Nicolae P. Mavrogheni
« O pozna a firii »
de G.I. Ionnescu-Gion

O actualizare

Elevii şi studenţii care au învăţat sau mai învaţă încă istoria României pot din ce în ce mai greu să creadă în realitatea existenţei unor personaje ca Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Ei îi văd non-stop la televizor pe « domnitorii » recenţi Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi sînt privaţi de posibilitatea oricărei comparaţii - în imaginaţie, desigur - cu principii, voievozii, domnitorii exemplari din manualele şi cursurile de istorie. Şi nu e vina lor. Dacă Ceauşescu poate fi comparat de un tînăr de astăzi cu Dracula cel din romanele englezeşti sau dintr-o producţie cinematografică pletorică, Emil Constantinescu poate apărea cel mult ca un actor de provincie deghizat în Al.I. Cuza. Iar prinţul Duda de Hohenzollern-Veringen produce o confuzie definitivă.
Tranziţia din zilele noastre poate fi înţeleasă şi ca o continuare a comunismului. Personaje mediocre sau de tot detestabile în politică, în cultură, în « afaceri » (hoţii)
au ajuns în faţă sub stindardul generos al anticomunismului şi au rostogolit în noua lume capitalistă principiul promovării cadrelor de foarte jos pînă foarte sus. Nu altfel s-au petrecut lucrurile cu mulţi fanarioţi şi cu deosebire cu personajul principal al cărţii de faţă, care nu provenea din familiile ce-şi disputau la Constantinopol tronul Ţărilor Române.
Micilor domni, de cîţiva ani, uneori chiar de cîteva luni, în timpul cărora nu s-a întîmplat mai nimic sau nu s-a consemnat nimic, cu excepţia înlăturării lor violente, a mazilirilor, nu le mai ţine nimeni socoteala. Iar pe lîngă ei sînt ciudaţii, trăsniţii, cei loviţi cu leuca. Şi nu sînt puţini. Cel mai mulţi « săriţi » se găsesc în epoca fanariotă, iar dintre ei se detaşează Nicolae P Mavrogheni, « o poznă a firii », cum îl numeşte începătorul poeziei româneşti, Ienăchiţă Văcărescu. Cititorul contemporan va găsi surprinzătoare potriviri cu vremea noastră. Nu le voi enumera aici, pentru a lăsa fiecăruia libertatea de a-şi descifra rebusul propriu.
G.I. Ionnescu-Gion (1857-1904), cu studii secundare la liceele de renume « Gheorghe Lazăr » şi « Sf. Sava », studentul preferat al lui Hasdeu şi Odobescu la Universitatea din Bucureşti, îşi continuă studiile la Paris şi Bruxelles, de unde se întoarce cu o autentică diplomă de doctor în litere şi filosofie, lucru destul de rar printre tinerii români plecaţi la studii în străinătate la acea vreme. După o experienţă care îl marchează profund - bărbatul de 30 de ani trebuia să se însoare cu fata profesorului său, Iulia Hasdeu, care moare în septembrie 1888 -, Ionnescu-Gion se dedică studiilor sale de istorie. În prima tinereţe a fost meditatorul copiilor naturali ai domnului Al.I. Cuza, pe care i-a însoţit într-o călătorie prin Italia şi Spania. A fost un apreciat profesor de istorie şi franceză
la liceele « Gheorghe Lazăr » şi « Matei Basarab ». A fost deopotrivă colaborator fidel
al Românului şi al celebrei publicaţii Revista Nouă, unde multe dintre studiile sale istorice au apărut mai întîi. Conferinţele sale la Ateneu erau foarte gustate, ca şi cronicile sale de teatru. Lucrările sale cele mai importante sînt Din istoria fanarioţilor (1891 - dedicată lui B.P. Hasdeu), Portrete istorice (1894 - dedicată lui Al.I. Odobescu) şi faimoasa Istorie a Bucureştilor (1899 - dedicată regelui Carol I).
Se stinge tînăr - suferea de inimă -, avea 47 de ani.
Am extras din volumul Din istoria fanarioţilor textele privitoare la Nicolae P. Mavrogheni şi lady Craven, cărora le-am adăugat un text scos din Revista Nouă
pentru a da relief figurii multcontroversatului domn fanariot. De ce am considerat necesară cartea de faţă ? Pentru a le arăta contemporanilor noştri şi, mai ales, tinerilor că « domnitorii » pot fi de toate mărimile, calităţile, înfăţişările, şi că istoria merge mai departe şi cu oameni mici sau zăltaţi.

Petru Romoşan

Saptamina patimilor (23-28 iunie 1940).
Cedarea Basarabiei si a nordului Bucovinei
de Mihai Pelin

Fragment din prefaţa acad. Florin Constantiniu

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi nordului Bucovinei*, la 28 iunie 1940, a fost consecinţa directă a Pactului Molotov-Ribbentrop şi a izolării politice şi militare din acea perioadă a României.
Cu aproape un an înainte de începutul amputărilor teritoriale suferite de România în vara anului 1940, Germania şi URSS au încheiat, la 23 august 1939, un tratat de neagresiune, însoţit de un protocol adiţional secret, prin care cele două părţi îşi delimitau « sferele de interese ». Tratatul, cunoscut şi sub numele celor doi semnatari ca Pactul Molotov-Ribbentrop (primul - comisar al poporului pentru Afacerile Străine al URSS, celălalt - ministrul de Externe al Reich-ului), a rezultat din convergenţa de interese ale celor două regimuri totalitare şi a schimbat configuraţia geostrategică a continentului european.
Antagonismul declarat dintre ideologiile regimurilor de la Berlin şi Moscova - nazism şi comunism - nu i-a împiedicat pe Hitler şi Stalin să cadă de acord şi să fixeze soarta ţărilor din imediata vecinătate a Germaniei şi URSS.
Pentru Führer, înţelegerea cu URSS era condiţia indispensabilă declanşării - dorite de el - a războiului, prin cîştigarea căruia spera să instaureze hegemonia celui de-al treilea Reich în Europa şi în lume. Garanţia acordată Poloniei de Marea Britanie şi de Franţa, la 31 martie 1939, crea perspectiva unui război pe două fronturi în cazul în care guvernul de la Varşovia ar fi respins revendicările Berlinului (oraşul Danzig/Gdańsk şi o cale ferată pe teritoriul polon unind Germania propriu-zisă cu Prusia Orientală şi beneficiind de extrateritorialitate). Pentru ca garanţia să capete o consistenţă militară, era nevoie ca Uniunea Sovietică să fie asociată la apărarea Poloniei, avînd în vedere că frontiera de vest a Germaniei era străjuită de Linia Siegfried, a cărei străpungere - pentru a veni în sprijinul Poloniei - ar fi necesitat, judecînd după experienţa primului război mondial, costuri umane uriaşe.
Uniunea Sovietică şi conducătorul ei, Stalin - care, după acordul de la München
(29 septembrie 1938), încheiat, în detrimentul Cehoslovaciei, de Germania, Italia, Marea Britanie şi Franţa, păreau într-o totală izolare - s-au aflat, odată cu începerea crizei poloneze, în situaţia de arbitri ai Europei.
Hitler avea nevoie de URSS pentru a evita un război pe două fronturi : în vest, împotriva Franţei şi Marii Britanii ; în est, împotriva Poloniei şi URSS, dacă acestea din urmă s-ar fi alăturat coaliţiei anglo-franco-poloneze Führer-ul era convins că, dacă URSS rămînea neutră, Wehrmacht-ul era capabil să lichideze rapid Polonia
(2-3 săptămîni), pentru a se « întoarce » apoi în Vest.
La rîndul lor, premierii Marii Britanii şi Franţei - Chamberlain şi, respectiv, Daladier - înţelegeau că garanţia dată Poloniei nu căpăta eficienţă decît dacă Uniunea Sovietică s-ar fi alăturat celor două mari democraţii occidentale.
Stalin avea de ales între cele două oferte : cea anglo-franceză şi cea germană.
Prima însemna participarea la un război pentru apărarea unei ţări - Polonia - pe care Moscova o considera « un copil monstruos al Versailles-ului » şi care nu dorea să fie salvată de sovietici (« cu germanii ne pierdem independenţa, cu ruşii ne pierdem sufletul » gîndeau polonezii). În afară de angajarea într-un război nedorit, URSS
nu obţinea nici un beneficiu de pe urma efortului militar. Ce avantaje ar fi putut căpăta la masa păcii - în cazul victoriei - în faţa celor două mari puteri
« imperialiste » ?
Oferta lui Hitler era mult mai tentantă : dacă rămînea neutră, URSS îşi vedea recunoscută o întinsă « sferă de interese » în Europa Nordică, Central-Răsăriteană
şi de Sud-Est. Propunerea germană venea în întîmpinarea celor două obiective fundamentale ale politicii externe promovate de Stalin, ca mijloacele cele mai
sigure de a garanta securitatea Ţării Socialismului :
a) Crearea unui brîu de protecţie (glacis strategic) la frontierele sovietice.
b) Stimularea unui război între ţările capitaliste pentru a împiedica formarea
unei mari coaliţii antisovietice.
Era evident că, odată asigurată neutralitatea URSS, Hitler avea să declanşeze atacul împotriva Poloniei, ceea ce avea să atragă onorarea garanţiei din 31 martie 1939, ajungîndu-se astfel la un război între Germania şi anglo-francezi, adică acea diviziune sîngeroasă a lumii capitaliste, chemată să favorizeze răspîndirea revoluţiei comuniste.
În acelaşi timp, Hitler era dispus să plătească generos preţul neutralităţii sovietice : Finlanda, Estonia, Letonia (iniţial, Lituania rămînea în sfera germană), o mare parte din Polonia şi Basarabia.
Cîntărind cele două oferte, Stalin nu putea ezita. Sunt indicii că la 19 august 1939
el a luat decizia de a accepta oferta germană.**
Ambele părţi erau grăbite - odată principiul cooperării acceptat - să încheie tratatul : Hitler, presat de apropierea toamnei, cu ploile ei, care stînjeneau funcţionarea binomului tanc-avion, piesa esenţială a războiului-fulger ; Stalin, nerăbdător să vadă statele « imperialiste » încăierate, în timp ce Uniunea Sovietică, rămasă în afara conflictului, avea să-şi sporească potenţialul militar, să-şi extindă graniţele şi, la momentul judecat de ea oportun, cînd combatanţii aveau să-şi fi sleit forţele, Armata Roşie avea să intervină şi să pună bazele unei pax sovietica.
În momentul încheierii tratatului germano-sovietic, atenţia lui Hitler şi Stalin era îndreptată asupra Europei Central-Răsăritene, unde avea să izbucnească războiul şi unde cei doi pregăteau împărţirea Poloniei. Europa de Sud-Est a făcut, în consecinţă, obiectul articolului 3 din Protocolul adiţional secret, redactat intenţionat într-o formă mai puţin precisă, care dădea însă satisfacţie semnatarilor, în aşteptarea intervenţiilor de mai tîrziu. Textul suna astfel : « În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni ».*** [...]

* Credem că este de preferat « nordul Bucovinei », şi nu « Bucovina de Nord » pentru a nu acredita ideea - greşită ! - că jumătatea de nord a acestei provincii ar alcătui o unitate
istorico-teritorială.
** Pentru argumentele lui Stalin, vezi V.L. Dorosenko, I.V. Pavlova, R.C. Raack - « Ne mif : reci Stalina 19 avgusta 1939 goda », Voprosî istorii, 2005, nr. 8, pp. 3-20.
*** Florin Constantiniu - Între Hitler si Stalin. România si Pactul Ribbentrop-Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, p. 110.

Acad. Florin Constantiniu

Fragment din text (Vineri, 28 iunie 1940, începînd din zori)

[...] La Baumschule, ca o consecinţă a telegramei nr. 1 009 a lui Wilhelm Fabricius, Joachim von Ribbentrop a dispus să i se transmită imediat lui Werner Friedrich von der Schulenburg la Moscova instrucţiuni spre a solicita guvernului sovietic o prelungire rezonabilă a termenului evacuării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
Este cert că în cadrul acestui mesaj ministrul Germaniei a fost împuternicit să încerce a-i determina pe ruşi la o altă concesie : să renunţe la ocuparea oraşului Cernăuţi. Chestiunea transpare destul de limpede dintr-o notă întocmită ulterior de un funcţionar superior din ministerul de Externe german, Rudolf Steg. Din păcate,
în arhivele Reich-ului, capturate de Aliaţi la încheierea ostilităţilor în Europa, instrucţiunile transmise lui von der Schulenburg nu au mai fost găsite. Cel puţin
aşa ne asigură o notă a redacţiei britanice care a publicat în anii '60 documentele reprezentative ale politicii externe germane din cel de-al doilea răzbloi mondial.
Nu ar fi fost exclus ca documentul în speţă să fi fost extras cu intenţie din corpul
de acte date publicităţii şi să avem surpriza să-l citim abia în anul 2040...

Începînd de la ora 11.00, scene memorabile s-au petrecut la Vijniţa, aceasta fiind practic prima localitate din Bucovina de Nord masiv invadată de ruşi. Aici nu mai este loc pentru dubii referitoare la cei ce au instigat la dezordine : comuniştii din urbe, împreună cu primarul Şatran, au organizat o zgomotoasă manifestaţie de simpatie pentru invadatori, pornind în coloane compacte spre podul peste Ceremuş. Cei din fruntea coloanelor agitau frenetic steaguri româneşti mutilate, din flamura cărora culorile albastru şi galben fuseseră rupte. În toiul dezmăţului, şeful gării şi un magazioner de la calea ferată au fost împuşcaţi. Ucrainenii erau mai reticenţi atunci cînd se strigau în neştire lozinci comuniste, mai bolovănoşi şi mai temători în privinţa viitorului. În timp ce pe malul rîului Ceremuş primele elemente ale armatei sovietice erau primite cu pîine şi sare, şi se ţineau discursuri de ceremonioasă şi umilitoare supunere, alţi comunişti s-au pus cu curaj înaintea unei bande dedate devastării caselor celor plecaţi în refugiu. Însă prea puţini scăpaseră din acel infern. Unii strigau cît îi ţinea gura, cu o patimă maladivă : « A sosit şi ceasul
comuniştilor ! » Va fi sosit, nu va fi sosit şi ceasul acesta ? Iată o întrebare la care nu se putea oferi un răspuns din Vijniţa acelui moment. Cert este că, sub români, medicul evreu Winer, comunist şi el, fusese director de sanatoriu. Sub ruşi, n-a mai fost. Dar asta era o socoteală a viitorului apropiat. Deocamdată, nemulţumită de rezultatul jafului din locuinţe, banda condusă de comunişti a atacat impetuos prefectura. Nenorociţii de funcţionari surprinşi în local au fost obligaţi să le predea agresorilor toţi banii percepţiei.

Sediul Băncii de Nord se afla pe Strada General Zadic nr. 2. Încercînd să ajungă în Piaţa Unirii, George Macrin şi Arsene Stinghe s-au trezit într-o mulţime compactă de minoritari, ucraineni în special, care manifestau zgomotos împotriva autorităţilor româneşti. Cuprinşi de o surescitare neghioabă, scandau toţi în cor : « Jos imperialiştii români ! » , « Trăiască Uniunea Sovietică ! », « Trăiască Stalin ! »
Cele mai multe omagii urlate de gloată erau aduse acestui sinistru călău. Erau lozinci cu care românii care au reuşit să se refugieze în ţara liberă, încă din ziua aceea nenorocită, au început să se obişnuiască abia peste un deceniu. Cei rămaşi sub ocupaţie sovietică s-au deprins chiar a doua zi. Cert este că George Macrin şi
Arsene Stinghe nu mai puteau avansa. Pe director din nou l-au năpădit neputinţa şi descurajarea, şi chiar l-au răzbit lacrimile : « Vai de capul meu - şoptea disperat în urechea subalternului său -, am pierdut totul... » Prea puţin atent la lamentaţiile şefului panicat, George Macrin căuta o ieşire din teribilul lor impas. Şi a sfîrşit prin a o găsi : dacă nu puteau ajunge singuri în centrul oraşului, nu le mai rămînea decît să împingă într-acolo întreaga gloată. Ceea ce a urmat poate să pară incredibil de-a dreptul pentru cine n-a trăit într-un preludiu haotic de instaurare a unui regim comunist. Cu toate că, avînd numai două secunde de asemenea experienţă, se poate înţelege despre ce ar fi vorba. « Ca în multe alte momente critice din viaţă - ni s-a confesat George Macrin tîrziu, la 11 februarie 1984 -, am găsit soluţia, dar, în acest caz, mai mult datorită complexului de împrejurări pe care l-am putut folosi. Am putut găsi soluţia şi datorită faptului că niciodată în viaţă nu m-am supus unor dogme de comportare imuabile, ci m-am adaptat situaţiei de fapt, uneori chiar şi împotriva convingerilor mele, dacă prin aceasta ştiam că fac bine ţării şi dacă nu găseam o altă rezolvare la o dilemă... » Relatăm ceea ce a urmat -, rezemîndu-ne, de asemenea, pe naraţiunea protagonistului întîmplării : « Am intrat cu Arsene Stinghe printre manifestanţi - s-a spovedit în continuare George Macrin. Aceştia începuseră să se uite destul de suspect la noi, mai ales la director, bine îmbrăcat şi stînjenit din
cale-afară. Manifestaţia se mişca prea încet în raport cu teribila noastră grabă. Din timp în timp, unul striga destul de leneş cîte o lozincă, dar cu o voce slabă, care abia se mai auzea. În aceste împrejurări, montîndu-mă psihologic într-o stare de totală nemulţumire, am preluat eu însumi comanda manifestaţiei. Cu o voce puternică, sacadat, am început a striga : "Trăiască Uniunea Sovietică !" Gloata de dobitoci a răspuns cu urale puternice. Imediat mi s-a făcut loc în faţă şi am trecut în fruntea coloanei. Din poziţia aceea favorizată, tot strigînd din rărunchi : "Trăiască Stalin ! Trăiască Stalin !", am grăbit sistematic pasul, nemernicii m-au urmat cu docilitate şi în circa un sfert de ceas am ajuns în Piaţa Unirii. Aici, m-am ridicat curajos pe soclul monumentului lui Teodor Burcă şi am cuvîntat : " Tovarăşi, acum se cuvine să vă împrăştiaţi în linişte... În curînd, glorioasa armată roşie va intra pe străzile oraşului Cernăuţi... Nici un act de huliganism, nici o dezordine !" Gloata de dobitoci mi-a răspuns : "Să trăiţi, tovarăşe comisar !" Erau numai cîteva voci, dar au fost ascultate
şi manifestaţia s-a împrăştiat. »

Vineri, inocentul inspector financiar Nicolae Stroe, descins la Soroca abia cu 24 de ore în urmă, a continuat să verifice conştiincios, pe teren de data aceasta, măsura în care comercianţii din urbe erau la zi cu plata impozitelor. Din primele ore ale dimineţii, îl însoţea controlorul regional Dan Ilieş. Pînă la prînz, umblînd din prăvălie în prăvălie, nu au constatat nimic ieşit din comun. Apoi, atmosfera s-a cam schimbat. Treptat, au început amîndoi să remarce în rîndurile comercianţilor o stare de surescitare vădită. Mai ales atunci cînd au fost cercetaţi în ceea ce privea francarea diferitelor acte cu timbrul aviaţiei, mulţi comercianţi nu s-au sfiit să le rîdă în nas. De fapt, toată lumea se afla sub tensiune, se obrăznicise sau se blegise, dar şi Nicolae Stroe, ca şi alţi români care au traversat acele vremuri ingrate, era înclinat să-i suspecteze în primul rînd pe fiii lui Israel. Dar mai toţi negustorii pe care i-au somat să le prezinte registrele, fie că erau români, fie că erau evrei, cînd soarta Basarabiei se cumpănea pe muchia tăioasă a unui cuţit invizibil, nu înţelegeau să-şi irosească timpul şi nervii răspunzînd politicoşi la întrebările unor birocraţi lunatici, parcă întru totul străini de nebunia din jur. Şi ceea ce astăzi pare chiar de neînţeles, cei doi funcţionari erau într-adevăr în totală necunoştinţă de cauză asupra cursului vijelios al evenimentelor. [...]

Mistifictiuni
Falsuri, farse, apocrife, pastise,
pseudonime si alte mistificatii
in literatura
de Mircea Anghelescu

Introducere

Există în toate culturile o zonă de umbră, puţin cunoscută marelui public şi chiar specialiştilor, în care se plasează o categorie de documente, de scrieri greu de definit : pentru unii, cheie secretă a unor episoade oculte, încă neelucidate ; pentru alţii, un fel de rebut al istoriei, texte care nu sînt ceea ce par sau au vrut să pară. La prima vedere, ele sînt doar compuneri apocrife, falsuri, « mistificări ». Ar fi deci texte cărora cititorul nu le poate acorda nici o încredere pentru că fie nu au fost scrise de persoana căreia i se atribuie, fie nu-i aparţin epocii de la care se reclamă, fie conţin un alt element care alterează şi astfel anulează statutul invocat de regulă în titlu sau pe ceea ce se numeşte « foaia de titlu » a operei, tipărite sau manuscrise, sau caracterul său legal, dacă este vorba de un document oarecare.
Găsim astfel de falsuri sau de mistificări pretutindeni : în artele plastice, în pictură mai ales, în ştiinţă, în istorie, în orice fel de operă sau document, inclusiv în producţia de bunuri. În literatură însă, mistificările nu sînt doar « altceva decît pretind » să fie, nişte contrafaceri care, odată dovedite, îşi pierd orice valoare. Pentru a putea înşela gustul
şi competenţa unor cititori, fie şi numai o clipă, aceste mistificări - termenul francez supercherie e mai cuprinzător şi mai sugestiv, avînd şi o nuanţă de sfidare, de provocare - trebuie să inspire prin ele însele încredere, să sugereze calităţi pe care
le-ar avea şi originalul. Autorul celebru căruia i se atribuie textul poate scrie şi o pagină mediocră sau proastă ; o pagină falsă care-i este atribuită trebuie să poarte însă marca evidentă a stilului său, a ideilor sale, a unor calităţi care să confirme atribuirea, fără să stîrnească vreo suspiciune în mintea cititorului. Calităţile unui text, adevărat sau fals, sînt imediat vizibile şi confirmate de impresia cititorului, nu de analize complicate sau îndelungi.
Literatura ca atare, ficţiunea, invenţia narativă au fost privite dintotdeauna ca un produs înrudit cu falsul, cu minciuna. O asemenea înţelegere a literaturii - la cel mai rudimentar nivel, se înţelege - stă la originea gîndului unui copist de-al nostru de la 1804 care se scuza în faţa cititorilor pentru eventualele greşeli scăpate în textul tradus motivînd că aceste scorii pot fi puse în rînd cu celelalte « invenţii » ale textului : « De va găsi cinevaş vreo minciună din tălmăcire, să nu puie la ponos ci, de vreme ce toate istoriile acestea sînt minciuni, să socotească şi aceea din numărul celorlalte şi să priimească cu drag această osteneală. » Şi, într-adevăr, caracterul fabulos al textului - care este o versiune din O mie şi una de nopţi - justifică scuza ! (În ms. rom. 4136, de la Biblioteca Academiei, f. 1.) O asemenea viziune nu este însă doar apanajul modeştilor cititori de poveşti fantastice din Valahia de acum două secole. Îl vom putea găsi şi pe Jean Paulhan, în a doua jumătate a secolului abia încheiat, vorbind despre literatura lui Paul Valéry dintr-un punct de vedere similar, căci, după acesta, « nu există un nume, între numele pe care scriitorii l-ar putea merita de cînd există Literatura, care să le convină şi să-i definească mai bine decît acela de falsificatori » (Jean Paulhan - Paul Valéry ou la littérature considérée comme un faux, Éditions Complexe, Bruxelles, 1987, p. 72), pentru că « o operă este întotdeauna un fals, adică un lucru făcut... fructul unei colaborări între stări foarte diferite... » (Valéry, Entretiens). De aici şi pînă la a privi literatura şi falsul ca înrudite tocmai prin vocaţia lor de a transmite ceva, de a-şi convinge interlocutorul/cititorul de ceva, nu mai e decît un pas. Îl face - printre alţii - Umberto Eco : « Poveştile false sînt înainte de orice poveşti, şi poveştile, ca şi miturile, sînt întotdeauna convingătoare... » (« The Power
of Falsehood », în Umberto Eco on Literature (trad. Martin McLaughlin), Vintage, Londra, 2005, p. 298).
În spaţiul altor literaturi, al celei franceze sau al celor anglofone, de pildă, cercetarea falsurilor sau a mistificărilor literare are o vechime aproape tot atît de mare ca şi aceea a falsurilor respective. Primele opinii despre invenţia poemelor scoţiene culese de Thomas Percy le dau deja Walter Scott şi, ceva mai tîrziu, J.M. Dixon şi Robert Chambers, iar asupra întregii istorii a reverendului Thomas Rowley, personajul şi opera lui, imaginate de Thomas Chatterton (1752-1770), se pronunţă autoritatea
dr. Samuel Johnson către sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Tot aşa, în literatura franceză se schiţează primele bibliografii ale operelor apărute sub pseudonim încă de la începutul secolului al XIX-lea, cînd eruditul Antoine Alexandre Barbier publică cele patru volume ale « dicţionarului de opere anonime şi pseudonime », completat în 1845 de urmaşul său, abatele J.M. Quérard (supranumit « le martyre de la bibliographie française »), cu un dicţionar al « autorilor deghizaţi » din literatura franceză contemporană ; tot el reface şi completează opera înaintaşului său, publicînd în 1854 un impozant dicţionar al cărui titlu exprimă tocmai interesul specializat al bibliografilor pentru acest tip de disimulare sau contrafacere : Les Écrivains pseudonymes et autres mystificateurs de la littérature française pendant les quatre derniers siecles. Nu este însă vorba numai de bibliografii. Găsim în această listă şi numele scriitorului romantic Charles Nodier, care - ce e drept, în calitatea sa de bibliotecar la Biblioteca Arsenalului - a publicat în 1812 o carte pe tema problemelor legale ridicate de diferitele tipuri de mistificări (Questions de littérature légale :
du plagiat, de la supposition d'auteurs, des supercheries..., reeditată în 2003), iar
O. Delepierre publică în 1860 un volum mai degrabă anecdotic despre « înşelăciunile literare » (Supercheries littéraires. Pastiches, suppositions littéraires etc.).
La sfîrşit de secol XIX şi la început de secol XX, asistăm la evadarea acestei preocupări dintre pereţii bibliotecilor şi, într-un sens mai larg, din domeniul erudiţiei propriu-zise. Criticii şi eseiştii încep să valorifice interesul marelui public pentru acest gen de scrieri izvorîte din zone mai obscure ale conştiinţei creatorilor. E şi momentul în care cercetările lui Freud şi ale şcolii sale insistă asupra zonelor abia cunoscute ale viselor, dorinţelor şi impulsurilor noastre. Acum se înmulţesc discuţiile pe marginea aşa-ziselor plagiate celebre (Moliere, La Fontaine ş.a.), iar Anatole France îşi tipăreşte cunoscutele « apologii ale plagiatului », în care este vorba, de fapt, de proprietatea ideilor şi a situaţiilor literare (« scriitorii noştri contemporani chiar cred că o idee poate să aparţină în sens propriu cuiva » - foiletoane reluate în vol. IV din La Vie littéraire). Tot acum (în 1911 şi 1913) publică Augustin-Thierry cele două volume ale sale consacrate « marilor mistificări literare », explicînd interesul concetăţenilor săi pentru acest gen prin faptul că « la mystification est en France une maniere de penchant national » şi anunţînd, prin spectaculoasele reconstituiri ale unor asemenea episoade, interesul şi preocuparea contemporanilor pentru un tip de opere care « şi-au cîştigat dreptul de a fi reprezentate în istoria literară » (în introducerea la vol. I). De fapt, epoca modernă marchează noua atitudine faţă de
« falsurile » literare prin intermediul unui erou al lui Oscar Wilde din 1889 care, în felul său paradoxal, exprimă în chip tranşant un adevăr încă dificil de acceptat atunci, dar devenit evident astăzi : « Toată arta fiind într-o măsură un fel de a se pune în scenă, o încercare de a-şi împlini propria personalitate pe un plan imaginar..., a cenzura un artist pentru o mistificare ar însemna să confundăm o problemă estetică cu una etică » (« to censure an artist for a forgery was to confuse an ethical with an aesthetical problem », zice Oscar Wilde în The Portrait of Mr. W.H.).
În ultimii zece-cincisprezece ani putem observa o reînnoire spectaculoasă a interesului pentru acest tip de lucrări - al căror inventar a sporit cu timpul prin noi şi noi dezvăluiri ale istoriei literare - dată fiind deschiderea curiozităţii cititorilor spre formele necanonice de literatură. Dilemele personalităţii creatoare, problemele de identitate, obsesiile transformate în vise şi apoi în text, încercarea de a recrea măcar virtual o lume al cărei sens ne scapă sau ne înspăimîntă şi multe altele se regăsesc printre motivaţiile acestor mistificări, dintre care unele chiar au îmbogăţit zestrea literară a umanităţii. În 1990 apare studiul lui Anthony Grafton despre « Falsificatori
şi critici : creativitate şi duplicitate în studiile occidentale » (la origine, o serie de conferinţe ţinute la Universitatea Princeton), în 1994 apare lucrarea lui Jean François Jeandillou consacrată « esteticii mistificării », iar în decembrie 2000 a avut chiar loc la Paris un colocviu dedicat « mistificărilor literare », ale cărui lucrări - despre unii mistificatori celebri, precum Rabelais, Voltaire, E.A. Poe, Rimbaud şi alţii - au fost scoase în volum în 2002. Numai în anul 2006 au apărut la Paris cartea lui Michel Braudeau, Faussaires éminents (Gallimard), care recapitulează pentru marele public şase dintre cele mai cunoscute afaceri de acest gen, « dicţionarul » lui Philippe Di Folco, Les Grandes Impostures littéraires (Écriture), care inventariază alfabetic peste optzeci de asemenea cazuri, precum şi un număr de termeni tehnici « pentru uzul viitorilor impostori », cum le justifică el utilitatea, dar şi actele unui colocviu ţinut în 2005 la Reims şi consacrat mai degrabă lecturii improprii (« mélire ») care produce mistificări, în afara intenţiei (şi nici măcar în marginea) autorului citit (Mélire : Lecture et mystification, études réunies et présentées par Nathalie Preiss,
Éditions de l'Improviste).
În sfera anglofonă, cei care au dat un nou impuls acestor cercetări au fost în special universitarii : K.K. Ruthven, cu un volum intitulat Faking Literature (« Mistificînd literatura », Cambridge University Press, 2001), care atrage atenţia asupra diverselor tipuri de înşelăciune destinate să le permită categoriilor minoritare accesul la publicare (femeile, de pildă, care adoptă pseudonime masculine în secolul al XIX-lea), sau Nick Groom, specialist în Shakespeare şi literatura medievală engleză, care a publicat un volum cu ambiţiosul titlu : The Forger's Shadow. How Forgery Changed the Course of Literature (« Umbra falsificatorului : cum au schimbat falsificatorii cursul literaturii » - Picador, 2002). Groom se ocupă mai ales de extraordinara operă şi personalitate a poetului britanic Thomas Chatterton, dar şi de alţi autori de asemenea « falsuri » care - arată el - au avut într-adevăr efecte spectaculoase asupra literaturii europene preromantice, romantice, asupra celei moderne în general.
Un număr tot mai mare de cititori obişnuiţi au început să « prizeze falsul » şi să se intereseze de asemenea texte, care nu figurează, de regulă, nici în materia şcolară,
nici în discuţiile publice despre literatură. Lucrul se datorează în primul rînd faptului că mistificările ating uneori numele, biografia şi chiar opera unor scriitori celebri.
Se constată că mulţi scriitori de renume au - cel puţin în epoca modernă - diverse asemenea probleme de căutare sau de disimulare a identităţii, a intenţiilor,
a condiţiilor în care au scris cutare sau cutare text. Rolul pe care l-au jucat în viaţa unor scriitori pseudonimele, de pildă, şi deci problemele identitare, a ieşit la lumină
şi a devenit brusc o preocupare pentru publicul larg în urma succesului pe care l-au avut cărţile romancierului francez de origine lituaniană Romain Gary (pe numele său de origine Roman Kacew). Laureat al premiului Goncourt în 1956 pentru romanul
Les Racines du ciel, Romain Gary a cîştigat premiul respectiv a doua oară (deşi
el se acordă o singură dată în viaţă) cu romanul La Vie devant soi, publicat în 1975
sub un alt pseudonim, necunoscut la data premierii, şi anume Émile Ajar. Pseudonimul respectiv n-a fost dezvăluit (şi deci nici identitatea celor « doi » autori n-a devenit publică) decît cinci ani mai tîrziu, cînd scriitorul s-a sinucis în plină glorie. Este astfel probată justeţea concluziei celor mai recenţi cercetători ai domeniului : mistificaţiile, inclusiv falsurile literare, sînt adesea o parte importantă a domeniului construcţiei identitare, ele fiind văzute, între altele, ca o opţiune stilistică şi ca o probă de virtuozitate în susţinerea ei (vezi, de pildă, Aviva Briefel - Art Forgery and Identity
in the Nineteenth Century, Ithaca, New York şi Londra, 2006, pp. 22-23). Lanţul de substituiri urmează un curs din ce în ce mai complicat şi mai ambiguu, pînă la a şterge aproape graniţa dintre text şi imitaţia lui, dintre autor şi falsul autor, ca în romanul Pigeon vole al lui Dumitru Ţepeneag, de pildă (semnat, de altfel, cu pseudonim şi
« tradus » în română sub nume propriu), în care eul scriitorului se urmăreşte şi se surprinde pe sine din afară, cu o creştere a tensiunii de tip thriller, în singurul exerciţiu care-i conferă identitate : cel al scrisului.
Faţă de interesul crescînd al occidentalilor pentru literatura - să-i zicem « deviantă » - a mistificatorilor de toate categoriile, interesul manifestat pentru aceste scrieri în spaţiul culturii noastre este incomparabil mai mic. Şi nu numai din partea cititorilor - care ignoră, de fapt, cea mai mare parte a avatarurilor « genului » -, ci şi a istoricilor literari şi a diverşilor cercetători din sfera antropologiei culturale. Desigur, există informaţii şi date despre falsuri sau mistificări în zonele în care acestea interferează cu viaţa şi activitatea unor mari scriitori : procesul de calomnie intentat de Caragiale lui Caion pentru acuzaţia de plagiat, farsele lui Hasdeu împotriva Convorbirilor literare, secretul unor pseudonime, iniţial inaccesibil publicului (precum veselul cronicar în versuri A. Mirea) şi, poate, încă unul sau două exemple, legate mai ales
de probleme de plagiat (imaginar, de care au fost acuzaţi cu lejeritate autori precum Alecsandri sau Coşbuc, sau real, cum a fost cazul lui Eugen Barbu într-unul din ultimele sale romane.) Cercetări anume consacrate special acestui domeniu şi numeroaselor sale variante, existente chiar şi în literatura noastră, sînt însă extrem
de puţine. Mai mult, majoritatea sînt cercetări de natură istorică sau filologică propunîndu-şi să demonstreze falsul ca atare, în sfera dovezilor materiale,
fără a intra decît arareori în spaţiul psihologic al falsului ca ficţiune şi al
motivaţiilor sale.
Cartea de faţă îşi propune să prezinte cîteva dintre cazurile cele mai interesante de
« mistificări » - unele, cunoscute, cărora le adaugă informaţii noi şi le schiţează interpretări mai mult sau mai puţin personale, altele, practic necunoscute marelui public. Cîteva texte - printre care aşa-numita « cronică a lui Huru », apărută la mijlocul secolului al XIX-lea - implică nu doar o discuţie literară, ci şi una oarecum specializată de ordin istoric şi filologic. Marele ei interes constă însă în aceea că oferă o foarte elocventă imagine a felului în care oamenii care au construit România modernă, care au făcut revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor în 1859 îşi închipuiau trecutul nostru îndepărtat, epoca în care au luat fiinţă principatele româneşti, şi apoi felul în care scriitorii - implicit, şi cititorii lor - au transpus aceste idei în « tablouri » şi chiar în nuclee narative, în « mituri fondatoare ». Alte mistificări, mai aproape de noi, au ca punct de plecare probleme de identitate culturală, de adeziune la o concepţie mai nouă şi mai liberă despre artă sau chiar de emancipare a unor teme de sub tirania tabuurilor tradiţionale, foarte persistente într-o ţară cu o inerţie culturală recunoscută (de pildă, de sub tirania tabuurilor sexuale, care impuneau eticheta de pornografie, şi deci condamnarea publică, pentru orice încercare de reprezentare sau de discutare a sexualităţii ca parte firească a vieţii omului modern.)
Au rămas în afara cercetării de faţă doar cazurile de plagiat, pentru că plagiatul adevărat, în sensul propriu al termenului (preluarea textuală a unei opere sau a unei părţi dintr-o operă străină, fără a se face menţiunea explicită) este un procedeu incompatibil cu categoria de scrieri de care ne-am ocupat aici. Opere de ficţiune
ele însele, mistificările prezentate în această carte presupun creaţia efectivă a unor texte, o participare, fie şi de un tip aparte, la procesul literar, pe care îl reflectă şi-l îmbogăţesc în acelaşi timp - pe cînd plagiatul este o operaţiune artizanală care acoperă un furt, iar rezultatul său nu mai priveşte defel literatura. Dacă în artele plastice
« a copia » un artist înseamnă a-i confirma implicit valoarea, cota de piaţă - altfel
de ce l-ai mai copia ? -, în literatură, plagiatul implică de regulă o sursă obscură, greu de identificat, iar copierea nu mai este o chestiune de meşteşug, precum în pictură,
ci simpla reproducere a unor cuvinte.
În definitiv, şi în opoziţie cu falsificarea unui obiect, falsul literar - de orice fel ar fi
el şi oricum l-am considera noi din punct de vedere juridic sau moral - este totuşi ceva care seamănă foarte mult cu ceea ce pretinde să fie : cu literatura. Căci este el însuşi
o ficţiune pusă într-un text : o ficţiune la pătrat, o ficţiune a ficţiunii, adică o ficţiune care îşi mistifică propria identitate - o mistificţiune. Cîtă vreme nu vom explora acest teritoriu umbros, incert, în bună parte necunoscut, al imitaţiilor şi falsurilor care acompaniază întotdeauna gustul public, moda, succesul într-un domeniu
atît de sensibil precum creaţia literară, nu vom avea o reprezentare cuprinzătoare
şi diversă a literaturii care le-a prilejuit.
Există încă numeroase cazuri de mistificări în interiorul sau în marginea literaturii noastre care merită să fie investigate. Mai curînd sau mai tîrziu, ele vor fi, desigur, cercetate chiar de autorul acestor rînduri sau de un alt istoric literar. Pentru noi, important este ca publicul să fie convins de interesul investigaţiilor şi al discuţiilor
pe această temă, devenind părtaş al unui binevenit proces de recuperare.

Mircea Anghelescu

Ministrul

Ah, ce slavă,
Cînd ai glavă,
Cînd ajungi în minister,
Cînd în ţară,
Mai poţi iară
Să-ţi iei ifos de boier !

După trei ani de suspinuri,
Ca şi morţi între cei vii,
Petrecuţi în vai şi chinuri,
Huiduiţi chiar de copii,

După trei ani de răbdare,
De batjocuri, de dispreţ,
De o viaţă pentru care
N-ar fi pus nimeni vreun preţ ;

Cînd trataţi fără cruţare
De vampire sau strigoi,
De şopîrle tîrîtoare,
Tombatere şi ciocoi,

Cînd de trădători ai ţării,
Titlu, poate, meritat,
Noi pe băncile Adunării,
Ne-ncetat am tot lucrat.

Ah, ce slavă etc.

Ne-am întins pe nesimţite
Ca pecinginea cea rea,
Şi-am ieşit ca din morminte
Pe cînd toţi morţi ne credea.
Cu încetul, frăţioare,
Ne făcurăm noi stăpîni
Pe Birou, pe Adunare,
Şi-azi pe ţară, pe români.

Începurăm strategia
Cu tact bun, cu marafet,
Şi ca mîine România
O scoatem la selemet.

Strînşi, legaţi prin disciplină,
Ce voiam făceam noi tot
Şi tăiam orice pricină,
Strigînd toţi : la vot ! La vot !

Ah, ce slavă etc.

Pîn' s-ajungem la putere
Am vărsat mii de sudori,
Plecînd capul în tăcere,
Trăind fără sărbători ;

Şi adesea la tribună,
Noi, copii de despotism,
Apăram cu voie bună
Fleacuri şi liberalism.

Şi făceam spumă la gură,
Imitînd pe patrioţi,
Protestînd peste măsură
Contra oricăror despoţi.

Decît oricare mai tare
Noi vorbeam de libertate ;
Pîn' să trecem rîpa mare,
Ne-am făcut cu dracul frate.

Ah, ce slavă etc.

Liberalii la putere
Cît venea, îi răsturnam ;
La mai multe ministere
Le dădurăm vot de blam.

Combăteam abuz, hoţie,
Scamatori electorali,
Şi, cu multă dibăcie,
Dejucam pe liberali ;

Ba chiar şi în judecată
Trîntirăm un minister
Şi se duse vestea-ndată
De puterea de boier.

Însă asta fu o cursă,
Cursă de aristocraţi,
Prea cu dibăcie pusă,
Ca s-atragem deputaţi.

Ah, ce slavă etc.

Acum însă sîntem bine :
Ce-am dorit am căpătat !
Dalcauci, veniţi la mine,
C-am ajuns ce n-am visat !

Voi să-mi fac ciraci mulţime
De ciocoi să mă-nconjor.
Pişicheri cu isteţime
Toată ziua mă-mpresor.

Alergaţi de prin tot locul,
Nătărăi neprocopsiţi,
Nu respingeţi azi norocul,
Alergaţi, vă căpuiţi.

Veniţi azi la bucăţică,
La oscior, la ciolănaş,
Căci coconul Bărbucică
E boier, e coconaş.

Ah, ce slavă,
Cînd ai glavă,
Cînd în ţară
Mai poţi iară
Să-ţi iei ifos de boier.

7 martie 1862

În sfîrşit, cu vai, cu chiu,
Cu trînteli şi cu snopele,
Cu picuş şi cu rachiu
Şi cu scoateri de măsele,

Prin bandiţi din puşcărie,
Prin Suciţi şi prin Geambaşi,
Prin vestitul Temelie
Şi prin sumă de borfaşi,

Prin faimosul Popa Tache,
Şi-al lui diacon Căcăţui,
Îşi aduse Mascharache
O majoritate-a lui,

Pe sprînceană toată-aleasă
Din ciocoi uitaţi de lume,
De prefecţii săi culeasă.
Batjocură fără nume !

Mutre scoase la iveală,
Nume scoase din gunoi,
Slugi aleşi de porunceală,
Tot ciocoi şi baş-ciocoi.

În sfîrşit, Adunătura
Începu a sa lucrare,
Începu harababura
Cu obraznică sfruntare.

Beizadeaua-nfuriată
Zbiară, strigă şi răcneşte,
Cată ceartă, să se bată,
Verzi-uscate trăncăneşte ;
Şi prin logica nebună,
Bătînd cîmpii ca smintit,
Ocărăşte, scuipă-n lună,
Sare-n loc necontenit.

Se zvîrcole ca balaur ;
Unii crede că-i turbat,
Alţii zic c-a mîncat laur,
Şi toţi văd că-i de legat.

Ca concluzie el cere,
Pentru scumpul său Geambaş,
O statuie în picere,
Nu pe piaţă, în oraş,

Ci-n gîrlici, cum se cuvine
Unui bun conservator,
Care-n viaţă-i supse bine
Din product veselitor,

Chiar în cîrciuma în care
Şi-a dat duhul de martir,
Purtînd bîta la spinare
Şi în braţe un clondir.

Musiu Balş şi cu Ventura,
Nenea Guţă şi alţi guţi,
Cu întreaga-Adunătură,
Cer a-l pune între buţi.

Căci cu buţile, săracul,
S-a luptat cît a trăit ;
Şi-ntre buţi l-a luat dracul,
Între buţi a şi pierit.

Iată dar prima lucrare
A aleşilor ciocoi.
Mergeţi dar la Adunare.
Şi oftaţi cum oftăm noi.

1875

Avînd în vedere că-n curînd la noi
Vom avea iar lupte, iar alegeri noi ;
Considerînd însă că de astă dată
Treaba noastră merge foarte încurcată,
Mai văzînd că banda e ruptă în două,
Vrem să facem astăzi altă bandă nouă.
Cadrele se află încă în fiinţă,
Dar din cap o parte sînt de rea-credinţă,
Căci ne-arată colţii şi mîrîi' la noi ;
De aceea dară apelăm la voi,
La voi, pui ai bandei, mîndră golănime,
Vagabonzi de uliţi şi mitocănime,
Papugii de frunte, scumpe haimanale,
Pungăşei de drumuri şi de mahalale,
Flori neprihănite din cea puşcărie,
Lichele vestite numai la orgie.
Veniţi din tot locul, vă-nrolaţi în cete,
Căci vinul e gratis, nu muriţi de sete ;
Berea şi rachiul ca gîrla va curge,
Aşteptînd voinicii care ştiu a suge
Şi mangalul mare, mangalul vestit,
Chiar de Popa Tache este tîrnosit ;
Cît despre diurnă, să n-aveţi habar,
S-a dus timpu'-acela de un icosar :
Zece franci acuma înainte daţi,
Plătiţi în monedă cînd vă înrolaţi,
Şi o recompensă pentru fiecine,
Zece poli de aur, de va bate bine.
Aşa, prin urmare, de veţi face treaba,
Vedeţi foarte bine că nu va fi geaba :
Mîncare destulă şi-apoi băutură
Cît v-o lua burta, fără de măsură,
Plata regulată şi o bîtă bună,
Jos cam nodoroasă şi-ageră la mînă.
Şi, pe lîngă toate, cum ştiţi din trecut,
Veţi fi puşi cu toţii sub înaltul scut.
Agia la spate va sta necurmat,
Parchetului ordin încă i s-a dat
Şi judecătorii de instrucţiune
Cu nici un chip mîna pe voi nu vor pune.
Toţi inviolabili veţi fi, mic şi mare ;
Cin' vă va atinge merge la-nchisoare.
Din capu-vă n-are să se smulg-un păr,
Chiar dacă acela l-aţi fi bătut măr,
Ş-apoi Zdrăngănescu, îl cunoaşteţi bine :
Niciodată banda n-a dat de ruşine.
Cu astfel de inspector poate să se-aleagă
Deputat al ţării chiar un baş-beşleagă.
Mergeţi dar cu toţii şi luaţi arvună
Plata regulată pe-o întreagă lună
Şi vă-nscriţi în condici, că sînt condici mari,
Date pe coloare pe la comisari.
Să nu uitaţi însă că trebuie a bate
Pe cei ce pe haine vor purta în spate
Cruci cu tibişirul. Mergeţi dar acum,
Şi la revedere, cu bîta la drum.

Alergai din zi în noapte,
Rupsei multe haine-n coate,
Spărsei sumă de ciuboate,
Căutînd o meserie
Mai la modă, cilibie ;

Căci sînt june şi nu-mi place
Orice meserie-a face,
Care capul ţi-l întoarce.

Îmi veni întîi idee
Să-mi iau şi eu o femeie,
Ca s-o am de tras condeie :
Să trăiesc pe urma ei
Cum fac mulţi cu-a lor femei.

Dar vărsatul, boală rea,
S-agăţă-ndată de ea
Şi-o lăsai ca vai de ea.

M-apucai de cărţi de joc,
Dar intrai curat în foc,
Căci pustiul de noroc
M-a lăsat fără de pîine,
De rîvneam chiar la un cîine ;

Căci la astă meserie
Trebuie multă dibăcie,
Chiar fineţe şi hoţie.

La negoţ cătai scăpare,
Cătai pîine de mîncare,
Să-mi ascund trista mea stare.
Ceream zlotul, lăsam ortul,
Toată ziua dam cu cotul ;

Pînă ce mă săturai
De negoţ, de răul trai,
Şi-alt meşteşug căutai.

Alergai, cum alerg toţi,
Cioclovini şi patrioţi,
Pe la-ai zilei mari despoţi,
Ca să iau chiverniseală
Şi să capăt procopseală ;

Însă, vai, ce-am căpătat ?
Vreo doi galbeni am furat
Şi fui scos ca om pătat.

Hoţul mic se pedepseşte,
Iar cel mare străluceşte,
Toţi îi strîng mîna frăţeşte.
Însă vream ca să trăiesc
Fără mult ca să muncesc,

Cum trăiesc o sumă-n ţară,
Şi o sumă bunişoară,
Fără nici o para chioară.

Crezui că-n călugărie,
Astă sfîntă meserie,
Voi găsi ce-mi place mie.
Mă-nchinai pe la icoane,
Făcînd sumă de canoane,

Pînă ce mă săturai,
Sfîntul borş îl aruncai
Şi în lume iar intrai.

Însă astă meserie,
Preasfîntă călugărie,
Mă-nvăţă ipocrizie,
Lucrul cel dintîi în lume
Ce-ţi aduce bani şi nume.

Şi printr-însa mulţi ca mine,
Juni de modă, trăiesc bine,
Cum se vede de oricine.

De voiţi să ştiţi ce sînt,
Ce rol joc pe-acest pămînt,
De sînt dracul sau sînt sfînt,
Vă voi explica îndată
Meseria-mi delicată.

Petrec ziua-n cafenele,
Ascult şi bune, şi rele,
Şi seara dau cont de ele.

3 martie 1863

Jalba porcilor din Capitală
către primărie

Cu rîturi plecate pînă la pămînt,
Rugăm să s-asculte şi-al nostru cuvînt
Şi jalba ce astăzi dăm la primărie
În considerare luată să fie.
Siguri că smerita noastră guiţare
Va căpăta sprijin în sfatul cel mare,
Unde boierimea, cu mila de sus,
Fără voia ţării, prin bîte s-a pus,
Luăm tot curajul şi-aşternem aici
Memorandul nostru pe-un curat şorici.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mai întîi de toate, dragi boieri şi grafi,
Iubiţi capi de bande şi cinstiţi isnafi,
Noi nu vă aducem nici o supărare :
Trăim, ca toţi porcii, fără nepăsare,
În mocirle, 'n lacuri şi în glodărie,
Tot prin mahalale, unde-s bălţi o mie,
Datorate vouă, celor de la Sfat,
Care păpaţi banii cei pentru pavat.
Asta, prin urmare, nouă ne convine.
Opoziţiune, cum vedeţi prea bine,
Porcii nu vă face, căci ei cer noroi,
Cum am zice, 'n gusturi, ne lovim cu voi.
Afară de asta, nu-i fotografie,
Nu este oglindă mai cu măiestrie
Care să v-arate, cum v-arătăm noi,
Ca să vă cunoaşteţi chiar voi între voi.
Voi, ca noi, întruna ce găsiţi mîncaţi,
Şi de-aici urmează c-o să vă-ngrăşaţi ;
Voi, ca şi noi, saţiu nu aveţi deloc,
Unde vîrîţi rîtul, ca şi noi, e foc ;
Noi, cu rîtul nostru, rîmăm prin noroi,
Voi rîmaţi în ladă numai prin lei noi.
Iată că există între rasa noastră
Mare-afinitate cu a dumneavoastră.
De unde dar vine această urgie
Ce pe noi azvîrle buna primărie ?
De unde ăst trăsnet căzut din senin ?
Nu şi-a vîrît coada oare vreun străin ?
În ţara turcească se mai înţelege
Astă prigonire, căci turceasca lege,
Coranul opreşte de-a mînca domuz :
Mahomet găsit-a că-i porcul ursuz.
Dar la noi în ţară, oriunde te-ntorci,
Vezi că prindem bine noi, sărmanii porci :
Căci pentru Vasilcă capul ni-l luaţi,
Coaste şi picioare ni le afumaţi,
Muşchii şi slănina, limba, carnea toată,
Mai ales cu varză, este minunată.
Chiar maţele noastre, de la moşi-strămoşi,
Ştiţi că serv' în ţară pentru caltaboşi.
Osînza-ne ţine în bucătării
Loc de unt ; ba încă pe la spiţerii
Ea e-n cinste mare, căci domnii spiţeri
Fac din ea pomadă şi vînd la boieri.
Chiar şi coama noastră, părul din spinare,
Nu se pierde geaba, are destinare,
Căci din el se face perii, bidinele,
De se servă lumea întreagă cu ele.
Iată cestiunea de drept lămurită,
Din fir pînă-n aţă bine desluşită,
Cum zic avocaţii, cei noi şi cei vechi,
Cînd vor ca să tragă legea de urechi.
Să venim acuma la fapt... Prin urmare,
Care este oare marea supărare
Ce v-aduce porcii ? Pentru ce acum
În cuşca cu cîinii ne plimbaţi pe drum ?
Boierule dragă, cu buza lăsată,
Ierosolomite fără nici o pată,
Nu ţii minte oare că, rîmînd prin praf,
Porcii la alegeri strigau : graf ! graf ! graf ?
Nene Ioanidi, încă bine ştii,
Că trăieşti şi noaptea între porcării,
Pune-o vorbă bună pentru mezelic...
Căci prin el acuma nu mai eşti calic.
Iar dacă Florescu se împotriveşte,
Ia o şuncă fiartă şi-n cap mi-l plesneşte.
Ca să ţie minte, să vadă şi el,
Cum ştiu mitocanii să facă duel.
Mai rugăm fierbinte şi cu plecăciune
Să ne-acorde-nalta sa protecţiune,
Şi cuconul Şarlă, marele primar,
Deşi de-ale slujbei nu are habar.
Nenea Corlătescu, ca unul ce are
În piaţa cea mică greutate mare,
Îl rugăm, cu rîtul plecat la pămînt,
Să puie şi dînsul greul său cuvînt,
Şi dacă nu poate pe la primărie
În ziua şedinţii cu noi ca să vie,
Să ne dea o carte, un bilet măcar,
Fără nici o teamă că-l dăm în tipar.
Faceţi acest bine, preacinstiţi boieri,
Şi noi, porci şi scroafe, masculi şi vieri,
Vom ruga pe Domnul să vă norocească,
Locmale, gheşefturi să vă dăruiască.
Nu credeţi că porcii ţinuţi între cîini
Vor putea produce curaţi porc-de-cîini.
Nu, vă-nşelaţi tare ! Pe ei îi produci
Nu în cuşca voastră, ci la Şapte-Nuci.
Şi probă că-i astfel o vedeţi curat
C-aţi ajuns acolo unde n-aţi visat.

1871

Dura

I
Lăutari, trageţi o dură
Din vioară şi din gură.
« Haide, dura, dura, dura,
Pînă s-o umplea măsura,
C-au să vie-atunci de-a dura
Cei ce bag între fraţi ura ! »

II
Dura ici, dura colea,
Dura bate pajiştea ;
Dura-n tîrg pîn' la palat,
Dura chiar din sat în sat.
Hai, veniţi, copii, la joc
Şi bateţi-mi dura-n loc !
Dar bateţi-mi-o frumos,
C-a dat cuţitul de os.
Trageţi danţul : dura, dura !,
Că s-a cam umplut măsura,
Şi trîntiţi-mi-i de-a dura
Pe cei care seamăn' ura.

III
Hai, cocoane Lascarache,
Prind'-te lîngă Popa Tache,
Şi trageţi-mi dura bine,
Căzăceşte, tot pe vine.
Hopa, hopa, în săltate,
Amîndoi cu spete late !
Lipa, lipa şi-n papuci,
Cum jucaţi la Şapte-Nuci !
Haide, dura, dura, dura,
Şi-mi umpleţi bine măsura,
Căci ca mîine toţi de-a dura
Veţi aşterne bătătura !

IV
Vin, cocoane Nicolache,
Cu Barbă Neagră Petrache.
Ce-mi umblaţi după chindie,
Cînd nu-s bani în vistierie ?
Hai, că dura vă aşteaptă,
Ţara toată se deşteaptă
Şi românii trag de foc
[Şi] bat dura tot în loc.
Haide, dura, dura, dura,
C-aţi umplut de tot măsura !
Mai trageţi-mi astăzi dura,
Că mîine veniţi de-a dura.

V
Haidi, acuma amîndoi,
Ghinărarilor, şi voi !
Unul cu barba de ţap,
Cel'lalt clătinînd din cap,
Trageţi dura şi iar dura,
Să nu v-apuce căldura.
Sus de mînă, jos de vînă,
Hop, jiganie bătrînă !
Haide, dura, dura, dura,
Căci de mult semănaţi ura,
Şi-n curînd cu toţi de-a dura
Veţi aşterne bătătura !

VI
Hai, chir Costeo, cu Bizicu',
Cu Hiotu, cu volnicu' !
Ia te uită, pişicherii
Vor să joace tot piperii,
Nu vor dura cea română
Să mi-o bată prin ţărînă,
Nici urşii nu joc de voie,
Veţi juca dar de nevoie.
Haide, dura, dura, dura,
Că e doldora măsura !
Haide, dura, dura, dura,
C-o să veniţi toţi de-a dura !

VII
Dura ici, dura colea,
Dura bate pajiştea,
Dura-n deal la Cotroceni,
Cu străini şi pămînteni ;
Pe toţi dura-i învîrteşte,
Şi-i azvîrle româneşte.
Vai de tine, OM străin,
Ce ne-adăpi tot cu venin.
Haide, dura, dura, dura,
Că s-a-ntins rău secătura !
Daţi-o, măi băieţi, de-a dura,
C-a dat pe-afară măsura !

VIII
Lăutari, trageţi o dură
Din vioară şi din gură !
Şi trageţi-mi-o frumos,
C-a dat cuţitul de os.
« Haide, dura, dura, dura,
Pînă s-o umplea măsura,
C-au să vie atunci de-a dura,
Cei ce-n ţară seamăn' ura ! »

Pentru clienţii din România
10% reducere, plata ramburs, taxele poştale achitate de editură
Comenzi din România

Pentru clienţii din străinătate
Formular de completat, plata on-line prin e-payment,
inclusiv taxele poştale
Informaţii despre comenzi din străinătate
(TO PLACE AN ORDER)