti le aveai cu-o para,
Veneau doar ei singuri, desculţii, în şir,
Să-şi tîrguie vlaga, pe-un ban, la tejghea.

Mereu alte mutre, alţi hoţi ghiduşari,
Dregători pehlivani şi maimuţe dresate.
În praf, sub povară, mereu opincari
Şi hamali vlăguiţi, rupţi în coate.
(fragment)

Maria Banuş
(1914 - 1999)

Cine se teme de judecători ?

 

Pe măsură ce ne apropiem de termen, alegerile prezidenţiale se profilează ca o întîmplare derizorie. Traian Băsescu (plus Elena Udrea), Mircea Geoană, Crin Antonescu, Sorin Oprescu sau Nati Meir, dar, iată, fără Radu Duda : poate să cîştige oricine, tot dracul ăla e ! Doar nişte ziare şi televiziuni defazate mai macină subiectul în gol. Campania electorală pare încheiată înainte de startul ei oficial. Produsul oferit de animalele politice şi de fraţii lor siamezi, ziariştii, e perceput majoritar ca o marfă stricată. O adunătură de farsori, mincinoşi, incapabili, plătiţi degeaba.
În mijlocul haosului politic şi al crizei economice de o nemaivăzută amploare, cu trei luni înainte de alegerile prezidenţiale, micul om mare Emil Boc vrea să reformeze statul român. Nici mai mult, dar nici mai puţin. Reforma lui Boc, realizată sub ochiul lui Traian Băsescu
şi împreună cu Monica Iacob Ridzi, Vladimir Tismăneanu, Elena Udrea, H.R. Patapievici, Gheorghe Pogea sau Adriean Videanu, Mircea Miclea, dacă reuşeşte, poate fi una dramatic
de importantă, pentru că ar fi şi ultima…
Cum executivul şi legislativul au fost deja puse la pămînt de ciudatul nostru preşedinte
şi de gaşca sa, vestea bună vine dinspre a treia putere a statului, puterea judecătorească. Judecătorii, cărora li s-au alăturat DIICOT şi DNA, nu vor să se lase reformaţi de Emil Boc şi Traian Băsecu, sub supravegherea nefastă a FMI, un FMI foarte îngăduitor, de altfel,
cu cel mai dezastruos guvern din ultimii douăzeci de ani. Judecătorilor par să li se alăture
şi profesorii, deja cu salariile bine reformate de păcălicii care ne guvernează. Lupta dreaptă
a judecătorilor, în primul rînd pentru locul şi statutul lor, şi abia în al doilea rînd pentru drepturile salariale legitime, dacă va ajunge la capăt, poate duce chiar la instaurarea statului de drept. Judecătorii reprezintă astăzi şi ultima redută a statului român. Dacă ei vor pierde, singurul cîştigător din România va fi, probabil, Traian Băsescu.
Dar cine se teme de judecători ? Să întocmim o listă scurtă. Primii ar fi politicienii afacerişti (corupţi) şi afaceriştii cu statul (infractori şi impostori). Exemple ? Primii pe listă ar fi marii inamici Traian Băsecu şi Dinu Patriciu. În ianuarie 2010, Traian Băsescu ar trebui să se întîlnească cu un judecător în dosarul Flota. Cine îl poate împiedica pe « analistul » de la
cel mai sinistru ziar de astăzi, Adevărul, adică pe Dinu Patriciu, să devină prim-ministru după alegerile prezidenţiale ? Cîţiva judecători, eventual tineri şi prost plătiţi. Şi pentru că am pomenit de fiţuica Adevărul, tot pe lista scurtă a adversarilor judecătorilor se găseşte
şi aşa-zisa « a patra putere în stat », ziariştii, media în general. Cu salariile lor « nesimţite », salarii fără nici o legătură cu vreo piaţă liberă a ideilor. Conştiinţe cumpărate,
mercenari odioşi.
Să recapitulăm. Lista celor care se tem de judecători e foarte lungă în România. Politicienii (din executiv, Parlament, din administraţia centrală şi locală), afaceriştii pe spinarea statului, ziariştii fără o lege a presei – toată această faună monstruoasă a tranziţiei româneşti
se opune cu ferocitate unei justiţii independente. O justiţie independentă care va începe
să împartă, mai bine sau mai puţin bine, în sfîrşit, legea.

Petru Romoşan
03.09.2009

Ioan T. Morar, cu şi fără SOV

 

Şi « viaţa mea a fost un lung şir de miracole » (Brâncuşi dixit) - le voi scrie cîndva. Am cunoscut oameni mari, am fost dăruit de bunul Dumnezeu cu mulţi maeştri din domenii diverse, am avut şi am prieteni adevăraţi, am întîlnit oameni tineri de mare valoare, dar, dracia dracului, n-am avut parte decît de denigratori mărunţi, chiar jenanţi. Dacă Dorin Tudoran m-a păcălit o vreme, azi ştiu cu cine am de-a face. În ceea ce-l priveşte pe Volodea Tismăneanu, n-am avut niciodată vreo iluzie. Şi pe amîndoi îi trec tot la capitolul mărunţei, ca şi pe Mihăieş şi pe Patapievici, alţi impostori recenţi.
Ioan T. Morar e un fel de copie proastă a mea. Un fals grosolan care mă urmăreşte de foarte mulţi ani. Nu e singurul. Un altul a fost fabricat de Securitate şi, începînd din 1983, a fost pus pe locul meu în viaţa literară, iar de curînd chiar în istoria literaturii. Mă rog, o istorie
a « lor », o altă fabricaţie. Dar să revin la Biju(teria) Morar. Prima lui plachetă de versuri, Îmblînzitorul de metafore (1981), e o pastişă după textele mele. Un fel de plagiat în spirit, dar mai ales în ticuri compuse pe baza volumului meu Comedia literaturii (1980). Cînd
i-am răsfoit volumaşul la restaurantul Uniunii Scriitorilor, am avut un sentiment de déjà-vu grotesc. L-am aruncat în primul coş de gunoi la îndemînă, aşa cum obişnuiam să fac pe atunci şi cu ziarele şi gazetele la scurt timp după ce le cumpăram. În ultimii ani, Biju nici nu-şi mai citează în CV-uri placheta de debut. O ascunde ca pe o faptă de ruşine. De fapt, Biju
a debutat de vreo trei ori, şi totuşi, scriitorul Morar nu s-a născut încă. Deşi a obţinut un nelalocul lui premiu al Uniunii Scriitorilor în 1984. Pilele lui de atunci ar putea să ne explice « cariera » lui jurnalistică de azi ? În următoarele lui plachete de versuri i-a pastişat pe alţii. Ceea ce face şi azi, de altfel. Individul nu are personalitate. Ca şi falsificatorii operelor de artă, el poate imita pe oricine pentru că el însuşi nici nu există. Dar dracii, mari sau mici,
nu procedează oare la fel ? La drept vorbind, nu l-am înţeles niciodată pe Creator : de ce a hotărît să-i nedreptăţească într-atît pe unii ? De ce unii se nasc şi mor mici, urîţi şi lipsiţi
de orice talent ? Născuţi « greşit », ei vor raspîndi toată viaţa mizerie. E vina lor ?
Ştiu că acest denigrator minim, ce mi-a fost destinat de vreun diavol meschin, va continua să-şi facă jobul umilitor atîta timp « cît va fi făină-n sat /Şi găină de furat ». Isteric, revanşard, va munci sisific pentru a pune la îndoială pe oricine, străduindu-se neputincios să edifice un egalitarism al mizeriei.
Am înţeles că patronul lui Morar, pe care n-am ajuns să-l cunosc, pune mai presus de orice respectabilitatea. Dar daca domnul Vîntu se visează, într-adevăr, un om respectabil, e cu neputinţă de înţeles cum ar putea cîştiga o asemenea valoare folosindu- se de nişte poame ca Ioan T. Morar, deja condamnat penal definitiv pentru calomnie în presă, şi colegii săi, ziarişti de baltă şi ei, Doru Buşcu, Mirela Corlăţan, Cristian Pătrăşconiu, Eugen Istodor etc., etc., oricîte mii şi mii de euro le-ar plăti lună de lună, an de an.

PS O discuţie publică despre salariile şi veniturile jurnaliştilor ar clarifica multe. Cine are curajul să înceapă ?

Petru Romoşan
31.08.2009

Imobiliare şi ziarişti

 

S-a sfîrşit o epocă. A fost scurtă, dar teribil de toxică. Între 2002 şi 2008, preţurile
caselor, terenurilor, inclusiv cele virane, a crescut în ţărişoară şi mai ales în marile oraşe,
dar nu numai, de vreo cinci ori. Numărul ziariştilor, ca şi retribuţiile lor, s-a multiplicat echivalent. Doctori ? Nu. Au tăiat-o spre Vest. Ingineri ? În străinătate sau reciclaţi
în ziarişti. Ţărani la sapă sau la coasă ? Nu. Analişti politici în cîrciumile satelor.  
Culmea nenorocului sau răzbunare a destinului, odată cu guvernul Boc a venit, implacabilă, criza. Care se tot rostogoleşte. Ca şi datoriile României. Specialiştii în imobiliare au luat-o la fugă, ca potîrnichile, de pe ecrane. Ce se mai pricepeau în anii trecuţi ! În numai cinci ani ne-am umplut de agenţii şi dezvoltatori imobiliari ca de păduchi. Dar la fel s-au înmulţit
şi ziariştii. O ţară de boieri ! Părea că vom depăşi America (nu i-a invitat Tăriceanu
pe ai noştri investitori să cumpere în America ?) Pe  « bătrîna » Europă o depăşisem
de mult, de pe vremea fostului ministru american al Apărării Donald Rumsfeld.
Dar a venit guvernul Boc şi cu el, la pachet, criza mondială, naţională şi chiar clujeană.
Şi nu se mai opreşte. Ca un făcut, reînsănătoşirea economiei se va produce numai
după ce Boc, Udrea şi Băsescu vor părăsi puterea.
Dar să revenim la ziarişti. Vă amintiţi : zmeul Robert Turcescu îl vedea terminat şi gata pensionat pe « bătrînul » ziarist C.T. Popescu. Pe lîngă progresul imobiliar, se profila
şi paradisul terestru al ziariştilor tineri. Tineri, tineri, dar foarte scumpi şi extrem
de corupţi. Nu-i nimic, mogulul plăteşte. Îl mai scuipi încă o dată deontologic între ochi
şi îţi dublează veniturile. Pentru că mogulul se visează respectabil.
Preţurile caselor şi terenurilor se vor întoarce la nivelul lor din 2003, 2004, iar afacerile vor reporni. Mogulii au tăiat mişeleşte salariile bravilor ziarişti. A fost doar prima etapă. Etapa a doua e în curs de desfăşurare. Sînt trimişi să se mai profesionalizeze pîlcuri-pîlcuri
de ziarişti. Democraţia românească e în pericol ? Nici pomeneală. Se vor înmulţi inginerii, agricultorii, secretarele, profesorii de la ţară şi alţi meseriaşi atît de necesari.
Dar n-a fost frumos ?

Petru Romoşan
28.08.2009

În România rulează remake-ul
«Odiosul şi Sinistra »

 

Cum arăta România pe care aţi regăsit-o în momentul în care aţi revenit în ţară ?
România lui 1997, cu Emil Constantinescu preşedinte, PNŢCD şi Convenţia Democrată
la putere, era haotică, imatură, barbară, dar mergea într-o direcţie pozitivă, înspre Europa
şi înspre structurile de apărare euro-atlantice. Emil Constantinescu şi cîţiva lideri ţărănişti erau, poate, naivi, nepregătiţi să guverneze, dar aveau şi bună credinţă, o urmă de ideal. Comparaţia dintre presupusa dreaptă de azi, neoconservatoare, populistă, şi dreapta
de atunci e net în favoarea lui Constantinescu şi a ţărăniştilor. Azi avem de-a face cu impostori agresivi, hoţi, trădători de ţară, cu intelectuali militarizaţi, încă disimulaţi.
Actuala dreaptă populistă a ocupat locul ţărăniştilor printr-o fraudă istorică, orchestrată
de « gînditori » din străinătate prin intermediul Securităţii care, iată, e împănată
cu intelectuali « fini ».

Atunci spuneaţi că şansa de a se reforma a acelei ţări «bătrîne şi îmbătrînite» se află în mîinile tinerilor ei. V-au confirmat aşteptările tinerii care au apărut pe scena politică a ţării ?
Am încercat, împreună cu Editura Compania, să ajut tînăra generaţie. Am debutat tineri autori dificili : Sorin Adam Matei, Ciprian Şiulea, Dorin Liviu Bîtfoi, Adrian Gavrilescu, Marius Tudor, Adrian Majuru şi alţii. Editura Compania a redat publicului de azi o carte
« inedită » a lui Mircea Vulcănescu, Tînăra generaţie, care a fost primită ca un « manual » de tinerii care doreau să se afirme în politică, în presă, în cultură, şi care a provocat o largă dezbatere publică. Editura a tot format juni în meseriile breslei, a ajutat destui să acceadă în presă. Rezultatele eforturilor de atunci sînt dezamăgitoare. « Generaţia aşteptată », numită astfel de fostul Cotidianul, a devenit mult înainte de termen « generaţia expirată ». Vedeţi
şi dumneavoastră ce tineri avem în politică şi în media ! Nu le mai dau aici numele - ele pot fi regăsite în două articole pe care le-am publicat în Foaia transilvană despre « scîrbele tinere » şi «junii corupţi». De altfel, tinerii intelectuali au uitat în chip vinovat de curajul politic, cetăţenesc, mai ales pentru că majoritatea celor vocali de acum cîţiva ani s-au instalat la căldurica aranjamentelor dubioase şi a sinecurilor, toate subordonate ţuţuroiului politic. Eşecul tinerei generaţii este, poate, cea mai gravă problemă a societăţii româneşti de astăzi. Totuşi, România va trebui să construiască o alternativă la regimul Băsescu şi oameni sînt. Neîncrezători, poate laşi, speriaţi sau dezgustaţi de presiunile aparatului, tineri sau bătrîni, dar oameni de valoare sînt.

Care sînt « personajele » de care credeţi că trebuie să se mai descotorosească România ?
Problema României nu ţine de persoane, oricît de numeroase ar putea fi personajele
negative. Problema noastră e una de funcţionare a legilor. Vechiul aparat, împrospătat cu fiii şi nepoţii, împiedică intrarea în civilizaţie a ţării prin blocarea Justiţiei. Uniunea Europeană
a pus diagnosticul corect. În plus, avem nevoie de competenţe verificate în toate domeniile, chiar dacă ar trebui să le importăm.

De cînd v-aţi întors, aţi regretat vreodată că aţi lăsat Franţa pentru a vă întoarce acasă? În ce împrejurări ?
Îmi lipsesc mult librăriile, galeriile de artă, muzeele şi mîncarea franţuzească. Franţa
a devenit a doua mea patrie şi îmi lipseşte mereu cînd nu sînt acolo. Sînt colţuri din Paris care mă aşteaptă, neschimbate, şi pe care le regăsesc din cînd în cînd cu emoţie. Desigur,
pot oricînd să mă repatriez în Hexagon.

Sînteţi unul dintre cei mai importanţi critici ai preşedintelui Traian Băsescu
şi îi urmăriţi fiecare mişcare. Credeţi că Băsescu va renunţa la candidatura la Cotroceni ? 
Habar n-am cît de important critic al lui Băsescu sînt. Băsescu e terminat politic, iar trupele sale de lăudători sînt definitiv compromise. Guvernul actual e de-o incompetenţă fără egal, pe care aş numi-o de-a dreptul « criminală ». Nu mai are nici o importanţă dacă Băsescu candidează. Poate să şi cîştige alegerile, nu mai contează în nici un fel. Are în schimb şanse mari ca în luna ianuarie să se redeschidă dosarul « Flota ». În ultimele luni, concetăţenii noştri au avut parte de o Elena Udrea pe care, foarte probabil, nu o merită. Parcă trăim remake-ul unui film care a rulat deja 25 de ani, Odiosul şi Sinistra. Şi toate personajele sînt parcă scoase din arhivă. Dar spectatorii s-au rărit, iar ultima bobină se apropie de sfîrşit.

Care dintre ceilalţi « prezidenţiabili » credeţi că are şanse mari să intre în turul doi?
Lipsa de contracandidat convingător la Băsescu ne dă măsura dezastrului în care ne găsim. Vinovaţii sînt uşor de identificat, dar soluţiile de ieşire din criză nu se vor impune decît
cu mare dificultate. Naşterea unei Românii noi va fi o naştere grea.

Cum catalogaţi reacţiile guvernului Boc faţă de criza economică ?
Despre Boc şi despre guvernul său nu mai e nimic de spus. Rămînem cu întrebarea dacă
se poate impune un guvern de oameni compteneţi, cînd şi cum.

Dacă, la următoarele alegeri, Traian Băsescu va pierde lupta pentru Cotroceni,
care credeţi că va fi evoluţia politică ulterioară a PD-L-ului şi liderilor lui (Traian Băsescu, Emil Boc, Elena Udrea, Vasile Blaga etc.) ?
E evident că PD-L este o construcţie gîndită în birouri de departe şi aplicată de corupţii noştri proveniţi mai ales din Securitate, nu din PCR, cum e la PSD. Aceşti «neoconservatori» români nu prea au nimic de-a face cu istoria, cu tradiţia locală. Cu toate fondurile colosale acumulate, PD-L are toate şansele să se dezintegreze. Personajele pe care le evocaţi, dar
şi altele nu mai sînt oameni politici. Ca şi Ridzi şi Elena Udrea, mulţi dintre ei ar trebui să devină în scurt timp materie pentru Justiţie. E loc pentru apariţia unui alt partid, succesor autentic al PNŢ, al lui Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Ion Diaconescu şi al celorlalţi ţărănişti patrioţi. Am acceptat pe nemestecate toate ofertele, propunerile globalizării şi ne găsim
într-un haos politic. Criza economică ne îngroaşă pînă la caricatură slăbiciuni istorice.

Credeţi că propunerea dumneavoastră pentru cei de la Luxten de a scăpa de Elena Băsescu a fost momentul în care aţi devenit interesant pentru preşedintele Băsescu
şi apropiaţii lui şi, prin urmare, motivul dezgropării dosarului dumneavoastră de la Securitate şi al campaniei anti-Romoşan?
Emil Berdeli, de la Gardianul, are, se pare, surse de primă mînă, directe sau indirecte. Mie unul nu mi-ar fi trecut prin minte să fac publice lucrurile petrecute la Luxten, aşa cum
nu m-a preocupat niciodată sa-mi etalez public eroismul de dinainte de 1989 şi de după. Elena Băsescu ar fi trebuit într-adevăr să părăsească Luxten de cîţiva ani şi să-şi găsească un loc de muncă într-o altă întreprindere, care nu avea contracte cu administraţiile locale. Era obligaţia mea să observ acest lucru, ca responsabil de imaginea firmei. Apropo de asta, folosesc ocazia ca să le atrag atenţia ziariştilor, de bună sau de rea credinţă, că la Luxten lucrează cîteva mii de oameni şi că atacurile motivate doar de evidenţa că Elena Băsescu era fiica tatălui său, preşedintele în exerciţiu al României, aducea firmei şi angajaţilor ei prejudicii nemeritate. Iată că măcar acum, în condiţii de criză, atît politicii, cît şi oamenii din media încep să înţeleagă că economicul primează. Conducerea Luxten a considerat de datoria ei să nu abdice de la un contract încheiat în alte circumstanţe politice, net defavorabile familiei Băsescu. Era dreptul responsabililor de la Luxten să ia decizii. Eu mi-am prezentat demisia pentru că, în aceste condiţii, nu le mai puteam fi de nici un folos.
După informaţiile pe care le deţin, în instrumentarea publică a dosarului meu întocmit
de fosta Securitate s-au implicat consilieri ai Preşedintelui, ziarişti de la Cotidianul, Caţavencu, foşti şi actuali membri ai Consiliului CNSAS, cu alte cuvinte o întreagă armată. Vai de capul lor...

În perioada în care aţi lucrat la Luxten, ce natură au avut legăturile dumneavoastră cu Elena Băsescu şi cum aţi descrie activitatea pentru care mezina preşedintelui încasa cîteva mii de euro pe lună ?
Am zărit-o pe Elena Băsescu la Luxten din întîmplare, i-am văzut acolo mai mult
pe SPP-iştii care o însoţeau. Nu ne cunoaştem personal. Aproximaţiile din media în privinţa retribuţiei ei au fost mult exagerate. Despre sumele reale şi despre activitatea ei la Luxten Elena Băsescu a făcut o declaraţie în care dădea informaţiile corecte.

Articol de Daniel Iftene
24.08.2009

Spitalul amorului

Printre răgetele şi mugetele campaniei electorale, dacă va mai rămîne ceva loc, vom sărbători, în septembrie 20, 550 de ani de la atestarea documentară a Bucureştilor (20 septembrie 1459). Ar fi normal să apară cărţi, să avem evenimente comemorative, expoziţii etc. Anton Pann, inegalatul antologator al muzicii noastre lăutăreşti de-acum un veac şi jumătate, este
o figură-emblemă a marelui oraş oriental. Cititorii vor avea dinaintea lor, după foarte multă vreme, textele şi muzica, în transcriere veche şi modernă, într-o ediţie integrală (Spitalul amorului sau Cîntătorul dorului, Editura Compania, 2009). Maneliştii de azi vor putea cînta în fine maneaua de altădată, cea simplă, frumoasă, pornită dintr-un adevărat sentiment.
Pentru cititorii Foii Transilvane propunem aici cîteva strofe din faimosul Spital.

Petru Romoşan
20.08.2009

                                             Bată-l Dumnezeu d-amor

                                       Bată-l Dumnezeu d-amor,
                                       Că m-a prăpădit de dor.
                                       Şi-mi făcu ponos în lume,
                                       Că mă-nchin lui pentr-un nume.

« Am greşit că nu m-am restabilit la Cluj »

 

Scriitorul Petru Romoşan a acceptat provocarea Foii transilvane de a continua interviul
pe care ni l-a acordat în urmă cu o săptămînă cu o discuţie despre perioada pe care a petrecut-o în Cluj şi despre relaţia controversată pe care se spune că a avut-o cu Ion Negoiţescu.

Care a fost prima impresie pe care v-a lăsat-o Clujul în momentul în care
aţi ajuns aici ?
Am ajuns la Cluj în 1972 : aveam 15 ani. Pentru mine, Clujul a reprezentat şi reprezintă
şi azi civilizaţia. La vremea aceea, mai era încă un superb oraş european, iar întîlnirea dintre români, maghiari şi celelalte etnii nu făcea decît să-i întărească farmecul. Vechiul Imperiu Habsburgic nu fusese încă şters cu totul de expansiunea imperiului de la Răsărit.

Cine a luat decizia să veniţi aici pentru studii ?
Nu-mi terminasem încă ultimul an de gimnaziu, clasa a VIII-a, cînd am fugit de-acasă la Cluj. M-am dus să-l caut pe D.R. Popescu – îi citisem un interviu care mă entuziasmase, luat în acel an, cred, de Adrian Păunescu. Am crezut că acel om din interviu, D.R. Popescu, mă va putea ajuta să trăiesc la Cluj, pentru că eram poet şi aveam nevoie de atmosfera unui mare oraş ca să-mi dezvolt talentul. Culmea culmilor, intuiţia mea a fost corectă. D. R. Popescu m-a ajutat enorm în acei ani de început la Cluj. M-a ajutat material, mi-a fost profesor de literatură, mi-a deschis uşa familiei sale, m-a protejat ca un părinte. Mi-a acordat foarte mult din timpul său. Am fost de atîtea ori pus la masa familiei. Le voi purta, doamnei
şi domnului D.R. Popescu, recunoştinţă veşnică pentru infinita lor bunătate.

În Cluj vi s-a născut şi pasiunea pentru poezie ?
Nu. Scriam deja poezie la Orăştioara de Sus, Hunedoara, pe la 12-13 ani. Primii mei maeştri în literatură au fost profesorii mei : Viorel Manolescu, fabulos profesor de istorie, profesoara mea de română Făieran (« Dacă citiţi, vă faceţi mai deştepţi fără să vă daţi seama », spunea ea), profesorul Pantiloiu, cap politic, viitor primar de altfel, dar şi primul meu cititor. Toţi fuseseră, la rîndul lor, elevii unui mare dascăl al Ardealului, fost inspector general în Ministerul Învăţămîntului şi director fondator al liceului din Orăştie, Aron Demian, trimis în Orăştioara de Sus cu domiciliu obligatoriu. Locuia în vecini, la o mătuşă
a mea dinspre tată. Eu am fost principalul beneficiar al consistentei sale biblioteci, rămasă acolo după moartea sa. Tot din Orăştioara de Sus şi beneficiar al aceloraşi profesori şi cărţi citite este şi prof. dr. Dorel Săndesc de la Timişoara, care a devenit o celebritate şi care mi-e prieten din prima copilărie şi pînă azi. Întreaga mea promoţie din sat a făcut liceul, şi-a luat bacalaureatul şi cei mai mulţi şi-au continuat studiile. A mai existat în sat şi un învăţător, căruia toata lumea îi datorează foarte mult, Todor. Eu am fost şi răsfăţatul verişoarelor mele, care erau atunci studente şi se ocupau îndeaproape de mine.

« Cred că am fost folosit »

În Cluj s-a petrecut şi un moment mai delicat în viaţa dumneavoastră, cel al întîlnirii cu Ion Negoiţescu ? În ce împrejurări v-aţi întîlnit şi de ce aţi preferat, de cele mai multe ori, să nu expuneţi public detalii despre această relaţie ?
Vă trimit deocamdată la un pasaj din recent apăruta carte a lui Ion Vianu, Exerciţiu de sinceritate (Editura Polirom, 2009), care se referă la acele întîmpări : « [...] Eu primisem semne ale pregătirii procesului răsunător ce urma să i se facă lui Nego. Mi se ceruseră declaraţii despre el la Secu. Nu făcusem nici o aluzie la problemele lui de „moravuri“, ci numai elogiul lui ca intelectual etc. Într-o seară, una dintre acele seri de familie, netulburate de activităţi mondene, a apărut la noi un băiat pe care-l cunoscusem (nu-i voi da numele, era adolescent şi tinereţea trebuie protejată). Nego fusese nebuneşte îndrăgostit de el (trebuie să fi fost în vara lui ’73, ’74 sau poate chiar ’75). Şi pot spune că asiduităţile lui faţă de acest tînăr lipsit de chemare pentru homosexualitate s-a învecinat cu o siluire. Nu pot vorbi de viol fizic, fiindcă nu era genul lui Nego. Dar o dură presiune morală cert existase. Eu eram confidentul şi ieşisem odată cu cei doi, băusem o bere la Athénée Palace, asistasem la euforia lui Nego, care se realiza amoros. Ceva mai tîrziu, probabil în vara următoare, fusesem într-o excursie cu Ioana şi copiii, poposisem în satul de unde era acest băiat. În casa lui de ţară avea o bibliotecă extraordinară şi dovedea că a citit-o. Cu mintea lui proaspătă, de adolescent de primă generaţie, îi reţinuse pe Dostoievski, pe Shakespeare, pe Cehov şi-i comenta cu uşurinţă. Acum apărea la mine acasă în Mureşanu plîngînd, arătîndu-mi buletinul „de Bucureşti“, pe care „cu laba lor murdară“ puseseră o ştampilă: „anulat“. E clar că-l folosiseră pentru a-l distruge pe Nego. Iar bietul băiat era prea dezarmat pentru a rezista. Cam aşa lucrau Organele pe atunci. [...] ». Trebuie precizat că era vorba de buletinul de Cluj, căci nu aveam buletin de Bucureşti pe atunci. De altfel, sînt multe paginile interesante despre cazul Negoiţescu în acest volum focalizat, fireşte, pe cazul Ion Vianu şi care merită să fie citite. Dosarul Negoiţescu, asociat cu dosarul Paul Goma – 1977, este, fără îndoială, foarte voluminos. Zeci de oameni au dat cu seninătate declaraţii autorităţilor care i-au convocat, Miliţiei şi Securităţii, declaraţii în care l-au înfundat cu mult stil pe Negoiţescu, căci mulţi erau literaţi, şi au plecat liniştiţi acasă. Aceste înscrisuri există. Eu m-am încăpăţînat mai multe zile să nu spun nimic. Pînă la urmă, după ce am citit declaraţiile celorlalţi, am scris şi eu, sub dictare, o declaraţie.

Vă reproşaţi faptul că aţi participat la ancheta împotriva lui Negoiţescu?
Întrebarea dumneavoastră e involuntar comică. Eu am fost arestat, interogat, am fugit din sediul miliţiei din Cluj, am fost arestat din nou la Orăştioara de Sus, unde mă refugiasem, interogat din nou, violentat, confruntat cu Negoiţescu, care era foarte relaxat, pus să semnez nişte hîrtii care nu cred că aveau altă valoare decît aceea de a mă folosi ca acoperire publică pentru misiunile ulterioare ale lui Negoiţescu în Occident, pe lîngă Europa Liberă şi pe lîngă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la Paris. Cei care se miră insinuant, ca Ioan T. Morar, Tismăneanu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Florin Iaru, Mădălina Şchiopu şi atîţia alţii, de fuga mea de la miliţia din Cluj sau de trecerea mea peste frontieră după o primă tentativă ratată îmi apar ca demni urmaşi ai vechilor structuri. Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu au fost prieteni apropiaţi ai lui Ion Negoiţescu, înainte de a-l întîlni eu. Cine sînt ei, ce rol au jucat realmente veţi şti cu siguranţă într-o zi. În ceea ce mă priveşte, cine doreşte să descifreze adevărul poate cerceta tot dosarul meu de la CNSAS, pus la consultare liberă de ani întregi, şi nu numai paginile direcţionate împotriva mea, pe care de altfel eu însumi le-am făcut publice, ca să se vadă bine cît de parţială şi ticăloasă a fost confecţionarea documentarului de la CNSAS. Se găsesc în dosarul meu sute de pagini de rapoarte ale ofiţerilor de pe frontieră şi de la Bucureşti asupra tuturor momentelor « interesante », traduceri ale luărilor de poziţie din Ungaria şi din presa occidentală, precum şi faimosul plan de măsuri din 1989, document întărit de semnăturile a trei şefi de unităţi de Securitate. Printre aceşti ofiţeri se află şi Marian Ureche, fostul şef SIPA, care trăieşte şi poate da detalii.

Vă menţineţi afirmaţia că acesta ar fi fost « omul serviciilor externe» ?
Ion Negoiţescu a făcut puşcărie, ca şi prietenii săi de la Cercul literar din Sibiu, Radu Enescu, Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş. Colaborarea lui Doinaş şi suspiciuni la Nicolae Balotă au ocupat deja presa. Lui Negoiţescu i s-au tipărit cărţi imediat ce a fost lăsat liber, după ce a dat o declaraţie în favoarea lui Ceauşescu. A fost căsătorit în chip organizat cu fiica unui mare lider comunist originar din Basarabia, Vidraşcu.

Într-un interviu afirmaţi că, între 17 şi 20 de ani – perioadă care, dacă nu mă înşel, coincide cu o parte din timpul petrecut în Cluj – aţi trăit « sentimentul ratării ».
Ce îi lipsea lui Petru Romoşan în acea perioadă ?
Îmi lipsea Occidentul propriu-zis, mai ales Parisul, unde aveam să ajung 12 ani mai tîrziu. Dar asta e o altă foarte lungă poveste.

De ce aţi ales să părăsiţi Clujul pentru Bucureşti ?
Am ajuns la Bucureşti din pricina stagiului militar, satisfăcut în prima parte într-o unitate de pedeapsă, la Diribau, sau geniu-construcţii, dacă preferaţi. În partea a doua a stagiului, am devenit redactor la Viaţa militară – o altă poveste nebună care va trebui spusă într-o zi. De pildă, cine şi-ar fi imaginat că după fabrica de cărămizi Jilava, unde lucram la temperaturi înalte împreună cu puşcăriaşii, aveam să locuiesc la Clubul Steaua şi să mănînc 6.000 de calorii pe zi, împreună cu sportivii clubului ?! La Viaţa militară nu am făcut decît muncă redacţională, n-am scris nici o poezie cu partidul sau cu Ceauşescu. Am publicat o poezie intitulată Patria, pe care am tipărit-o ulterior şi în volum. Sînt şi astăzi prieten cu fostul director al Vieţii militare, col. Dumitru Rădulescu, şi cu col. Oliver Lustig, redactor-şef adjunct la ziarul Apărarea patriei, care m-a prezentat ministrului apărării de atunci, gen. Ion Coman. Cîţiva scriitori, printre care Mircea Nedelciu şi Alexandru Vlad, au beneficiat de pe urma trecerii mele pe la această revistă, tipărind volume excelente de proză la Editura Militară, condusă mai tîrziu de acelaşi col. Dumitru Rădulescu.
Marele oraş oriental, balcanic, Bucureştiul, mi-a luat minţile. A fost, de fapt, greşeala vieţii mele. De cîţiva ani mi-e clar că în acest balamuc nu se poate construi nimic serios, durabil. Într-adevăr, la întoarcerea din Franţa am greşit că nu m-am restabilit la Cluj. Am repetat eroarea din tinereţe. Dar am încă speranţa să repar lucrurile. Clujul mă interesează în continuare. De aceea şi scriu în Foaia transilvană.

De ce nu v-ati apropiat de Echinox în acea perioadă ? Era o rivalitate între grupul din spatele Echinoxului si cel de la Tribuna ?
Da, era o rivalitate puternică între D.R. Popescu si Mircea Zaciu. D.R. Popescu ştim cine a fost, îi cunoaştem cariera literară şi politică. Ştim mai puţin despre Mircea Zaciu, cu care am fost în relaţii amicale la finele anilor ’80. În 1988 ne-am întîlnit de mai multe ori – soţia lui, ca şi soţia mea, rămăsese în Occident – şi ştia foarte bine ce mi se întîmplase în prima tentativă de trecere a frontierei. Dar asta nu l-a împiedicat să scrie elucubraţii în Jurnalul său şi în ceea ce mă priveşte. După Mihai Pelin, Mircea Zaciu era ofiţer. În documentele cercetate de el la MapN apare consemnarea la domiciliu a lui Mircea Zaciu, măsură care le era aplicata doar militarilor. Nici apariţia, ca din spuma mării, a mişcării echinoxiste nu ar fi fost posibilă fără decizia, protecţia continuă, dar şi supravegherea politicului. Echinoxul a fost conceput ca o contrapondere la intelectualitatea maghiară din Cluj, mult mai occidentalizată, mai evoluată decît cea românească. Eugen Uricaru a fost o piesă importantă în punerea pe picioare a mişcării echinoxiste, dar nu în sensul că ar fi fost informator – Mihai Pelin nega această prostie –, ci în sensul că era omul de legătură între autorităţi
şi intelectuali. De altfel, echinoxişti cu adevărat sînt doar cei din prima promoţie, Adrian Popescu, Ion Mircea, Eugen Uricaru, plus tinerii lor profesori, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, sub patronajul total al lui Mircea Zaciu. Promoţiile ulterioare sînt compuse din chibiţi sau apologeţi, dacă vreţi să rămînem academici. Deci, la propriu, nici Marta Petreu sau Ion Mureşan nu au fost echinoxişti. Citiţi corespondenţa lui Mircea Zaciu cu Ion Brad, tipărită în volum – e plină de învăţăminte.

Articol de Daniel Iftene
17.09.2009

« Scandalul » Cotidianul

Cum comentaţi faptul că articolul despre colaborarea dumneavoastră cu Securitatea a apărut pe site-ul Cotidianului chiar în momentul în care Cornel Nistorescu a fost desemnat redactor-şef al publicaţiei de conducerea grupului Realitatea-Caţavencu ?

Nu cunosc detalii relevante în legătură cu preluarea Cotidianului într-o vineri după-amiază de Cornel Nistorescu şi postarea imediată a unui articol orientat şi « distrugător »despre mine, Petru Romoşan, pe site-ul aceluiaşi ziar. Decizia lui Nistorescu, pe lîngă dorinţa de a pune piciorul în prag din primul moment, are şi o dimensiune sentimentală. Eu, ca editor, aş fi procedat diferit : aş fi tipărit articolul în forma existentă, cu o notă a redacţiei precizînd că vor urma documente, clarificări, alte puncte de vedere. Cît despre concedierea pseudojurnalistei Mirela Corlăţan, înţeleg că ea trebuie decisă de patron, Sorin Ovidiu Vîntu, şi de reprezentantul său în redacţie, Doru Buşcu. Înţeleg aceste lucruri din presă, şi nu de la Cornel Nistorescu. Pentru a înlătura alte suputaţiuni.

Ştiaţi că se pregăteşte un asemenea articol ?

Da, evident. Acest articol mi-l pregătesc« prietenii » mei de la CNSAS şi din « cultură », împreună cu prietenii lor adevăraţi din servicii, de cînd m-am întors, ca un prost, în România, din 1997. Desigur, CNSAS a fost inventat abia în 2000. În 2001 deja, oameni din Consiliul CNSAS citeau cu delicii anchetele la care am fost supus în adolescenţă şi se preocupau de publicitarea « cazului ». Nu m-a interesat invitaţia « amicală » a lui Patapievici de a-mi studia dosarul pentru că ştiam că o asemenea lectură, cu fotocopiile aferente, ducea automat la scurgerea în presă a dosarului. În 2005, ziariştii de la Jurnalul naţional au putut citi acest dosar, pus la lectură liberă la CNSAS – de altfel, singurul dosar de persoană care se găsea acolo, toate celelalte « mostre » etalate pentru cercetători fiind dosare tematice. Jurnalul naţional nu a considerat necesar să publice extrase din gîndirea Securităţii. În 2007 am avut prima conversaţie contondentă la telefon cu Mirela Corlăţan, care era deja în misiune. Această foarte lungă istorie nu se datorează nici vreunei anchete aprofundate, nici vreunui studiu istoric. Dacă s-ar fi făcut aşa ceva, « cazul »nu mai ajungea în ziar. De fapt, interesul « băieţilor » nu e să dovedească dacă am colaborat sau nu cu Securitatea, ei ştiu foarte bine că nu am colaborat, ba dimpotrivă (vezi Planul de măsuri, semnat şi de generalul Marian Ureche). Tot ce doresc culturnicii şi securiştii actuali e ca detalii picante din viaţa mea să ajungă în presă. Iată că, după ce s-au scremut îndelung, au reuşit.

Aţi apelat la Cornel Nistorescu, a cărui legătură de prietenie cu dumneavoastră este binecunoscută, pentru a preveni publicarea articolului sau, ulterior, pentru a o
« scoate din presă » pe jurnalista Mirela Corlăţan ? 

Nu, nu am apelat la Cornel Nistorescu ca să scoată articolul din ziar. Cît despre
« scoaterea » din presă a Mirelei Corlăţan, enervarea mea avea şi are o bază serioasă. Mirela Corlăţan a fost plantată în redacţia Cotidianului de un serviciu secret, lucru care încalcă flagrant separarea puterilor în statul de drept. Vă promit că voi reveni cu precizări, inclusiv la tribunal.

Ce regretaţi din întregul scandal ?

Cel mai mult regret faptul că i-a fost stricată poate ultima vacanţă a fiicei mele în România. În ce ne priveşte pe mine şi pe soţia mea, calomnierea la care am fost supuşi a fost enormă, dar tot ce nu te omoară te întăreşte.

Pentru cîteva zile, numele Petru Romoşan a fost mai folosit decît cel al preşedintelui Traian Băsescu, al premierului Emil Boc, care între timp se întîlneau cu delegaţia FMI. Aţi cîştigat ceva din faptul că, involuntar, aţi devenit « cel mai cunoscut om
din România » ?

Da, am cîştigat fabulos. Toţi cei care şuşoteau despre mine pe la colţuri, liber sau
« organizat », din 1978 încoace pot să se aprovizioneze astăzi liniştit pe Internet cu bîrfe, minciuni şi insinuări, mai ales pe blogurile lui Vladimir Tismăneanu şi Ioan T. Morar sau
din ziarul Adevărul, manevrat « intelectual » de Andrei Pleşu. În acelaşi timp însă pot citi în pdf, pe site-ul Cotidianului dar şi pe altele, atît documentarul CNSAS, trimis Curţii de Apel, dar şi mie şi Cotidianului, ca şi Planul de măsuri care viza aneantizarea mea la Paris. Cine citeşte cu atenţie, cu judecată şi bună credinţă hîrtiile de la CNSAS se poate lămuri, în cîteva minute, odată pentru totdeauna, despre ce e vorba.

Din tot ce s-a scris despre dumneavoastră - reacţii în presă, pe bloguri, comentarii
pe siteuri, reacţii directe ale celor din jurul dumneavoastră - ce v-a afectat
cel mai mult ? 

Cunosc destul de bine autenticul nivel al presei din România, ca şi peisajul cultural - scriitori, artişti etc. În plus, în ultimii zece ani, pentru a face faţă unor presiuni enorme
şi stupide, a trebuit să-mi însuşesc o foarte solidă pregătire în materie de servicii secrete.
Nu mă afectează deci mare lucru. În schimb, am fost plăcut surprins să văd pe bloguri
şi pe forumuri că oameni care nu mă cunosc personal, care n-au nici o legătură cu mine pot
să gîndească sănătos şi independent, strict cu capul lor. E un semn bun pentru România viitorului.

Care e răspunsul la întrebarea ultimelor zile: « A fost Petru Romoşan turnător
la Securitate » ? Care au fost legăturile pe care le-aţi avut cu Securitatea înainte
şi după ce aţi plecat din România ?

Nu, categoric şi definitiv, nu am colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, am fost, sînt şi voi fi un adversar al Securităţii. Să vă explic de ce dumneavoastră, cititorilor, ca şi ofiţerilor foşti şi actuali. Pentru că o mare parte a Securităţii a fost o armată de ocupaţie, pentru că o bună parte a serviciilor de astăzi nu servesc interese româneşti, pentru că România a fost şi este
o răspîntie a imperiilor moarte, unde e foarte greu de ştiut cine pentru cine lucrează.

Vă regăsiţi în afirmaţia lui Cornel Nistorescu: « Petru Romoşan (...) era în septembrie 1988 un erou » ?

Căutaţi-l, vă rog, pe ziaristul şi scriitorul maghiar de origine română Bodor Pal la Budapesta şi întrebaţi-l pe Domnia-Sa.

Îi veţi ataca în instanţă pe cei care au fost implicaţi în publicarea ultimelor articole despre legătura dumneavoastră cu Securitatea ?

Vor fi cîteva procese punctuale. Dar e posibil să se pună în mişcare şi un mare proces «Romoşan împotriva statului român». Avocaţi şi jurişti serioşi studiază această posibilitate.

Articol de Daniel Iftene
10.08.2009

Puţină imaginaţie politică

Cum veţi trăi în următorii cinci ani în România condusă de preşedintele pro-american
Mircea Geoană ? Sau vă puteţi imagina cinci ani de viaţă într-o Românie condusă
de preşedintele pro-Patriciu Crin Antonescu ? Va vinde Crin Antonescu, împreună
cu guvernul pe care îl va forma, clădirile publice, inclusiv sediul guvernului şi palatul Cotroceni, « geniului » foarte liberal Dinu Patriciu pe un leu simbolic ? Dacă Traian Băsescu îl împinge în faţă pe Hohenzollern-ul Duda, iar PD-L, disciplinat, va susţine şi va face campanie pentru un candidat care are azi doar 5 %, îi va ceda acesta locul soţiei sale –
o Hohenzollern autentică – şi vom avea în loc de preşedinte o regină a României ? Ce altă ipoteză mai merită să fie luată în considerare, în afara aceleia, puţin serioase, a unei candidaturi a primarului general al Bucureştiului, Sorin Oprescu ?
Indiferent cine va ajunge la Cotroceni, ce relevanţă mai poate avea această funcţie după ce Traian Băsescu a degradat-o sistematic preţ de cinci ani ? Regiunile istorice ale României – în primul rînd, Transilvania – se vor trezi din letargia consumistă şi vor impune o guvernare regională solidă, cu respectarea efectivă a legilor şi a Constituţiei ? Iată ce spune punctul
16 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului (1789) : « O societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separarea puterilor determinată nu are deloc o Constituţie. » Are România astăzi o Constituţie ?
Cererile de autonomie ale maghiarilor nu au fost luate în discuţie cu seriozitate niciodată
de români. Răspunsurile oţărîte, de tip naţionalist-securist nu ţin loc de judecată matură. Ştim din istorie că, dacă un popor are dreptate, pînă la urmă dreptatea lui triumfă. Aşa s-a întîmplat şi cu românii ardeleni din Imperiul Austro-Ungar. Care este dreptatea minorităţii maghiare din România în revendicările ei din ce în ce mai hotărîte legate de autonomie ?
Ne referim aici la cele moderate, şi nu la pretenţiile absurde de genul celor ale pastorului Tökes. Timpul va hotărî.
Politica românească în privinţa Basarabiei e la fel de anemică de douăzeci de ani încoace. Interesele din zona corupţiei ale tuturor politicienilor români trec cu mult înaintea interesului pentru unitatea teritorială naţională. Cu excepţia, desigur, a cîtorva patrioţi devotaţi. Cele două reacţii moi, aproape identice, la pretenţiile minorităţii maghiare din România şi la aspiraţiile majorităţii româneşti din Basarabia ocupată de unii ca Voronin ne indică acelaşi slab interes pentru o problemă majoră : recuperarea şi prezervarea unităţii teritoriului naţional.  
Cine şi cum va gestiona asemenea probleme ? Mircea Geoană ? Crin Antonescu ? Radu Duda, cu Băsescu premier, după modelul Putin-Medvedev ? O altă persoană încă necunoscută la doar trei luni înainte de alegeri ? Fără îndoială, economia va fi prioritară. Planurile de redresare economică merită însă o discuţie separată. 


P.S. Aşa cum Traian Băsescu a putut fi cinci ani preşedinte de ţară, la fel şi fidelul său Ioan T. Morar a putut fi, în interminabila noastră tranziţie, informator de presă. Sau, altfel spus : aşa cum Ioan T. Morar a putut fi un « nechezol » (vă mai amintiţi ?) de ziarist, şi Traian Băsescu a fost preşedintele unui vapor cu mult tangaj şi ruliu. Cît despre ceilalţi – Istodor, Corlăţan, Pătrăşconiu şi toată banda lui peşte prăjit de incapabili –, ar fi interesant de aflat cîţi bani au cîştigat în ultimii ani de la o barcă (întreprindere), a domnului Vîntu, care lua serios apă. Şi mă opresc, deocamdată, aici.  

Petru Romoşan
7.08.2009

Pogea şi Boc, agenţi electorali

Cea mai săracă şi cea mai nefericită ţară din UE o ţine de vreo doi ani tot într-un bairam electoral. Rezultatele alegerilor sînt care mai de care mai jalnice : scursura societăţii, analfabeţi cu diplomă, ciudaţi de tot felul. Cît despre competenţă, ea e ultima preocupare.
Şi cum s-o măsori ? Cît valorează masteratele şi doctoratele, socotite aiurea pe state, pentru atîţia funcţionari publici, în fapt, neşcolarizaţi ?
Nota de plată va veni, foarte probabil, începînd din ianuarie 2010, după alegerile prezidenţiale, care se vor ţine, totuşi, la termen. Pînă atunci, personajul urmuzian Pogea, contabilul metalurgist, ne va băga, la fel de probabil, în încetare de plăţi. Sub directa îndrumare a celui mai incapabil prim-ministru ce ne-a fost dat să avem. Mare tristeţe că el vine tocmai de la Cluj ! Mai bine rămînea în satul lui, lîngă boi, şi se ducea la coasă pe bune şi fără televiziuni.E de necrezut că s-a putut găsi un prim-ministru chiar mai prost decît acel Radu Vasile de pomină. E adevărat că şi Radu Vasile era ghidonat tot de un anume Traian Băsescu, pe atunci mai puţin grav, doar ministru.
Strategia adoptată pe tăcute de Băsescu împreună cu PD-L şi PSD e cea mai sinistră cu putinţă. Menţinerea unui aparat bugetar pletoric, sporit deja iresponsabil de tandemul Tăriceanu-Băsescu, echivalează cu sabotarea economiei naţionale. Criticile care vin de la economişti, inclusiv de la Banca Naţională, sînt mult prea finuţe pentru hăul abisal
spre care se îndreaptă economia românească. Dar cum să-i opreşti ?
Realegerea lui Traian Băsescu este singurul punct din programul de guvernare al lui Boc, Pogea, Udrea, Videanu şi al celorlalţi pedelişti. Iar pesediştii, fripturişti din naştere, fac ciocul mic şi sînt complici la un dezastru anunţat. Strategia statu quo-ului e cu atît mai lamentabilă, cu cît e aproape sigur că nu va putea fi menţinută pînă în 29 noiembrie. Căruţa se poate rupe în plină campanie electorală oficială şi poate da de pămînt cu inconştienţii care ne guvernează azi. Oligarhia lui Băsescu se va îneca la mal. Zecile de miliarde de euro împrumutate nu vor fi ajutat la nimic. Satisfacţia va fi cu atît mai amară, pentru că enormele datorii angajate de micuţul Boc vor trebui cumva onorate. Distracţia lui Băsescu, Boc
şi Pogea poate să însemne sute de mii de şomeri anul viitor. Pentru moment, cineva ar trebui să-i sugereze lui Boc că, pe lîngă cei 20 % la care renunţă din propriul salariu, ar putea reduce şi numărul de ceşti de cafea de la guvern – Theodor Stolojan îi mai poate da şi alte sugestii socialiste.
Deocamdată, toată lumea e în vacanţă şi trai nineacă pe banii copiilor şi ai nepoţilor ! Anul viitor, marmura se va vinde foarte bine în România. Pentru monumente funerare. Pogea
şi Videanu îşi vor freca mîinile, satisfăcuţi.

Petru Romoşan
27.07.2009

Ochiul dracului

Ziariştii acordă în mod natural o importanţă exagerată „imaginii”. E fondul lor de comerţ. Desigur, e vorba în primul rînd de imaginea de pe sticla televizoarelor, care se introduce cu cea mai mare uşurinţă în toate căminele. Monica Iacob Ridzi trebuia demisionată pentru că strica imaginea partidului - am auzit -, iar nu pentru că era incompetentă şi abuzivă. Elena Udrea va fi eliminată din jocul politic pentru că îl stînjeneşte în campania electorală pe Traian Băsescu. Ecaterina Andronescu face un joc periculos între partide în afacerea diplomelor. Adevăruri parţiale, de multe ori chiar contraadevăruri. Pentru că în acest moment crucea mai tuturor mişcărilor politice este finanţarea campaniei electorale.
Cine şi cît plăteşte ? Bineînţeles, nu toţi banii se duc în afişe sau în ştiri cumpărate pe televiziuni. Nici în înregimentarea analiştilor, deontologilor, mercenarilor de presă. Mulţi bani se duc direct în buzunarele personale. Pentru că nu se ştie niciodată cum cad sorţii. Bani negri pentru zile şi mai negre. Interesul naţional ? Gestionarea crizei economice ? Dezvoltarea învăţămîntului şi toate celelalte vorbe frumoase rămîn nişte naivităţi pentru proşti şi pentru cei ce nu au acces la „resurse” : bani, media, instrumentare de dosare etc.
Fondul chestiunii în scandalul Spiru Haret, una dintre cele mai mari întreprinderi româneşti după cifra de afaceri, poate să fie tot finanţarea campaniei electorale. Aţi văzut cum a sărit ca ars Traian Băsescu în apărarea învăţămîntului privat ? Dacă Elena Udrea îşi va pierde ministerul şi „imaginea”, lucrul n-ar fi exclus să aibă o legătură cu dificultăţile ei de trezorier agravate de criză. Comentatorii vor insista cu gravitate asupra onoarei pierdute a Elenei Udrea. Moraliştii şi naivii au un loc rezervat în rai. Pe malurile Dîmboviţei, toată lumea se orientează însă la perfecţie după „ochiul dracului”. Cea mai căutată marfă de pe piaţă la ora actuală : banii. Prin raritate, banii sînt de două ori mai scumpi decît în 2008.
Mulţi şefi de întreprindere îşi amintesc cu nostalgie de vremea „zeciuielii” din alte regimuri documentat corupte la televizor, dar niciodată dovedite în vreo instanţă. Astăzi de-abia le mai rămîn bani ca să-şi plătească impozitele. Ai zice că lucrează numai din drag de partide, mai ales cele de la putere ! Obeza clasă politică, cu oamenii ei de imagine cu tot, îi cocoşează. Vîrful crizei economice, anunţat pentru la toamnă, poate să le dea lovitura de graţie.
Cu tot pragmatismul lor îndrăcit, politicienii şi oamenii de imagine români au mari şanse să mai treacă o dată pe lîngă subiect. Ce ne mai lipseşte este o criză majoră externă în luna august – un atac israelian în Iran, de exemplu – şi scena publică românească, încinsă deja la maximum, va lua foc odată cu creşterea preţului la barilul de petrol şi a haosului intermonetar. Iar toate calculele, analizele, sondajele vor rămîne o jalnică pălăvrăgeală. Urmează trei-patru luni cu adevărat dramatice.

Petru Romoşan
24.07.2009

Aberaţii democratice

Ca să faci politică în ţărişoară, trebuie neapărat să-ţi declari averea. O lege care nu e valabilă pentru toată populaţia e, oricum, o şmecherie ieftină. Nici un om serios care a cîştigat cinstit bani mulţi nu se va expune numai de dorul salvării neamului.  Politica rămîne o competiţie pentru tovărăşeii în misie, pentru bandiţii descurcaţi, pentru cei ce nu au nici o meserie, pentru marinari care nu mai navighează, pentru scriitori care nu mai scriu, pentru avocaţi proşti ş.a.m.d.

                                                                   *
                                                               *      *

CNSAS a fost democratic inventat pentru clarificarea trecutului, ca să folosească viitorului. În fapt, prin intermediari care mai de care mai dubioşi, oamenii trecutului controlează viitorul. Sau, în orice caz, stăpînesc prezentul. Căci au interese foarte precise. Multe dintre faptele lor nu sînt incă prescrise. Voi da un singur exemplu : morţii de pe frontierele iugoslavă şi maghiară din anii tîrzii ai comunismului. Cei care au dat ordin să se tragă pot încă răspunde în faţa legii. Nu avem cunoştinţă de nici o hotărîre de justiţie în legătură
cu vreun mort de pe frontieră. Mai grav, nu cunosc nici o familie care să aibă un proces
în curs în legătură cu dispariţia unui apropiat : fiu, fiică, tată, mamă. Oare cum se numeşte
o societate care nu se îngrijeşte de morţii ei ? În Germania de după ’90 au fost trimişi în judecată şi condamnaţi mai mulţi responsabili de asemenea crime. Profesioniştii plătiţi
ai anticomunismului, de genul Vladimir Tismăneanu sau Marius Oprea, n-ar trebui să fie preocupaţi de morţii de pe frontieră ? Sau ei doar joacă într-o comedie ieftină, dar bine remunerată ?

                                                                 *
                                                             *      *

Judecătorii şi-au decis singuri, colegial, diversele sporuri, îndeminzaţii etc. Dar oare parlamentarii n-au procedat la fel ? Repetat şi în dispereţul total al opiniei publice.
Cine-mparte parte-şi face. Oare n-ar trebui opriţi şi unii, şi alţii ? Poate astfel cele două puteri, judiciară şi legislativă, vor cenzura cea de-a treia putere, cea mai coruptă, puterea executivă, guvernanţii vremelnici.  

                                                                   *
                                                               *      *

Liberalii români mai pot fi numiţi „liberali” după ce au umflat schema bugetarilor
pînă la obezitatea actuală ? Un organism (statul român) care intră obez într-o cură de slăbire (recesiune) brutală crapă. Incompetenţa crasă a actualului guvern, cu Boc, Pogea, Andronescu etc., e doar cireaşa de pe coliva naţională.

                                                                   *
                                                               *      *

Poliţiştii noştri sînt cei mai bogaţi, şi deci sînt orice numai poliţişti nu sînt. Cine să-i controleze ? Lista averilor lor e halucinantă. Cel mai trist lucru care li se întîmplă astăzi românilor e că au ajuns să-şi pună ultimele speranţe în criza economică în curs. Mulţi, cei care nu vor să mai voteze, adică o majoritate solidă, speră ca măcar criza să-i măture pe Ridzi, tăticul Băsescu, Biroul Electoral Central, institutele de sondaje, Viorel Hrebenciuc, trusturile de presă, Dinu Patriciu, Becali, EBA, iahturile, Mercedesurile, BMWurile tuturor hoţilor, dezvoltatorii imobiliari, bancherii infecţi, intelectualii fripturişti, Radu Mazăre, Marian Oprişan, constructorii de drumuri, „băieţii deştepţi”, Radu Berceanu, Adriean Videanu, Elena Udrea, corupţia nelimitată, mizeria, vulgaritatea dezlănţuită... Poate oare criza să le rezolve pe toate ?

Petru Romoşan
10.07.2009

Crin Antonescu – candidatul mecanic

Mă uit de ceva vreme la domnul Crin Antonescu şi candidatul liberal nu se dă „prins”. Destui analişti au încercat deja să-l fixeze : ştie sau nu ştie englezeşte, de pildă. A fost deja măsurat cu unitatea de măsura „Obama”. Rezultatele nu sînt deocamdată deloc concludente. Candidatul Crin vorbeşte mult, aparent bine, despre orice, dar pînă la urmă nu spune niciodată mai nimic. Dincolo de o retorică uneori – mai ales în Parlament – remarcabilă, se profilează lipsa, golul, aproape neantul.
După alegerile europarlamentare – procentul liberal a fost unul dezamăgitor –, discursul lui Crin Antonescu s-a radicalizat. Iar liberalii, după înlocuirea hazardată şi pentru mulţi inexplicabilă a lui Tăriceanu, par la rîndul lor membri ai Societăţii Enciclopedice „Aurora Economică Română”. E din ce în ce mai clar : Crin Antonescu combate pentru „enteresul ţării”. La fel cum combate şi Dinu Patriciu, care tocmai a înstrăinat definitiv ce mai rămăsese dintr-o întreprindere majoră.  
Fără să bage de seamă, Crin Antonescu, şeful opoziţiei, a început să joace într-o piesă de Caragiale. Una foarte cunoscută. Farfuridi sau Brînzovenescu ? Mai degrabă Caţavencu. „Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atîta vreme, vreau ce merit în oraşul ăsta de gogomani !” Nae Caţavencu e şi el liber-schimbist şi promovează libertatea comerţului şi neamestecul statului în afacerilor tuturor celor ce ne-au convins că „industria românească e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvîrşire”.
Crin Antonescu, ca şi Nae Caţavencu, deşi un ambiţios feroce, e destul de singur. Fără echipă, fără trib – partidul liberal pare intrat într-o bizară disoluţie. Candidatul liberal are trei handicapuri practic insurmontabile : 1. Dinu Patriciu ; 2. moştenirea guvernării Tăriceanu ; 3. dezintegrarea generală a liberalismului din pricina crizei economice mondiale. Nu-i mai rămîne la îndemînă decît discursul. Care, vrînd-nevrînd, îl va repeta, şi încă punct cu punct, pe cel al nemuritorului Catavencu. Ceea ce adversarii lui nu vor întîrzia să observe.
Dacă domnul Crin Antonescu nu are cine ştie ce consistenţă politică, s-ar putea să aibă pînă la urmă merite literare. Sau, mă rog, teatrale. Va trebui să ne recitim clasicii : umbra lui Caragiale la Bucureşti e din ce în ce mai deasă.

Petru Romoşan
02.07.2008

Situaţiunea

                                                                 Motto : We’ve got a situation.
                                                                 (în traducere liberă : „E groasă !”)

Monica Iacob Ridzi (PD-L, ministrul Tineretului şi Sportului), sub ochii părinteşti ai lui Traian Băsescu, pentru cîteva luni încă preşedinte al României, foloseşte banul public pentru a cumpăra ştiri în beneficiul Elenei Băsescu şi al său personal. Metoda a brevetat-o Adrian Năstase în guvernarea anterioară. Cîteva întreprinderi de presă cu mare cioc opoziţionist astăzi distribuiau atunci maşini finanţate discreţionar din acelaşi ban public. A păţit Adrian Năstase ceva ? Discuţii, incriminări, „Europa e cu ochii pe noi” şi... nimic. Monica Iacob Ridzi şi Traian Băsescu şi-au zis deci că metoda Năstase mai merită încercată o dată. Mai ales dacă interesele familiei Băsescu o cer. Bravo şi la mai mare !

                                                                  *
                                                              *     *

Ştiţi cum se traduce Watergate în româneşte ? Foarte frumos : Turnu Măgurele. Ne lipseşte numai fondul „chestiunii” : nu prea avem o justiţie americană. Şi nici presă americană nu avem. Avem însă o coaliţie de bandiţi. Şi un remember : am mai avut un Watergate – „Stenogramele PSD”. Au trecut vreo cinci ani de atunci. Care sînt concluziile justiţiei ? 

                                                                  *
                                                              *     *

Adrian Năstase a reuşit spre finalul guvernării anterioare să-şi anihileze complet opoziţia politică. Opoziţia s-a mutat în presă, mai ales la Evenimentul zilei. Care a şi scos atunci „Stenogramele PSD” în plină campanie electorală. Pînă în 2004, Patapievici şi Cărtărescu nu s-au auzit mai deloc. Ei au început să lupte cu Adrian Năstase în acelaşi Evenimentul zilei după ce prim-ministrul a căzut. Ca şi anticomuniştii apăruţi după căderea comunismului. Cu beneficii maxime şi riscuri zero. Băieţi deştepţi ! Traian Băsescu nu mai are astăzi nici un contracandidat credibil. A reuşit să pulverizeze întreaga gaşcă politică – „clasă politică” e o vorbă prea mare. Presa nu mai contează. Pentru că prestaţiile unor Mircea Badea, Victor Ciutacu şi alţii nu mai sînt decît în beneficiu propriu. La urma urmei rezultă un traseu în oglindă cu cariera celor pe care-i atacă sistematic, Băsescu şi Boc – un traseu autist şi periculos. Noi rămînem cu întrebarea : cui îi folosesc aceste spectacole ? La fel de sistematic, o gardă de corp constituită din presupuşi ziarişti îi găsesc numai merite actualului preşedinte şi celeilalte gărzi de corp, compusă, pe modelul Gaddafi, numai din femei. Dar, deşi Traian Băsescu, distrugător de profesie, a reuşit să facă praf orice opoziţie credibilă, se va întîlni în cele din urmă chiar cu Opozantul : cu Strada.

Petru Romoşan
23.06.2009

Marx în sprijinul românilor

 

Mulţi români îl urăsc sau îl detestă cam pe de-a moaca pe Karl Marx. Pentru că nu prea ştiu bine cine a fost. Şi cu atît mai puţin cine încă mai este bibicul. Adică unul dintre cei mai citiţi scriitori de pe toate meridianele. După unele estimări, „Capitalul” ar concura „Biblia” printre cele mai vîndute cărţi. Iar după cei mai serioşi specialişti, Karl Marx e, oricum, între primii zece economişti ai tuturor timpurilor. Şi dacă îi mai punem la socoteală pe Marx-profesorul, pe Marx-sociologul şi pe Marx-profetul, pe lîngă Marx-economistul (după categoriile altui economist de geniu, Joseph Schumpeter), socoteala se încurcă rău de tot. Iar comunismul românesc (un nume pompos dat ocupaţiei) s-a nutrit mai ales din gîndirea lui Stalin, dacă o astfel de gîndire o fi existat. Desigur, în anticomunismul de operetă ambiant, cu heideggerieni balcanici, isterici şi inutili, cu luptătoarea din munţii Securităţii pe nume Ana Blandiana (un pseudonim reuşit!), cu comedia Marian Miluţ în chip de preşedinte PNŢCD, plus încă vreo 30.000 de impostori publici postcomunişti, Karl Marx nu are cum să fie citit. Cu toate acestea, Karl Marx i-a simpatizat sincer pe românii oropsiţi de vecinii lor ruşi sau unguri. Ba chiar a scris trei articole pentru un ziar american, aşa cum ne relatează acad. Andrei Oţetea şi G. Zane în introducerea lor la „Însemnările despre români”: „Din corespondenţa Marx-Engels ştim că trei articole referitoare la Principatele Române şi trimise de Marx ziarului „New York Daily Tribune” n-au fost publicate. Din scrisoarea lui Marx către Engels din 30 octombrie 1856 cunoaştem şi motivele pentru care unul din cele trei articole asupra Principatelor Române n-a fost publicat. Pe manuscrisul acestui articol, contele Gurowski - publicist polon, în solda ambasadei ţariste din Washington - avînd a se pronunţa asupra conţinutului articolului, a pus următoarea notă marginală: „[toate cifrele sînt exagerate pentru a scoate în evidenţă ideea de naţionalitate română. Ele sînt dezminţite de fapte, istorie şi logică.]” În textul lui, Karl Marx reluase statistici din cartea lui Elias Regnault despre Principate şi dăduse cifra globală a poporului român (7.767.000 de locuitori), care era perfect îndreptăţit să-şi ceară drepturile. Capacitatea de judecată a lui Marx impresionează la tot pasul în notele lui de lectură: „În septembrie 1853 - cum toate puterile care se pregăteau de război căutau alianţa Austriei - un memoriu secret, semnat de foştii domni Ştirbei, Bibescu, Sturdza şi Grigore Ghica, a fost prezentat cabinetului de la Viena. Semnatarii dîndu-se ca reprezentanţi ai celor două Principate şi promiţînd concursul celor mai de seamă boieri, se angajau să pună Moldo-Valahia sub suzeranitatea Austriei, în caz că Rusia va fi învinsă. Austria a acceptat această concesiune şi a trimis pe maiorul Thom la Bucureşti şi Iaşi pentru a culege adeziunile boierilor şi a face propagandă în favoarea guvernului austriac. Misiunea lui Thom se îndeplinea în mijlocul ocupaţiei ruse. Era deci el însuşi agent rus”. E o manevră repetată la indigo după 1990, cînd şeful rezidenţei CIA la Bucureşti, Harold J. Nicholson, i-a primit cu braţele deschise la ambasadă pe disidenţi, generali, oameni politici proaspăt democraţi, pentru ca, doar cîţiva ani mai tîrziu, să fie deconspirat ca harnic lucrător pentru Rusia.
Nici trufia maghiară nu scapă de ochiul scrutător al lui Marx: „În şedinţa Dietei din 18 martie 1848, Kossuth declară că Ungaria nu-şi datoreşte existenţa decît nobilimii. Nobilul e maghiarul. Numai nobilimea are să conducă naţiunea. Kossuth era „slovac”, fiu al unui plugar sărac din Tjkely; numele său în limba slovacă înseamnă „cerb”; s-a căsătorit cu Tereza Wesselenyi, fiica unui magnat... Datorită acestei protecţii, a ajuns în Dietă. Alegerea acestui parvenit l-a costat pe Batthyany 100.000 de florini...”
În 1964, o delegaţie politică românească se folosea de aceste „Însemnări” (descoperite de profesorul polonez Stanislas Schwann şi aduse în româneşte de Andrei Oţetea) pentru a negocia drepturile româneşti corp la corp cu sovieticii la Moscova. Karl Marx a servit deci
o dată. Poate mai serveşte şi azi!
(Citatele provin din K. Marx - „Însemnări despre români. Manuscrise inedite”, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964)

Petru Romoşan
28.05.2009

Mircea Geoană – viitorul preşedinte ?

 

Semn rău, Traian Băsescu a început să-i scrie scrisori lui Mircea Geoană. În plus : susţinătorii săi necondiţionaţi sînt dintr-o dată preocupaţi de soarta PSD-ului şi caută cu generozitate un candidat mai bun pentru social-democraţi. Sînt semne care nu înşală. Mircea Geoană şi partidul său se apropie de o nouă guvernare. Scenariul căderii CDR-ului din 2000 se repetă în mai rău. Pentru că PSD-ul (mai întîi cu PNL, din umbră, în Parlament, şi acum cu PDL) a fost în toţi aceşti cinci ani băsescieni la guvernare. Mai mult, în acest ultim an de mandat prezidenţial, PSD, cu cîteva excepţii (Dan Nica, Cristian Diaconescu), participă la guvernare cu rezervele şi cu veteranii. Greii (Hrebenciuc, Vanghelie, Rus, Mitrea, Năstase…) şi tinerii sînt păstraţi pentru preluarea integrală a puterii din 2010.
Mircea Geoană e singurul candidat cu un CV-beton pentru funcţia de preşedinte. A fost ambasador în SUA ? A fost. A fost ministru de Externe într-o perioadă în care funcţia avea o mare relevanţă  (integrarea euroatlantică) ? A fost. Este el şeful celui mai mare partid din ultimii 20 de ani ? Este. Poate fi Mircea Geoană o mai mare calamitate decît Traian Băsescu ? E greu de crezut spre de-a dreptul imposibil. E mai « prostănac » Mircea Geoană decît întreaga clasă politică românească plus analiştii ei dubioşi ? Mircea Geoană e dintre cei mai cunoscuţi politicieni români în America şi în Europa occidentală. Atunci de ce atîtea analize sucite, inutile, cretine sau ticăloase ? Foarte simplu : pentru că de vreo 20 de ani România se tot îmbată cu apă rece, iar astăzi, în mijlocul unei grave crize economice,
e beată criţă.
Mai întîi, majoritatea marilor conştiinţe din tranziţie s-au dovedit a fi pînă la urmă doar nişte impostori toxici. Căutatul în coarnele acestor guru ai naţiunii a ajutat cel mult cît apa sfinţită. Şi iată altă beţie de tranziţie : ce-a mai rămas din marea noastră presă liberă, paznic neînfricat al democraţiei ? Aproape nimic, pentru că, în realitate, nici n-a fost vreodată mare lucru. La moguli, la moguli… Apoi a fost infinitul tămbălău în jurul Securităţii lui Ceauşescu. Securitatea e la locul ei bine mersi, cu copiii plasaţi în noile servicii, plus averi capitaliste considerabile. Au fost daţi oprobriului public informatorii, adică tot o categorie în cea mai mare parte abuzată de Securitate. A mai fost condamnarea comunismului. Practicată de Ana Blandiana, Lucia Hossu-Longin, Băsescu şi Tismăneanu etc. – numai comunişti unul şi unul. Nu tu Corneliu Coposu sau Vasile Paraschiv, nu imensul exil românesc independent şi nici curaţii deţinuţi politici. După atîta ameţeală organizată şi liber consimţită, ce criterii mai putem avea ?
Care ar fi argumentele că PDL-ul e mai breaz decît PSD-ul ?! De ce Traian Băsescu ar fi mai competent decît Mircea Geoană ?! Care sînt probele ? Gaşca de intelectuali şi ziarişti presupuşi de dreapta, în fapt, ultima tranşă de jalnici fripturişti din 1945 încoace, sînt ei vreun certificat de calitate ? Din punctul de vedere al unui observator neutru dar nu indiferent, Mircea Geoană e principalul favorit al alegerilor din noiembrie 2009. Iar cei mai importanţi contracandidaţi ai săi au handicapuri practic insurmontabile. Traian Băsescu vine cu un pasiv catastrofal, comparabil cu cel al lui Călin Popescu Tăriceanu, recent debarcat. Liberalul Crin Antonescu, un bun vorbitor dar nu mult mai mult, nu e decît un pseudonim al lui Patriciu, care, la rîndul lui, pare un pseudonim. Ce mai rămîne ? Mircea Geoană şi PSD, care vor face un guvern cu oricine în afară de PDL.

Petru Romoşan
14.05.2009

Fragmente apocaliptice sau Prohodul cărţii

 

Presa şi oamenii politici se ocupă, ordonat şi subaltern, să facă zgomot în timp ce se fură. Tovarăşii oameni de afaceri privatizează, negociază, finanţează. Poporul emigrează. În Italia sau în Spania mai ales. Turiştii vizitează : România e trendy. Sfîrşitul lumii se apropie.
Francmasoneria a reuşit deplin joncţiunea cu Securitatea (cea veche, cea de azi şi cea de mîine, aceeaşi). Acordul e unul de fond : şi francmasoneria, şi Securitatea ţintesc Biserica (cea catolică şi cea ortodoxă, deşi le infestaseră deja cu asupra de măsură). Într-un atît de favorabil context, mogulii neprinşi s-au făcut editori cinstiţi. Tipăresc cărţi la dumping. Consiliul Concurenţei nu se sesizează. Ajunge să cercetăm CV-ul celor ce compun acest Consiliu şi înţelegem imediat de ce. Mogulii vînd cărţi multe, luxoase, dar foarte ieftine –
la fiecare carte vîndută sub preţ oferă şi un ziar prost, făcut de jurnalişti amatori, ieftini
şi ei, dar eroi în timpul liber. Editorii de carte profesionişti vor fi percepuţi în curînd ca nişte moguli penali – vînd cărţi puţine şi scumpe. În plus, îşi permit să vîndă cărţile în librării, iar nu în staţiile de metrou, autobuz sau tramvai.
Cum se poate preschimba Patriciu în Liiceanu ? Securitatea, francmasoneria şi banii pot orice. În plus, Pleşu – din tandemul Pleşu-Liiceanu –, de mult dilematic şi editorialist, a fost deja rechiziţionat. Toţi editorii « vechi » ar trebui arestaţi. Cultura română şi educaţia tinerelor generaţii intră de acum exclusiv în sarcina mogulilor. Totul se mută pe sticlă şi pe prima pagină a tabloidelor agramate. Editurile postcomuniste, alcătuite cu mari eforturi, vor trebui desfiinţate. Obiectivul e nobil : imaginea murdară, sinistră, a mogulilor trebuie spălată cu produsul « Cartea ». Servitorii din jurul lor, unii autointitulaţi ziarişti, muncesc foarte disciplinat, ca în adevărate unităţi militare. Dar sînt mulţi. Au şi o conştiinţă, mică, dar foarte încărcată – ştiu foarte bine că lucrează la moguli. Şi le e foarte limpede că mogulii lor sînt corupţi, puşcăriabili şi unanim detestaţi. Nu toţi ziariştii sînt însă la fel. Grupurile străine par a se conduce cît de cît după legile economiei de piaţă. De aceea Evenimentul zilei sau România liberă au trimis deja zeci de angajaţi în şomaj. Iar un grup ca Media Pro pare
să fie interesat mai degrabă de performanţe comerciale decît de alinieri politice.
Cel mai dubios model de lider politic ne-a venit din Italia, cu Pantaleonele Silvio Berlusconi, mare patron de presă şi televiziuni, de club de fotbal, cu o confuzie totală între public
şi privat, între stat şi individul-stat. Berlusconi-populistul a fost un model pentru Sarkozy în Franţa şi la fel de nefast pentru Băsescu la noi – nu e de mirare că l-au preluat şi mogulii. Tot din Italia şi din Spania am preluat şi modelul catastrofal al ziarelor-edituri. Deja
în 2002 Corriere della Sera, Panorama, La Repubblica au vîndut 40 de milioane de cărţi, oferind şi ziare celor care le mai cereau. Decăderea presei, de fapt, a democraţiei a atins
şi în Italia cote care anunţă timpuri sumbre. Efectul amestecului de genuri, ziare cu cărţi, este unul devastator pentru un domeniu de elită, tradiţionalist şi artizanal precum cel editorial. Protestele editorilor independenţi n-au întîrziat.
În Franţa, preţul unic al cărţii, obligatoriu după legea zisă Lang, îi apără atît pe librari, cît
şi pe editorii mici – tipăriturile care însoţesc ziarele în unele campanii sînt creaţii special concepute pentru ele, fără legătură cu lumea clasică a cărţii. Tot în Franţa, publicitatea directă a cărţilor pe televiziuni e interzisă pentru motivul extrem de simplu că nu ar avea acces la o asemenea publicitate decît trusturile şi marii producători, şi deci concurenţa ar fi falsificată. În Germania există legi similare de protecţie a cărţii. În România, sindicatele cărţii, utile doar şefilor lor, sînt încremenite în interese egoiste, mioape sau complice cu mogulii. Librarii sînt la fel de afectaţi de violenta manifestare a trusturilor de presă pe piaţa cărţii. De altfel, şi printre librari a apărut un mogul distrugător : Diverta, aparţinînd unui personaj dintre cele mai dubioase, fost deputat PD, Octavian Radu. Deocamdata, ca şi în Italia şi Spania, sigur e că în zilele « ziarului fără carte », nimeni nu mai ia ziarul de la chioşc. Iar după ce imaginea mogulilor Vîntu, Voiculescu, Patriciu va fi fost spălată cu soda caustică a milioane de cărţi, cultura şi învăţămîntul din România vor fi fost lichidate definitiv. Întrebări ?
Ce lipseşte din peisajul apocaliptic ? Ar trebui propuse în Parlament legi împotriva Bisericii, împotriva Şcolii, împotriva Cărţii. Parlamentarii, o adunătură de analfabeţi
şi de tîlhari, vînduţi cu toţii, le-ar vota cu o largă majoritate. La fel cum au votat şi pentru salariile profesorilor.  

Petru Romoşan
08.05.2009

Bestiar de criză

 

Clujenii l-au votat pe rupte pe Emil Boc. Clujul e un oraş al profesorilor, elevilor şi studenţilor. Deşi Boc şi Băsescu (promulgînd o lege) i-au minţit pe profesori, clujenii (cei cu pioneza pe scaun) l-au votat din nou masiv pe bocciul Apostu. Dacă profesorii din Cluj preferă scaunele cu pioneze, poţi să te opui ? Nu, nu poţi.
Ministerul pedelist al Elenei Udrea - cea cu tichetele de vacanţă în mijlocul crizei economice şi cu brandurile de ţară - şi cel al Tineretului - al competentei Monica Iacob Ridzi, care acum îşi face şi ea spoturi publicitare, că, deh !, e criză – n-au avut de suferit. Războiul româno-român se desfăşoară la masa guvernului şi în interiorul majorităţii parlamentare. Cei care vor pătimi mai repede sînt românii dependenţi de ministerele PSD, căci îi va trimite în şomaj lupta pentru Cotroceni dintre Băsescu şi Geoană.
De ce nu-l pot lua deloc în serios pe marmosinul mustăcios Pogea ? E foarte simplu : pentru asta ar fi trebuit să înceapă cu diminuarea veniturilor personale şi să continue cu cele ale prim-ministrului şi ale propriului său minister. Ar fi putut continua tăind din resursele administraţiei prezidenţiale. Iar dacă ar fi avut mai mult curaj, ar fi forfecat serios fondurile serviciilor secrete, care în ultimii ani au avut parte numai de rectificări exorbitante şi foarte secrete. Atît Pogea, cît şi Boc sînt doar nişte slugi mediocre. La ce te poţi aştepta de la aşa ceva ? Să-i radă pe profesori şi, odată cu ei, pe elevii şi studenţii lor, adică nenăscutul viitor al ţării.

                                                                 *
                                                              *    * 

Marian Vanghelie, şeful PSD Bucureşti,  anunţa pe televiziuni că vor fi arestaţi trei ziarişti. Nu a fost arestat încă nici unul. Vanghelie, trompeţica pesedistă a lui Băsescu, e un mincinos, un papagal. Pentru că televiziunile sînt compuse, la rîndul lor, în cea mai mare parte, tot din papagali, au uitat deja profeţiile ticăloase ale lui Vanghelie. Le reamintim noi aici. Şi le propunem papagalilor TV o altă temă, poate mai consistentă : sînt sau nu Marian Vanghelie, Viorel Hrebenciuc, Călin Popescu Tăriceanu, Toader Paleologu şi atîţia alţii francmasoni ? Putem înţelege cariera fulminantă a acestora prin apartenenţa la francmasonerie ? Cu vanghelioane, cu mici şi cu bere de 1 Mai cu tot ? Poate nu e o temă serioasă, dar măcar nu arestează pe nimeni.

                                                                 *
                                                              *    * 

Partidul democrat-liberal nu poate fi caracterizat decît ca ultrapopulist. Un fel de partid comunist pe dreapta eşichierului politic. Nu e deloc întîmplător că neocomuniştii şi ultrapopuliştii fac guvern împreună şi mint de sting. Sînt aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Măria comună celor două partide se cheamă Andronescu. Dosarul acestei doamne e foarte bogat. E suficient să consulţi presa din timpul guvernării Năstase. Corupţia a atins atunci cote halucinante şi la ministerul Învăţămîntului. Şi poate tocmai de aceea corupta Andronescu a redevenit ministru. Un asemenea personaj nu cunoaşte demisia.
Parlamentul are de două ori mai mulţi deputaţi şi senatori decît ne trebuie. Plus personalul care îi serveşte. Deciziile importante se iau la Uniunea Europeană şi la FMI. Ce nevoie mai avem de atîţia papagali scumpi în Parlament ?
Mandatul lui Băsescu sfîrşeşete în haos şi dezastru. Pe lîngă criza mondială, de o amploare nemaicunoscută, România îşi are propria ei criză, propria ei boală, pe care a dus-o atîţia ani pe picioare. Tandemul sinistru Băsescu-Tăriceanu ne-a dus, într-o formidabilă gălăgie, spre faliment. Pot fi bănuiţi că au făcut-o voluntar. Poate chiar acesta a fost rolul lor.
Atacul iresponsabil al actualei guvernări la învăţămînt, agricultură şi IMM-uri indică o voinţă drăcească de distrugere a viitorului României. Orice subtilitate de analiză e inutilă. Lucrurile au ajuns foarte departe. De fapt, demisia ministresei Andronescu nu mai interesează pe nimeni. Boc şi asociaţii lui pesedişti trebuie să plece urgent. Întrebarea abisală e dacă avem tehnocraţi autentici care să-i înlocuiască. Mă tem că nu-i avem. Pentru că puţinii care ar exista ar refuza să lucreze cu Băsescu. Nici un om sănătos la cap nu-i mai acordă acestui aventurier nici cel mai mic credit.

Petru Romoşan
30.04.2009

The land of no choice

 

Lent dar implacabil, viziunea anglo-saxonilor, a americanilor mai ales, despre România li se impune şi românilor : România e ţara lui Dracula ! Nu a lui Păcală, nu a lui Mitică, nici a lui Gheorghe sau a lui Ion, şi cu atît mai puţin a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau
a lui Avram Iancu, ci Draculaland. Ignorat de cititorul român pînă nu demult, romanul lui Bram Stoker are toate şansele să înlocuiască, în lecturile obligatorii ale copiilor români, Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Romanul lui Stoker va fi însoţit de filmele cu vampiri din ultimul secol. Ministreasa Andronescu, sau o clonă a Domniei Sale, consiliată de bursieri internaţionali cu coadă şi corniţe, se va ocupa de inserarea celebrei naraţiuni în programa şcolară.
Şi trebuie să recunoaştem că producem Dracula pe bandă rulantă : Nicolae Ceauşescu,
Ion Iliescu, Traian Băsescu. Ba ultimul are şi o preoteasă blondă, numită, după pilda lui Caligula, cu umor negru, ministru al Turismului. Şi tovărăşica introdusă în politică pe uşa din dos, pe la liberali, de un Dracula de perpetuă rezervă, Stolojan, deci Zîna Turismului,
se ocupă mai nou şi de brandul de ţară. Nici mai mult, nici mai puţin ! Fără îndoială, competenţele doamnei Udrea în materie sînt binecunoscute. Împreună cu publicitarul Scîrţ
şi cu experta Mîrţ, Elena Udrea se pregăteşte să propună pe banii UE (mulţi !) o imagine pentru România. Ăsta da tupeu !
Trăim într-o irealitate agresivă. Circulăm somnambulic pe autostrăzile lui Băsescu. Căci
nu avem numai recentele autostrăzi suspendate ale lui Sorin Oprescu, avem şi autostrăzile fostului ministru al tuturor transporturilor şi al tuturor guvernelor : „Aici sînt banii dumneavoastră !“ Vă amintiţi ? Şi, desigur, pe lîngă sublimele autostrăzi, avem şi minunatele şcoli superioare româneşti. Avem şi un pact pentru învăţămînt, cu salariile aferente pentru profesori. Iar copiii dotaţi pleacă pe capete şi nu se mai întorc. La ce să se mai întoarcă ?
Să admire brandul de ţară propus de Elena Udrea ? Sau pe reprezentanta tinerei generaţii din Parlamentul European, zisa EBA ? Să nu-l uităm nici pe Adrian Năstase, şi el aspirant aproape reuşit la titlul de Dracula. Ce Draculaland (sau Dracula Park) am fi avut cu
Domnia-Sa, secondat de expresivul Dan Matei Agathon, cu coarne şi codiţă aproape la vedere. Apropo : oare Adrian Năstase şi-a recuperat investiţia în proiectul lui Agathon ?
După ultimul sondaj BCS finanţat de o firmă situată în Washington DC, Marian Vanghelie e asimilat în lumea animală cu un fel de maimuţă-cîine-porc, Traian Băsescu ar fi mai degrabă o vulpe-hienă-şacal (sau leu, pentru susţinători). Desigur, întrebările sondajului sînt orientate. Aceeaşi firmă creatoare de imagini publice s-a ocupat şi de Ucraina, Irak sau Panama-ul lui Noriega. Totuşi, cercetarea româno-americană a BCS indică o anumită exasperare în încercarea de a înţelege o ţară care pare să-şi fi pierdut busola. După mai multe astfel de analize, putem ajunge chiar la trista concluzie ca n-am avut busolă niciodată.
Să reamintesc aici, printre atîtea altele, numai întîmplarea cu lansarea dintr-un foc a două sau trei cărţi de Traian Radu Ungureanu, un presupus Mihail Sadoveanu al ultimei guvernări, în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu. Ce s-a întîmplat ulterior cu noul Sadoveanu (exista un şef de clan cu acelaşi nume şi la interlopi !), presupus ziarist şi scriitor „emblematic“,
n-ar fi trebuit să surprindă pe nimeni. Acum, Ungureanu va fi şi el un fel de brand de ţară
în Parlamentul European, alături de alte branduri, care mai de care...
Ce se întîmplă în ultimul timp în Basarabia – o bucată de Românie – cu cap străin impus completează exasperant tabloul degringoladei noastre. Ce-i lipseşte chelului ? Un brand
de ţară !

Petru Romoşan
27.04.2009

Princincipele Radu Duda preşedinte

 

Şi dacă principele independent Duda îl va învinge democratic în alegerile din noiembrie pe Traian Băsescu ? N-ar fi tare ? N-ar fi republican, regal, balcanic, naţional şi universal ?
Şi totuşi. Barack Obama i-a surclasat uluitor şi categoric pe John McCain, eroul din Vietnam, şi mai ales pe Hillary Clinton, care ar fi trebuit să fie prima femeie preşedinte din istoria Statelor Unite. Daca Obama a fost posibil în colosala Americă, de ce-ar fi atît de ieşit din comun un tovarăş principe preşedinte în România ? Cu atît mai mult cu cît aceiaşi consilieri care s-au ocupat de campania electorală a lui Sorin Oprescu şi de cea a lui Obama se vor implica solid şi în campania domnului Radu Duda la Bucureşti.
Desigur, analiştii noştri de televizor, mari cititori de sondaje şi mari cunoscători de superstrategii electorale, vor rămîne de căruţă. Nu-i va regreta nimeni. Vor fi înlocuiţi pe loc şi fără pierderi. Nu, nu analiştii defazaţi vor fi problema. Adevărata durere de cap ar trebui să fie chiar românii, deşi cine ştie ? La cîte au înghiţit ei pînă acum, de ce n-ar înghiţi şi Radu Duda, independent şi preşedinte ? Oricum, ce a fost mai greu au înghiţit deja. Duda e deja principe !
Şi-apoi, să le luăm în ordine. Revoluţie am avut ? Am avut. Comunistul din vremea lui Stalin a fost el primul democrat al ţării ? A fost. A condamnat comunistul Băsescu comunismul ? L-a condamnat. E Ion Mihai Pacepa cel mai mare anticomunist român, împreuna cu Tismăneanu, desigur ? Este. Noi, românii, am văzut deja de toate culorile în ultimii douăzeci de ani de democraţie.
Eu cred că e bine să ne păstrăm calitatea noastră principală, umorul, şi să luăm în considerare şi faptul că principesa Margareta de Hohenzollern (o prinţesă adevărată !) ar putea fi prima doamnă a ţărişoarei. Fără îndoială, şi  Mircea Geoană şi Crin Antonescu au şansele lor. Şi-apoi eu nu ştiu ce-au hotărît ei, sorţii.
Pasionaţii de istorie, ca să nu mai vorbim de istorici, pot face comparaţii infinite între ultimul an de domnie al lui Cuza şi peripeţiile prin care trece Băsescu, militar ca şi Cuza, în ultimul an al mandatului său de preşedinte. La orizont apare pe un cal alb un Hohenzollern. E în viaţă sau doar într-un film istoric ?

Petru Romoşan
17.04.2009

Perturbări morale vechi şi noi

 

Cel mai mare poet al Ardealului, putem să-l numim chiar « poetul naţional al
Transilvaniei » - şi la acea vreme erau mai multe ţări în care se visa în limba română -, Octavian Goga a avut un sfîrşit de carieră, şi chiar un sfîrşit pur şi simplu, foarte trist. Ca prim-ministru al unui fantomatic guvern de extremă dreaptă, în 1938, prin cîteva violente măsuri antisemite, a reuşit să-i facă un rău maxim scriitorului şi patriotului care purta acelaşi nume. Ca un ardelean serios dar naiv, a crezut în promisiunile şi excesele aventurierului care a fost Carol al II-lea. Recuperarea lui n-a reuşit-o încă nimeni
cu adevărat – rămîne ca o datorie pentru generaţiile prezente şi cele viitoare. Mai ales pentru cele născute în Ardeal.
În textul care urmează ne vom recunoaşte ca într-o oglindă, cu dubiile noastre de azi, deşi Octavian Goga vorbeşte despre perioada imediat următoare primului război mondial.

Petru Romoşan
25.07.2008

 

Tabla valorilor

[...] Perioada  de după războiu va rămîne în istoria ţării şi prin caracteristica sguduire care a eclipsat tabla valorilor la noi în aceste zile. Sociologul de mîine va cerceta lucrurile în amănunte şi va stabili cauzele. Va accentua de sigur o serie de circumstanţe atenuante, va invoca spiritul nivelator al tranşeelor, va vorbi de efectele imediate ale votului universal, va arăta stările de înfăţişare culturală cu totul particulară a nouilor provincii şi altele, găsind, fireşte, explicaţie pentru toate. Fenomenul în sine însă nu va putea fi contestat şi deocamdată prezentul suferă pe urma lui. În faţa noastră se desfăşoară un dureros proces de perturbare morală a societăţii. Este groaznica năvală a nechemaţilor, declasarea continuă a tuturor slujbelor, diminuţia de prestigiu a tuturor culmilor din viaţa noastră publică.
Dela un capăt al ţării la celălalt s’a putut înregistra această tendinţă de regresare a valorilor. S’ar părea că pe o vastă suprafaţă energiile noastre se mişcă greu şi că Romînia Mare, ­– cum îi zic foarte mulţi dintr’un impuls de grandilocvenţă inoportună, – este în aspectele ei multiple mult mai mică şi mai primitivă decît regatul de ieri. Nerînduiala a crescut, rolul instituţiilor diverse e mai şters, resorturile mecanismului de stat au slăbit, şi, ce e mai trist, ravagiile incompetenţei sunt într’o permanentă creştere. Niciodată în ultimele decenii n’au cerut cuvînt mai multe jumătăţi de oameni ca acum cînd pînă sus de tot prostia deaproapelui te urmăreşte la tot pasul...
De sigur eclipsa de inteligenţă este generală şi a năpădit toate domeniile, terenul de manifestare clasică însă e politica, priviţi împrejur şi veţi vedea aici straşnica eflorescenţă a mandarinilor răsăriţi peste noapte. Cîntăriţi aceste admirabile personalităţi pe care faima le poartă în carul de triumf şi judecaţi–le după dîra de lumină pe care îl lasă în urmă. Ce să mai umblaţi pe la Bucureşti, paşnici cetăţeni din Ardeal, deocamdată uitaţi–vă la voi acasă. Din mijlocul unei vieţi patriarhale un vifor a smuls parcă rădăcinile de ieri şi ne–am pomenit cu toţii din bun senin cu o fantastică exagerare a tuturor proporţiilor. Lumea a ieşit din făgaşul ei de normalitate, ierarhia valorilor s’a frînt. Politica a scormonit rărunchii societăţtii şi ca în orice mare vîltoare bolovanii grei s’au lăsat mai la fund, aruncînd  la suprafaţă vreascurile uşurele. Efectul e în adevăr dezastruos şi cu multe nuanţe de ridicol. Spărgînd coaja unei obscurităţi de-o vieaţă, a dat busna înaintea noastră o falangă de „fruntaşi” în ale politicei. Toţi au reţete pentru durerile patriei, aceşti adorabili doctori ai Ardealului. Ei strigă la adunări publice jicnind indulgenţa nemăsurată a bieţilor tărani, ei dau interviewuri la gazetele din Bucureşti care le anunţă sosirea în Capitală la ştirile zilei. [...]

Octavian Goga
(din volumul Mustul care fierbe)

ROMÂNUL ŞI POEZIA LUI

 

Celor încă preocupaţi de cultura şi limba română, celor care cred că şi-au pierdut busola în mizerabila tranziţie spre nicăieri, ca şi celor obosiţi, celor care se cred înfrînţi de o realitate copleşitoare le propunem un text magistral. El vine de la Andrei Mureşanu, unul din fondatorii naţiunii române. E bine să ne întrebăm din timp în timp cine sîntem, de unde venim, încotro mergem.

Petru Romoşan
10.07.2008

 

“A fost un timp, şi încă îndelungat, de care românul bine-simţitori numai cu lacrămi-şi poate aduce aminte, cînd limba românească, deşi vorbită de cea mai numeroasă parte a poporăţiunei ce se află în această ţară, era mărginită numai pe lîngă biserică şi pe la casele locuitorilor români, apăsaţi de toate părţile, iar de a fi întrodusă şi cultivată prin şcoale, de a fi recunoscută de limbă a ţărei, cum era ea a comunicaţiunei în această patrie, nu poate fi nici vorbă. A fost iarăşi un timp, care, însă, fie mărire Domnului, nu ţinu aşa mult, cînd această limbă, vorbită mai de un milion şi jumătate locuitori numai în această ţăruţă muntuoasă, era ameninţată că în termin de zece ani va fi scoasă pînă şi din casa Domnului, azilul ei cel mai putinte. În astfeli de împregiurări vitrege nu e mirare dacă mulţi din fiii naţiunei române, crescuţi la pieptu-i cu frăgezime de mamă, naintaţi la şcoale străine, căci române nu era, pentru cultivarea puterilor sufleteşti, în loc de a-şi arăta mai tîrziu gratitudinea cu care omul este datori către fiecare binefecatori al său şi cu deosebire fiul către mamă, ruşinîndu-se de ea, sau că trecea cu totul la castrele străine, mulţămindu-se a fi acolo coada, cari ar fi fruntea în sînul duioasei lor mame, sau că primea nume de grec, poate după religiune, mai ales la Sibii şi Braşov, şi prin aceasta cîştiga oareşcum bilet de a putea îmbla şi ei în vestminte cetăţene, fără a suferi ca să le mai zică cineva români, fiindcă, după a lor părere, români era numai aceia cari ţinea de coarnele aratrului, lega, încărca şi descărca marfele neguţătorilor, cu un cuvînt, cari purta îmbrăcăminte ţărănească. Cel ce se îndoieşte cît de puţin de cuvintele mele cerce şi acum la Braşov şi va afla că cei de altă limbă pe neguţitoriul român, îmbrăcat cetăţăneşte, deşi acesta astăzi nu se mai ruşinează de limba şi năţiunea sa, nu-l numesc român, ci grec.
Aceste timpuri de tristă suvenire acum au trecut, şi limba românească astăzi se bucură de aceleaşi drepturi ce le au şi celelalte două limbi din patrie, adecă germana şi maghiara. Legile şi ordinăţiunile guvernămîntului se publică în limba noastră ca şi în celelalte, petiţiunile se primesc în această fără piedecă legiuită, şi de pe la mai multe dregătorii politice am văzut
şi vedem şi rezoluţiunile împărtăşite tot în această limbă. Deci de la noi atîrnă acum a da acestei limbi o cultură, de care ea este capace, şi a o aduce la demnitate, ca cu timp
şi ea să poată figura între limbile cele mai cultivate din Europa.”

Andrei Mureşanu
(Fragment din „Românul şi poezia lui”, Telegraful român, 1853)

Gulerele albe, ciocoii recenţi

Adrian Năstase, Bombonel cel Vechi, are profilul unui ciocoi rezultat din Revoluţie ? Dar Adriean Videanu ce-ar fi ? Neo-Bombonelul marmurei şi al bordurilor ? Dar domnii clujeni, Emil Boc şi Vasile Dancu, n-or fi şi ei tot niste ciocoi născuţi ca Venus din spuma toxică a Revoluţiei ? Şi Ion Iliescu, uitat din cealaltă revoluţie, şi Traian Băsescu, anticomunistul recent ? O ţară de Dinu Păturici, unii mari şi alţii mici. Şi de tot felul de pseudo-patricieni. Toţi cu gulere albe.
Cezar Bolliac (1813-1881), marele ziarist de la mijlocul secolului al XIX-lea, om politic, scriitor, merită sa fie redescoperit, recitit. Ciocoii din revoluţie - o sinteză politică în versuri, magistrală - ne ajută, la mai bine de un secol şi jumatate de la scrierea ei, să ne înţelegem contemporanii.

Petru Romoşan
27.06.2008

Ciocoii din revoluţie
Num-opinca, sărăcuţa,
Numai ea nu ne-a-nşelat,
Numai dînsa, ea micuţa,
Numai ea nu ne-a trădat ;
Dar ciocoii guleraţi
Sînt la inimă spurcaţi.

Ei intrau să fure sume
Şi la ruşi să-şi facă rost.
Ca să-i spui pe toţi pe nume,
Voi nu-i ştiţi cîţi au mai fost ?
Nu ştiţi că au fost spurcaţi
Toţi ciocoii guleraţi ?

Că eu bine-am spus, săracu ;
Eu v-am spus numaidecît
Că n-ai să te-mpaci cu dracu,
De i-ai face orişicît :
Toţi ciocoii guleraţi
Sînt la inimă spurcaţi.

Ba c-om face, ba c-om drege,
Ba s-avem şi pe boier ;
C-o fi bun de-l vom alege
Pin guvern, pin minister.
Dar ciocoii guleraţi
Au fost, cum am zis, spurcaţi.

Că-ncepur-a face fracţii
Ş-a lega pe opincari :
Într-o lună,-n trei reacţii,
Ne-au scăpat ăi măcelari.
Că ciocoii guleraţi
Sînt la inimă spurcaţi.

Şi noi, tot cu evanghelii
Din balconuri predicam ;
Tot spuneam parascovenii
Şi-i iertam, ne împăcam ;
Dar ciocoii guleraţi,
Ei rînjeau că-s rău spurcaţi.

Cînd venir-apoi muscalii, —
Agi, spătari şi controlor !
Alţii — mîrleo ! fug cu banii.
Turcii pradă şi omor.
Şi ciocoii guleraţi
Rîd de noi că stăm legaţi.

Toat-opinca-n puşcărie ;
Toţi legaţi, săraci lipiţi,
Zac în ploaie pe ghimie,
Pribegesc proscrişi, goniţi,
Iar ciocoii guleraţi
Rîd de noi că-i credem fraţi.

Num-opinca, sărăcuţa,
Numai ea nu a furat ;
Numai dînsa, ea micuţa,
Numai ea nu a trădat.
Iar ciocoii guleraţi
Sînt spurcaţi şi veninaţi.

Cezar Bolliac
Braşov, 10 decembrie 1848

Cum trăieşte Vodă ?

Românii au intrat într-o frenezie electorală vecină cu demenţa (cazul Ştefăneşti etc.). Ce-i mînă în luptă pe bravii combatanţi ? Ciolanul, numai ciolanul. Ce va fi mai încolo pentru alegerile prezidenţiale ? Cît de mare e, de fapt, ciolanul lui Vodă ? Şi, mai ales, cum trăieşte Vodă ? Spectacolul se anunţă grandios.  
Poet adevărat – el e autorul poemului de antologie pentru copii Fricoşii  –, ziarist socialist, Ion Păun-Pincio (1868-1894) scrie şi cel mai bun poem social despre… viaţa lui Vodă. Lui Ion Păun-Pincio i se reproşează absurd că a fost supraevaluat în anii ’50. Dar el n-are
nici o vină. Murise tînăr, cu 50 de ani mai devreme.

Petru Romoşan
12.06.2008

Pe stradă    

                       I

— Ce-o fi aici, că-i straşnică lumină ?
Se vede, bre, de parcă-i lună plină –
Şi drumu-i alb – curat ca apa lină…

— Dar ce socoţi, că eşti în sat la noi,
Să cazi în gropi, mergînd pe lîngă boi ?
Aici stă Vodă, bre, şi cu cei doi !
Şi cum foiesc, de parcă-i iarmaroc !
— Ce te boldeşti, mojice, -n drum ? Fă loc !  –
— Ţi-a tras ? S-o strîngi, că-i bună de noroc.

Aici tot mîndre curţi ţin şir – şi cum
Sclipeşte-un geam pînă departe-n drum –
Şi noi acasă, bre, chiorîm de fum !

Colea pesemne-i chef şi voie bună ;
Şi vin boerii cîrd – mereu s-adună –
De cîntece văzduhu-ntreg răsună.

Văd una printre ei cu sînul gol
Şi-n jurul ei vreo patru-i dau ocol –
Aşa muiere, mă, te dă de gol…

Te uită, -n rînd cu dînşii stă şi-un cîine.
De-o fi şi-n rai c-aici atîta pîine –
Eu n-aş mai vrea s-apuc ziua de mîine…
[…]

1894
Ion Păun-Pincio

Poezia primarului

 

Vă daţi seama cîţi primari noi (chiar şi cei vechi tot noi o să fie) vor pleca în vacanţă la vară, la munte şi la mare, în ţară şi, mai ales, în străinătate ? Iar domnului Emil Boc şi numeroşilor colegi ai Domniei-Sale nu le-a scris nimeni nici o poezie. Numai editoriale, şi acelea otrăvite. Drept îi ?
Unul dintre cei mai buni comentatori ai alegerilor locale, ca şi ai alegerilor generale, de altfel, a fost N.T. Orăşanu (1833-1890). N.T. Orăşanu, înaintea lui I.L. Caragiale, practică, mai bine de două decenii, o critică feroce a vieţii publice băştinaşe. Opera lui poetică – în fapt, cronici rimate – este o descriere aproape exhaustivă a ideilor politice de dinainte de 1877, adică de la începutul drumului ce ducea spre o Românie independentă, modernă. Este opera unui sociolog avant la lettre, unul interesat de problematica guvernării. N.T. Orăşanu poate fi considerat strămoşul analiştilor politici de astăzi. Aceştia însă se deosebesc radical de înaintemergător prin capacitatea lor excepţională de adaptare la o scenă politică dominată de corupţie, oportunism, servilism. Sînt deci mai degraba strănepoţi ai personajelor lui Orăşanu.
N.T. Orăşanu face trecerea de la cronicile rimate ale începutului de secol XIX (povestea mavroghenească, despre zaveră, despre ciumă, memorialul focului mare) la ziaristica politică devastatoare din ultimele decenii ale aceluiaşi secol, constituind adică puntea dintre poeţii cronicari (Al. Beldiman, Pitarul Hristache, Zilot Românul, Anton Pann) şi scriitorii-gazetari de la Hasdeu la Caragiale, Eminescu şi Vlahuţă.
N.T. Orăşanu a scris, pină la proba contrarie, cea mai bună poezie dedicată primarului.

Petru Romoşan
30.05.2008

 

S-a ales primar
Astăzi se alege
De către ciomege
Comuna la noi.

Ura ! Să trăiască
Gaşca boierească,
Nafilea* ciocoi !

Astăzi se numeşte
Şi se întăreşte
Marele primar.

Ura ! Căci ăst post
E cel mai cu rost
Pentru buzunar.

Azi e zi de gală
Pentru Capitală,
Pentru ăst oraş.

Ce de vin mai curse !
Cît rachiu se supse !
Ce mai adălmaş !

Biata primărie  
Sta în văduvie,
Dar însă acum

Bandele voioase
Cu bîtele groase
Ieşiră la drum.
Ieşiră şi-ndată
Urna fu luată
De cu noaptea chiar.

Şi astfel se dete
De bandele bete
Comunii primar.

De-acum fiecine
Vede foarte bine
Că lucrul s-a pus

Pe cale curată,
După cum fu dată,
Porunca de SUS.

Prin urmare dară,
Rău să nu ne pară
C-avem azi ciocoi.

Să ne facem cruce
Că nu ne aduce
Primar vreun nemţoi.

N.T. Orăşanu

* nafilea = (probabil) « bogat » sau « nobil » (de la « nafea » = bla­na de pe burta vulpii folosită la căptuşirea căciulilor boiereşti)

Dicţionar politic pentru eternitate

 

Nu-l cunoaşteţi pe Nae Orăşanu ? Chiar nu v-a ajuns niciodată la ureche numele acestui teribil opozant ? Şi totuşi... El este naşul « micilor » sau, dacă preferaţi, al « mititeilor »
şi al « bateriei » (vin cu borviz la gheaţă). Undeva, pe Strada Covaci, la numărul 3, în crîşma
La Iordache (localul fraţilor Constantin şi Iordache Ionescu), nu departe de Strada Lipscani. Alte formule care au făcut farmecul unei epoci nu au ajuns pînă la noi : « natura­lă » (apă rece), « pricină » (sticla mică de vin), « idee » (ţoi de ţuică), « focos » (ardei), « patricieni » (cîrnaţi – ascendenţii micilor), « taifas » (cafea), « mar­ghiloman » (cafea cu rom),
« baionete » (scobitori), « protocol » (socoteala). Aceste ziceri gastronomice (cele mai multe i-au fost atribuite lui Orăşanu), precum şi alte « invenţii » politice au circulat cu mult înaintea producţiilor celebrului nostru Caragiale naţional. Orăşanu ocupa la Iordache masa 6, împreună cu Gălăşescu şi alţi politicieni şi ziarişti, în frunte cu Mihalache Mar­ghi­lo­man.
Era numită Masa vînătorilor, a mincinoşilor, inventatori de glume. Masa 5 era a literaţilor :
B.P. Hasdeu, Radu Rosetti, Nicolae Nico­leanu, Nico­­lae Filimon, Ion C. Fundescu (Nicolae Vătămanu – Catastih de bucureştean, Editura Litera, Bucureşti, 1980).
Scriam cele de mai sus şi altele anul trecut în deschiderea volumului care-l readucea
în actualitate pe N.T. Orăşanu (1833-1890) după 130 de ani. Volumul conţine şi un « Dicţionar politic sau Epoca pruso-ciocoiască ». Schimbînd datele de atunci cu cele de azi, dicţionarul poate fi utilizat cu folos. Iată cîteva « litere ».

Petru Romoşan
23.05.2008

Elecţiuni
Elecţiuni – adunare pe colegii şi comune,
Unde s-aleg deputaţii ce guvernul îi propune.
Operaţiune care, recunoscută de lege,
Se efectuă adesea prin trînteli şi prin ciomege.
Bandele de haimanale sînt motorii principali
Cînd se află la putere boieri constituţionali.

Justiţie
Justiţie – o cochetă ce se dă numai pe bani ;
Printr-însa se înţoleşte mare număr de golani.
Ea se dă prin intermediul unor oameni învăţaţi,
Cu diplome pe hîrtie, doctori sau licenţiaţi.
Îi cunoaşteţi locuinţa acestei femei pierdute ?
Nu veţi bate cale multă ! O găsiţi în orice curte :
Domnul Weissa şi mai bine vă dă informaţiune,
C-a condus-o la braţetă mult timp prin Casaţiune.

Hatîr
Hatîr, cum de toţi se ştie, este un cuvînt turcesc,
Altoit destul de bine în sistemul boieresc.
Prin hatîr se capăt’ slujbe, prin hatîr averea-ţi pierzi,
Prin hatîr eşti cîteodată trimis după icre verzi.
Ca să nu strice boierii înaltul domnesc hatîr,
Dau adesea naţiunii un guvern curat catîr.
Adică, cu alte vorbe, prin hatîr vedem cuzişti
Cocoţaţi în capul ţării cu marii februarişti.

Lege
Lege – e o cîrpă veche, aruncată în gunoi,
Cu care îşi şterge nasul toată droaia de ciocoi.
Într-un timp juca rol mare, însă-acuma biata lege
Căpătat-a pe spinare burduşeală de ciomege.
Dar tot mai sînt proşti în ţară ce se ţin mereu de ea
Şi care cred că odată are iar a învia.
Rolul ce juca odată legea-n ţară-aici la noi
Azi îl joacă despotismul, cu deviza : Aşa voi !

N.T. Orăşanu

Înmormîntarea live

 

Care ar putea fi marea speranţă a românului de astăzi ? Simplu : să aibă parte de o înmormîntare transmisă în direct pe toate televiziunile. Aşa, ca pentru Ioan Paul al II-lea sau Ronald Reagan. Iată proba maximă că ai reuşit în viaţă. I-ai păcălit pe toţi. Şi să se spună despre tine că eşti lingvist, profesor, doctor, preşedinte, cel mai sensibil actor (fără să se amintească de poeziile cu Elena şi Nicolae Ceauşescu pe care le-ai recitat – toţi comentatorii s-au născut după 1989 !), revoluţionar de profesie, templier, mason sau măcar Irinel Columbeanu. Să rezulte clar că eşti mai ceva ca Shakespeare, Goethe, Dante şi alte genii depăşite. La urma urmei, au fost aceştia filmaţi şi transmişi live pe catafalc ? S-au exprimat despre ei analiştii politici ? “Nu, categoric nu”, ar spune cel mai mediatizat fiu al poporului. Cîte editoriale pot fi citite pe Internet despre înmormîntarea lui Balzac sau a lui Tolstoi ? Au comentat Popescu şi Ionescu pe această temă ? Nu, categoric nu. În ceea ce-i priveşte, marii analişti români contemporani i-au depăşit nu numai în calitate pe scriitorii din trecut, normele noastre republicane au bătut toate recordurile : ei sînt autorii celor mai întinse opere din istorie. Numai gîndire ! Şi totuşi, mai e destul de făcut. De exemplu, nemuritoarele noastre prezentatoare ar trebui să ne anunţe rating-ul : « La înmormîntarea marelui X, canalul nostru a făcut 1,8 puncte. » Sau : « Ne aşteptăm ca la înmormîntarea fotbalistului Y, toate audienţele să fie pulverizate. » În plus, la o îngropăciune pe cinste trebuie adusă muzica, mai ales specificele noastre manele. Şi ar trebui să fie prezenţi la înmormîntări din ce în ce mai mulţi oameni politici, fete frumoase cît mai dezbrăcate şi staruri media. Această prestaţie le e tuturor de folos, atît răposatului, cît şi politicianului, care va obţine, cu siguranţă, şi mai multe voturi, dar şi vedetelor, care vor atinge noi culmi de audienţă, cu publicitatea aferentă etc., etc. Trebuie să recunoaştem că minunaţii noştri comentatori TV sînt accesibili. Îţi iei o bere, alune, zappezi şi gata : analiza poate începe. Analiza şi sinteza. Ca la Securitate. De altfel, Securitatea noastră actuală ne-a împlinit un mare vis : toate informările şi turnătoriile se produc live. Glasnost 100 %. Urmaşii noştri vor fi deplin informaţi – să ne gîndim şi la CNSAS-ul viitorului ! Astăzi totul se întîmplă în direct. De la botez şi pînă la sfîrşit. Şi nimeni nu e lăsat deoparte. Această ultraperformantă hîrtie de prins muşte, televizorul, nu ratează nimic. Dacă nu ai imagine, eşti mort. Nu toţi morţii sînt însă egali : unii sînt morţi cu imagine, ceilalţi – neant. O precizare este absolut necesară. Înmormîntările televizate sînt numai pentru ai noştri. Un bun al poporului. Fără anticomunişti, deţinuţi politici şi oameni prea serioşi – nu fac rating. În rest, totală libertate. Fiecare poate să fie înmormîntat cum vrea el. Dar fără transmisiuni în direct, fără microfoane, fără inegalabilele noastre prezentatoare.  

Petru Romoşan
03.04.2008