compania

Str. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucureşti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

Politica zilei de Petru Romoșan

Articole apărute în Foaia Transilvană (Cluj)
www.ftr.ro

O democrație paranormală


Domnul Mircea Geoană a văzut niște omuleți stranii în dreapta camerelor de luat vederi
chiar în timpul confruntării pentru obținerea celei mai înalte demnități în statul încă român. Doamna Mihaela Geoană a mărturisit că nici Domnia Sa nu s-a simțit prea bine. Presa paranormală de la București a decretat urgent că familia Geoană e foarte comică și că bine
i-a zis-o Iliescu lui Mircea în chestia cu « prostănacul » (doamna Ion Iliescu dixit ?). Dar, desigur, nimeni nu și-a adus aminte că domnul Ion Iliescu a fost și el un președinte paranormal (lovitura de stat, mineriadele etc.). Nimeni nu poate încă să probeze, dar nici
să infirme că domnul Traian Băsescu – noul și vechiul președinte, fost ministru, fost primar etc. – are puteri paranormale sau se folosește de oameni cu asemenea talente ieșite
din comun.
În orice caz, presa noastră paranormală, cu un picior în șomaj, nu a cercetat mai deloc cazul Albert Ignatenko. Există o emisiune cu Albert Ignatenko pe canalul ITV UK (Paranormal World of Paul McKeena). A văzut-o cineva din România ? Pe Internet se găsește o carte – Cum să devii Fenomen – a aceluiași Ignatenko. Se pare că președintele României o știe pe dinafară. E sau nu e Traian Băsescu un Fenomen ?
Înainte de a verifica dacă oameni cu abilități extraordinare au participat la recentele alegeri, ar trebui să ne aducem aminte de « Dragă Stolo » : lacrimi, o campanie scurtă și Fenomenul
a devenit președinte. Care a fost, de fapt, povestea lui « Dragă Stolo » ? Presa zisă « de investigație » – în fapt, paranormală – din România nu poate nici după cinci ani să răspundă la această modestă întrebare. Mai mult, « Dragă Stolo » – mare șmecher ! – ne-a mai tras una. Numit de fenomenalul președinte prim-ministru în guvernarea de dreapta-stînga
PDL-PSD, Stolojan a renunțat hocus-pocus și a scos din sine, ca dintr-o matrioșcă, un mic Boc, care, iată, s-a înmulțit cu patru, adică avem guvernul Boc IV. Nenea Boc ne-a produs deja o EBA și era cît pe-aci să ne pricopsească și cu Honorius. Ce prigoană ! Noroc cu puloverul violet al lui Radu Stroe ! Fără să fi clarificat nimic, « Dragă Stolo » ia o pensie frumoasă de la Căminul de Bătrîni Politici, numit și Parlamentul European. Un interviu cu Albert Ignatenko ar putea lămuri multe dileme și mistere.
Chiar Mircea Geoană ar putea ieși din unghiul mort în care s-a plasat sau poate a fost împins.
Tot de domeniul paranormalului pare să țină și vizita candidatului la președinția României, în miez de noapte, la Sorin Ovidiu Vîntu. Ce forțe obscure l-or fi constrîns la o asemenea prostie ? Fără clarificări în această zonă grăbit plasată în comedie, atît democrația,
cît și presa românească vor rămîne încă multă vreme paranormale.

Petru Romoșan
19.01.2010

Articol publicat în Ziua de Cluj

Profesiunea : român

În ultimii ani, doamna Elena Udrea i-a depășit în celebritate (« imagine » se spune astăzi la București), și chiar fără drept de apel, pe Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Luchian, Enescu
și alte genii naționale (multe asemenea nume sînt azi doar pseudonime pentru clanuri de interlopi). Toate televiziunile, toate ziarele, Internetul – mai puțin editurile – și-au adus
din plin contribuția. Dar iată că de curînd celebritatea (imaginea) specialistei noastre (în politică, în economie, în media, în turism…) a depășit granițele republicii.
Ziare din Germania (Bild, Die Welt), Anglia (Sunday Times), Italia (Corriere della sera) i-au acordat
o atenție ieșită din comun. Dar oare cum de au intuit, așa, deodată, ziariștii occidentali valoarea ministrului de la Marea Neagră ? Explicația e la îndemîna oricui. Doamna ministru
și-a descoperit în sfîrșit adevărata vocație : fondurile europene.
După atîtea peregrinări prin ziarele de scandal, după atîtea afaceri reușite pe vremea
PSD-ului, a PNL-ului, dar mai ales a PDL-ului și a ubicuului UDMR, cu parcările Dalli, cu RAPPS și cîți alți Petrache, Bittner, Cocoș, și cîte terenuri și imobiliare vor mai fi fost și mai sînt încă, doamna Udrea a atins, iată, abia odată cu noua numire în guvernul Boc IV,
o dimensiune internațională. Așa ca fotbaliștii Chivu, Mutu și Bănel Nicoliță. Fondurile europene sînt un domeniu de activitate infinit. Europa bătrînă și sclerozată (un nou Congres de la Viena, un Turn Babel sau un Labirint ?) are foarte mulți bani, iar noi, românii, sîntem
o națiune tînără, cu dinți puternici. De altfel, unul dintre primii mari europeni, prințul Otto von Bismarck, spunea că „românii nu sînt o națiune, sînt o profesie“. O sută de ani mai tîrziu, doamna Udrea poate confirma pe deplin zisa legendarului cancelar german. Cei care
o cunosc bine pe doamna Udrea – de la televiziuni, din presă, din viața halucinant revoluționară a românilor în tranziție – știu că ministrul român va reuși. Într-adevăr, bugetul ministerului recent atribuit Domniei Sale e un minim pentru brava româncă. Iar colegii Domniei Sale de la Bruxelles – oameni sînt și ei ! – vor cădea secerați de farmecul și competența ministrului dunărean. Asistăm la o conjuncție fericită : uriașe fonduri se vor întîlni cu o uriașă putere de absorbție, probată în mulți ani la București. Bismarck poate dormi liniștit în mausoleul său. Profunzimea observației pe care a făcut-o el la venirea lui Carol I în România va fi recunoscută de toată Europa.
Desigur, doamna Udrea nu va fi singura în colosala întreprindere de acaparare
de fonduri europene rezultată din cîștigarea alegerilor prezidențiale. Va fi ajutată
și de europarlamentarii EBA, Monica Macovei, Gigi Becali, Traian Radu Ungureanu,
ca și de întreg grupul român din Parlamentul European. Profesia de român e numai una.
Fără îndoială, concetățenii noștri plecați cu milioanele în Europa nu au avut întotdeauna un comportament principial – au cerșit, au furat, au mîncat lebedele de pe diverse lacuri UE.
În multe capitale, noțiunea de român nu mai e un substantiv, ci doar un adjectiv. În campania eroică de absorbire a fondurilor europene, ministrul român se va întîlni, din nefericire,
cu prejudecăți beton.  
   
Într-un articol pe aceeași temă (De „profesie“ român, din 2006), însă un articol amar, bîntuit de blestemul „gîndirii negative“, regretatul Octavian Paler nota că „uneori, mi-am pus problema dacă nu cumva România a devenit un « stat » înainte de a deveni o « națiune »“.
În contextul mai larg al globalizării, guvernanții postcomuniști de la București, în frunte cu Elena Udrea, pot afirma cu mîndrie că, deși nu mai sîntem o națiune, avem un stat, și deci ale noastre – pardon, ale lor – sînt fondurile europene.

Petru Romoșan
18.01.2010

Omul din supermarket și comedia bugetului

Românii și-au jucat alegerile parlamentare la ruleta rusească și au pierdut. Dar a cîștigat Traian Băsescu. Un an lung (criza !) de campanie electorală agresivă, isterică, devastatoare, pentru ce ? Au plecat ai noștri și-au venit ai noștri. Ce mai chichirez gîlceava ? De ce atîta tărăboi ? Răspunsul e unul cît roata carului, deși nimeni nu-l dă : fondurile europene. Mahmureala de după beția electorală e pe măsură. Cititorii de articole anti-Băsescu (sau
anti-Udrea), ca și consumatorii înrăiți de pamflete televizate, au intrat acum, în ianuarie 2010, brutal în sevraj. și sînt, bineînțeles, contrariați, dezorientați și foarte nefericiți. Oare ce au citit și consumat ei televizionistic a fost doar o ficțiune, un vis, o aberație ? Cititorii de articole incorecte politic se tem că vor fi arestați. Reflexe de pe vremea cu Europa libera, Vocea Americii și BBC…
și totuși, după 20 de ani (postcomuniști ? anticomuniști ?) de eforturi haotice de tranziție, poporul nostru a atins o binemeritată perfecțiune : românii – cum bine ne numește Traian Băsescu – din țara asta – cum bine țipă Emil Boc în Parlament – își iau, în sfîrșit, salariile
și pensiile direct de la FMI. Sub conducerea luminoasă a lui Boc, după conducerea întunecată a lui Tăriceanu, cu sprijinul neprecupețit al oligarhilor de bine Udrea, Videanu, Berceanu, bravii noștri compatrioți nu trebuie să-și mai cîștige banii prin muncă obositoare. Pensionarii, la drept vorbind, au lucrat în majoritate la comuniști, deci, cum ar veni, n-au prea muncit. Conectarea live a salariilor și pensiilor la FMI e un vis împlinit. Desigur, mai sînt de rezolvat cîteva detalii tehnice. De pilda, bine ar fi ca tot românul să aibă un Visa sau Mastercard, de preferință Gold sau Platinum, prin care FMI să-și achite obligațiile contractuale fără intermediari. Apoi, pe lîngă vizele europene, binevenite pentru shopping, ne-ar trebui și o intrare liberă în State, ca să folosim la maximum cardurile nou-nouțe.
« Românii » urmăresc încă de pe vremea vechiului guvern, care întîmplător e și noul guvern, Lacul lebedelor din Parlamentul României, pus pe muzică nouă de maneliștii afiliați PDL. Minunatul balet e atacat de diverși răutăcioși și numit în batjocură « Comedia bugetului ». Cei care vorbesc astfel nu vor să înțeleagă că acest buget e doar pentru export. Pe noi, românii, nu ne interesează – e limpede pentru toată lumea – decît conectarea salariilor
și pensiilor noastre la trezoreria FMI. Dominique Strauss-Kahn a reușit să adune la Washington un buget colosal – de ce să nu profităm și noi ? Români sîntem ! Lacul lebedelor pe manea locală e o partitură foarte dificilă și ce ne-am face fără balerinul liberal Vlădescu
și fără încercatul nostru prim-lebădoi Emil Boc ?
Carismaticul și pitorescul președinte român s-a făcut iar ales pentru cinci ani. Pentru adversarii săi – o eternitate. Îi privește. N-au decît să plece în Spania, Italia sau pe mare. Traian Băsescu rămîne pe uscat la Cotroceni. Noul Băsescu e însă un dictator blînd
și popular. Domnia-Sa preferă să comunice – banalități – cu românii, împingînd căruțul din supermarket. La fel ca vechiul Băsescu. Din pămînt, din iarba verde, din betoane apar microfoanele, camerele de luat vederi și întrebările cuminți, potrivite. O singură dar importantă noutate : noul Băsescu nu își mai asumă guvernul. Pe Emil Boc, Elena Udrea
și pe toți ceilalți îi trimite în ograda din care au venit, PDL, partidul cu cele mai multe mandate.
Pe noua majoritate de la București, condusă de noul președinte, după încheierea cu succes a marii privatizări, o mai stimulează doar două sporturi extreme : banii FMI și fondurile UE. Cum nu s-au temut strămoșii noștri haiduci, nici politicienii români nu se tem de nimic. Ceva rămîne totuși de neînțeles : dacă beneficiem de atîta sprijin din partea UE și FMI, de ce mai mergem totuși la serviciu ?

Petru Romoșan
13.01.2010

Sfîrșitul unei epoci

 

De ceva vreme, pe măsură ce se apropiau alegerile de duminică, 6 noiembrie, România a început să se încălzească. Cei 20 de ani anunțați sardonic de sinistru inteligentul Silviu Brucan se încheie. Å¢ara, încremenită în poncife simpliste de genul « jos comunismul ! »,
« să privatizăm totul ! », « să ne integrăm ! » (pînă la dispariție), fojgăind de vînzări, trădări, minciună, impostură joasă, începe să se miște cu un zgomot care amintește frapant de începutul anilor ’90. Averi colosale și prestigii bombastice, fabricate în acești 20 de ani, se simt în mare pericol. Încă nu s-a întîmplat mai nimic, dar totul pare acum posibil. De luni, cînd viața abia reîncepe.
și, într-adevăr, interesul pentru aceste alegeri dintr-o țară aflată la intersecția a trei imperii poate depăși miza alegerii unui înalt funcționar și chiar a unei întregi administrații pletorice, corupte și incompetente. Normalizarea României e o miză care depășește de departe România. Traian Băsescu vorbea la începutul mandatului său de conflicte înghețate în zona Mării Negre. România însăși pare să fi fost pentru prea mulți ani un astfel de conflict înghețat. Care, iată, în ultima vreme, se dezgheață, cu consecințe imprevizibile. Punerea țării noastre într-o ecuație corectă, funcțională, benefică pentru toată lumea cu UE, NATO și Rusia, cu prezervarea intereselor sale naționale, este dezideratul la care vor fi obligați să conlucreze toți factorii de răspundere.
Corupția endemică, la care participă într-o mare veselie politicieni, oameni de afaceri, media și entități răzlețe din serviciile secrete, produce sărăcie și instabilitate. În anii următori, aplicarea severă a legilor – triumful justiției – poate fi primul motor al creșterii și prosperității economice. Putregaiul distrugător din centrul societății românești va fi măturat. Cu orice preț. Sau, mai exact, un preț care depășește cu mult șmecheriile tribale, locale sau interesele unor bașbuzuci iviți din mizeria tranziției. Am intrat în NATO și UE de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Rusia rămîne pentru noi un vecin de neocolit și care – lucru mai puțin cunoscut – a evoluat enorm. Anii următori vor fi pentru noi oricum foarte dificili, mai puțin pitorești și mult mai laborioși.
Democrația de scandal și de televizor se încheie, slavă Domnului, și, odată cu ea, atentatul incredibil de violent la integritatea morală și chiar mentală a locuitorilor țării. La ce a servit nesfîrșitul spectacol ? De ce nu a funcționat justiția ? Cum de am ajuns să fim complet izolați și ignorați de restul lumii ? Începe să fie limpede pentru din ce în ce mai multă lume : hoții, neaveniții, « travestiții » au lucrat în liniște. Apărați de lumina reflectoarelor. Vor fi capabile oare aceleași reflectoare să ne arate fața hidoasă a celor care ne-au condus ?

Petru Romoșan
04.12.2009

Culcă-te, române !

În 1988 dădeam interviuri în presa maghiară și făceam, împreună cu scriitorul și ziaristul de origine română Bodor Pál, un interviu fluviu pe canalul 1 de televiziune de la Budapesta. Mă luptam cu Ceaușescu. Celor care au uitat le aduc eu aminte că « marele patriot » dărîma biserici, sate, raționaliza alimentele, preconiza o creștere nemaivăzută a natalității (vreo cinci copii pe cap de femeie) etc.
În 2004, Evenimentul zilei, printre ai cărui colaboratori benevoli, neplătiți, mă număram, a preluat rolul de « partid de opoziție » pentru că pretinsele partide de opoziție se pregăteau deja de o președinție de zece ani a lui Adrian Năstase, aflat deja de patru ani în postul de prim-ministru. Ca din întîmplare, eu, toți cei din familia mea și întreaga editură am fost sechestrați și percheziționați, mi s-au fotografiat toate tablourile, gravurile, cărțile, mi s-au filmat toate interioarele, fără să mi se dea pentru toate acestea o explicație inteligibilă. Să nu se piardă vreun detaliu important pentru eternitate, vorba de demult a lui Nichita Stănescu. De găsit, nu s-a găsit nimic, dar nu știu nici azi ce se căuta.
Iată că se fac douăzeci de ani de cînd regimul comunist se presupune că a căzut. Pentru unii a căzut, pentru alții s-a ridicat. Adriean Videanu are geniu economic și a făcut o avere colosală. Dinu Patriciu, după ce împlini miliardul de euro prin muncă cinstită și foarte liberală, se sătură de politică. O fetiță (abuzarea copiilor în publicitate e o porcărie, băieți !) ne spune doct pe toate televizoarele că Adevărul ne vrea o viață liniștită, fără scandaluri politice. Ne invită să ne culcăm, pentru că Dinu Patriciu și ziariștii de la Adevărul trăiesc la fel de bine ca Elena Udrea, Vasile Blaga sau Liviu Negoiță.
Ce vreau să spun ? Un lucru simplu : că meseria de opozant în România e una dintre cele mai plicticoase, repetitive și previzibile din cîte există. și că, foarte probabil, ne-am greșit imnul național. Românii trăiesc bine (« Să trăiți bine ! »), iar cei care au proasta idee de a-i trezi din somn o fac pe contul lor și sînt, oricum, foarte enervanți. În orice caz, nu folosesc la mare lucru.
Cîteva sute, poate cîteva mii de oameni au citit în săptămîna care s-a scurs cartea semnată de Victor Gaetan și Ciprian Nastasiu, Prădarea României, venită în valize de la Washington. Chiar și pentru cei mai avizați români unele informații din carte sînt de o șocantă noutate : conturi, crimă organizată, jefuirea avuției naționale, vînzări și trădări – un film horror ni se derulează în față ochilor. Cartea merită să ajungă la cît mai mulți cititori și sper că așa se va întîmpla. Ce se va alege de PDL dacă Traian Băsescu pierde, iar el oricum va pierde, pentru că justiția, implacabilă, își va urma cursul și după prezidențiale ?
Ce se va alege de numeroșii fripturiști ai lui Băsescu ? Cum ne vom recupera banii furați ? Cîți bani se vor întoarce din diferitele conturi deja cunoscute, încadrate, din străinătate ? Cu ce nouă clasă politică vor guverna Mircea Geoană și Klaus Iohannis ? Cînd le va veni rîndul parlamentarilor implicați în dosare de mare corupție și apărați acum de imunitate ? și o ipoteză pentru votul din 6 decembrie : ce ne facem dacă Mircea Geoană va cîștiga
cu vreo 70 % ?

Petru Romoșan
27.11.2009

« Prădarea României » – cartea anului

 

Românul Victor Gaetan se impune tardiv, spre 60 de ani, dar fulgerător ca un scriitor foarte important, de care, începînd de la Prădarea României, vom fi obligați să ținem seama. Odată cu el, procurorul Ciprian Nastasiu dă meseriei sale o înălțime și o onoare care ne obligă să ne amintim de procurorii italieni care au făcut praf o întreagă clasă politică aflată într-un concubinaj mortal cu Mafia.
Traian Băsescu s-a ocupat personal de lansarea acestui teribil document, propus în tandem de Victor Gaetan și Ciprian Nastasiu, printr-o conferință de presă extraodinar de comică, transmisă în direct de la Cotroceni pe toate televiziunile. În dimineața aceleiași zile, autorii ținuseră la rîndul lor o conferință de presă istorică, prezentîndu-și volumul. De fapt, Băsescu a citit în ultimii cinci ani doar două cărți : Levantul lui Mircea Cărtărescu – pe care, după toate aparențele, n-a terminat-o – și cartea Prădarea României, studiată în bună parte înainte ca ea să fie publicată și chiar scrisă. Ca și Elena  Ceaușescu, mare amatoare de filme porno cu membrii CC în rolurile principale, Traian Băsescu citește dosare cu o curiozitate de țață. Cel puțin așa ne lămurește cunoscătorul Adrian Năstase. Asemănările dintre Traian Băsescu și Elena Ceaușescu vor fi dezvoltate de biografii viitori.
Dar să revin la Victor Gaetan. Autorul româno-american trăiește de foarte mulți ani la Washington, unde se ocupă și de comerțul de artă. Are studii solide la activ în Franța, la Sorbona, și în SUA, la Fletcher School of Law and Diplomacy, și și-a luat doctoratul în domeniul ideologiei în literatură la Tufts University. O lungă prietenie l-a legat de marele scriitor român stabilit în Franța Eugen Ionescu. Amintirile lui Gaetan despre acel om și acele vremuri ar face, cu siguranță, senzație. Scriitorii care debutează tîrziu, cum e și cazul lui Gaetan, pot produce mari surprize, căci au avut tot timpul să-și premediteze loviturile.
Analizele serioase pe temele dezvoltate în Prădarea României nu au apărut încă. Ele vor ocupa un enorm spațiu tipografic, iar multe dintre personajele negative ale cărții vor fi obligate să dea explicații dinaintea judecătorilor. Indiferent cine va cîștiga președinția României, situațiile prezentate convingător în volumul-document vor merge mai departe, cu urmări greu de anticipat azi – ecourile și efectele lui nu se vor stinge în nici un caz pe 6 decembrie 2009. Faptul că acest op vine în valize de la Washington și că el nu a putut apărea normal la București e grăitor pentru democrația noastră de mucava. Prădarea României, cartea samizdat semnată de Gaetan și Nastasiu, va fi cartea anului chiar dacă nu va fi premiată de România literară sau de Uniunea Scriitorilor.

Petru Romoșan
20.11.2009

Eternul și fascinantul Dracula

Vlad, boier din Tarvis (Tîrgoviște), numit și Belzebut,
Refuză să plătească sultanului tribut,
Treizeci de soli vor fi sortiți să piară
Înfipți în țepe chiar în drum de țară.
Murad, în goană, arde grîne, case, vii,
Bate pe Vlad și ia ostateci douăzeci de mii.

Victor Hugo – Legenda secolelor (în traducerea Rodicăi Iulian)

Nu credeam că am să mă întîlnesc vreodată cu Dracula în persoană. Mi s-a întîmplat totuși acum cîțiva ani. Din fericire, nu i-am dat mîna. Dar nici nu l-am recunoscut din primul moment. Nu i-am văzut nici colții și nici ochii roșii.
Noi, românii, am refuzat cu încăpăținare să-l asimilăm pe Vlad Å¢epeș cu Dracula. Demnitatea noastră națională ar fi fost lezată grav. și nici cînd Ceaușescu s-a pus să dărîme biserici, sate și chiar cartierul Uranus din București n-am remarcat faptul banal că Dracula se reîncarnase. Negocia peșin evrei și nemți în draci. Dar mai tuturor slujbașilor săi, draculizați și ei, li se părea că el purifică și chiar îmbogățește sîngele românesc. A aruncat sute de mii de oameni afară din casele lor cu o satisfacție și un sînge rece care ar fi trebuit să ni-l deconspire pe Noul Dracula. Pînă la urmă a plecat trăgînd mulțimi după el în mormînt – a curs mult sînge. Ne-a lăsat cavoul numit mai întîi Casa Republicii și apoi Casa Poporului în mijlocul Bucureștilor, pomeniți pentru prima oară într-un document chiar de Vlad Å¢epeș. Curios sau nu, i s-a atribuit rangul de conte vampir mai degrabă « lichidatorului » său, Ion Iliescu. În fine, de vreun an, al cincilea al domniei, după numirea unuia Boc ca premier, pe toate ecranele și chiar în viața cotidiană a început să ruleze un remake al Balului vampirilor, cu Nefîrtatu Băsescu în rolul istoric principal. Iar de vreo două săptămîni avem mari adunări în pelerine de un portocaliu de nuanță « băutori de sînge ». Strigoii unei vremi pe care o credeam – naiv - revolută simt apropierea tămîiei, a crucii și a usturoiului și au intrat într-o violentă fibrilație.
Lucrurile nu vor merge însă de la sine. Nosferatu apare mereu, căci n-are moarte. Îi deschizi sicriul și, după decenii, îl găsești întreg, rînjind cu colții lui ascuțiți. Cine nu a venit la putere democratic nu va ceda puterea democratic. De cinci ani se tot vorbește de fraudarea alegerilor (Băsescu dixit), iar recent, ministrul de Interne Nica și-a pierdut postul evocînd același subiect.
Nu am conștientizat niciodată că am furnizat umanității unul din marile ei false mituri, dar adevărate obsesii. Pe Vlad Å¢epeș am insistat să-l așezăm între marii apărători ai creștinătății, nu avem încă o biografie de referință a lui Ceaușescu, iar acum nu ne dăm seama că sîntem contemporanii unei noi și spectaculoase înfățișări a personajului fabulos din estul Europei. Totuși, personajul ne-a transmis toate mesajele : nu ne-a vorbit el de țepe în Piața Victoriei ? Nu ne-a spus Elena Udrea că ne tragem cu toții din Traian Băsescu ? În Traian Băsescu, Elena Udrea ne-a găsit, în sfîrșit, brandul de țară. Avem, într-adevăr, o mare șansă : putem să-l urmărim pe Dracula pe viu ! Cu riscuri, bineînțeles., căci viața trăită în apropierea vampirilor e întotdeauna periculoasă.
Pentru o mai bună înțelegere a voievodului Băsescu, vă recomand întreaga bibliografie pe tema Dracula, cu vampiri, fantome și strigoi, Bram Stoker, plăceri sinistre și, desigur, marile filme ale lui Murnau (Nosferatu) și Roman Polanski (Balul vampirilor). Ca să vi se deschidă apetitul « sîngeros », iată o opinie a doamnei Rodica Iulian, autoare a volumului Dracula sau Triumful modern al Vampirului : « Imagistica vampirică – acest ready made mental –
îm­pie­dică apelul la luciditate și redeșteptarea memoriei. Mai grav încă, ea blochează raționamentul, analiza, interzice asimilarea lecției politice. Puțini sînt, totuși, românii care să se aleagă astfel cu speranța unui viitor mai bun. »

Petru Romoșan
12.11.2009

Copiii foștilor

 

Trece o noapte, trece înc-o zi,
Lupta se ascute între clase,
Iar chiaburii se arată-a fi 
Elemente tot mai dușmănoase.

Infamia de mai sus a fost scrisă de A.E. Baconsky, tatăl actualului ambasador român la Paris, « teologul » Theodor Baconsky. Bunicul meu, căruia îi port numele, primar țărănist, a fost deportat, în calitatea lui de chiabur, pe Cîmpia Aradului, de unde s-a întors doar ca să moară pe pămîntul său - refuzînd să mai vorbească, deși nu muțise între timp. S-au dus deja 20 de ani de libertate prost folosită. Foștii potentați din partid, servicii secrete, industrie, agricultură, cultură etc. au avut mulți copii. Care au beneficiat de cele mai bune școli, de acces la resurse rare și care astăzi sînt oameni maturi, mulți chiar se pregătesc să iasă la pensie. Mă grăbesc să spun : copiii nu pot fi judecați pentru ce au făcut părinții lor. și totuși, ei sînt una dintre principalele explicații ale catastrofalei tranziții românești. Cei mai neașezați, cei mai nefericiți de propria lor ascendență, pentru că nu vor reuși niciodată s-o
« rezolve », sînt chiar acești urmași capitaliști ai vechiului regim comunist.
Tismăneanu, Patapievici și Irinel Columbeanu, trei exemplare publice supraexpuse, nu vor cu adevărat condamnarea comunismului – lucru, de altfel, absurd și irealizabil –, ci doar condamnarea propriilor genitori, de care ei nu mai vor să fie legați în nici un fel, căci nu sînt « vinovați » de o asemenea relație. și sigur că nu sînt vinovați, dar pînă la un punct : acela în care ne obligă și pe noi, ceilalți, să ne condamnăm părinții și bunicii, mulți dintre ei trecuți prin pușcăriile, gulagurile și « serviciile de personal » administrate de părinții lor. La sfîrșitul anilor ’70 și la începutul anilor ’80, împreună cu prieteni intelectuali, scriitori – zisa generație ’80 –, încercam să punem piedici, să « băgăm strîmbe », să fabricăm
« șopîrle » împotriva sistemului totalitar. Vladimir Tismăneanu era propagandist comunist, și încă unul foarte harnic, la fel de grafoman ca și azi. Patapievici avea, se spune, un job convenabil, despre care nu scoate nici o vorbă azi. În cazul lui Irinel Columbeanu și a altora ca el, se știe încă puțin despre cum își duceau viața lor de beizadele – o excepție onorabilă face Serghei Mizil, care povestește fără complexe episoade din acele vremuri, cu tinerii lor.
După 1989, România avea două soluții radicale de situare cinstită față de vechiul regim totalitar : o lustrație severă, după modelul german, sau o reconciliere națională (care n-ar fi presupus, bineînțeles, și iertarea crimelor sau legalizarea hoțiilor, dar ar fi raționalizat dezbaterile despre trecut). Nu s-a realizat nici una, nici alta. Cui i-a folosit întreținerea dihoniei, a confuziei, a hărmălaiei ? Foștilor și copiilor lor ? și ce rol au jucat, de fapt,
« zbîrnîitorile » presupusei societăți civile gen Mircea Dinescu, Andrei Pleșu, Monica Macovei, Stelian Tănase, ei înșiși cu rădăcini în recenta lume roșie (chiar și socri, cînd nu mame, tați, unchi).
Să revenim. Mizeria publică revărsată de unii ca Vladimir Tismăneanu și de alții ca Irinel Columbeanu în viața românilor a fost și este de o violență ieșită din comun. Voi rezista tentației de a face liste lungi cu nenumărații fii, nepoți, frați, cumnați și cumnate. Cei mai mulți dintre ei n-au urmărit decît bunăstarea, prin orice metode, legale dar mai ales ilegale, evitînd să dea lecții sau să distorsioneze adevărul pînă la monstruos, așa cum au făcut cîteva triste celebrități. Dar copiii foștilor sînt peste tot : în finanțe, în petrol, comerț, IT, în reformatele servicii, în politică. Ministerele, partidele, comisiile, consiliile de administrație, mass-media, universitățile sînt într-o mare măsură « ocupate » de acești urmași, foarte activi și foarte « condamnatori ». Mulți au rezidențe puțin sau deloc cunoscute în « putredele » țări dezvoltate. Averea defunctului stat comunist (sau stat pur și simplu ?) a fost împărțită între copiii foștilor, lumea interlopă și diverși « investitori » ciudați.
Să dăm și un exemplu pozitiv. Deși nu am mai întîlnit-o de multă vreme, am urmărit-o cu simpatie și admirație pe Anca Oroveanu, ea însăși fiica unuia dintre personajele cu adevărat « grele » ale trecutului nostru recent, Leonte Răutu. Cultivată, discretă, profesoară iubită de studenții ei, și-a conservat un mod de a fi care, din păcate, nu a fost imitat de alții.
În fapt, comunismul n-a fost decît o scurtă paranteză (45 de ani), la care se adaugă, iată, și cei 20 de ani prevestiți de cobea informată Brucan, timp în care s-a transferat tot ce se putea transfera de la lumea veche spre mîndra și înspăimîntătoarea lume nouă. Tuturor tradițiilor li s-a sucit gîtul. Confuzia pare să fie totală. « Revoluția » a învins. Dar, se știe, în lumea reală, nici o victorie nu e definitivă. « Trece o noapte, trece înc-o zi... »

Petru Romoșan
05.11.2009

Hayssam la GDS

 

Ce începe prost o sfîrșește și mai prost. Grupul pentru Dialog Social s-a născut din spuma toxică a Revoluției și dintr-o foaie scoasă din buzunarul de la piept al lui Silviu Brucan. Vorbim de același Silviu Brucan care încă din ilegalitate (1943) se ocupa de sinistra Scînteie. Mentorul politic din 1990 al lui Liiceanu, Tănase, Adameșteanu și ceilalți pînă la 22 de Patapievici, comisarul Silviu Brucan, cerea în Scînteia, după eliberare, în 1944, condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, Gh.I. Brătianu, Pamfil șeicaru, Radu Gyr. Soția lui, Alexandra Sidorovici, s-a ocupat în anii următori de condamnările la moarte în calitatea sa de procuror al poporului.
Cu un asemenea trecut glorios al mentorului Brucan, GDS de după 1990 nu putea produce decît o enormă cantitate de toxine. Ceea ce a și făcut și încă mai încearcă, șchiop, să facă. Traian Băsescu s-a dus în săptămîna asta la amicii săi postsovietici de la GDS să le trîntească el una cu Omar Hayssam, multiplu și – se spune – genial spion. Lui Silviu Brucan i-ar fi plăcut fără doar și poate Omar și l-ar fi propus membru de onoare al GDS.
Traian Băsescu și-a început mandatul cu repetate amenințări la adresa populației – totuși – civile cu nenumăratele sale servicii secrete. În același context, ne-a plasat și telenovela pentru proști « Răpiții din Irak ». Ce căuta neamțul în Bulgaria ? Ce căutau niște ziariști români inocenți într-un teatru de război atît de periculos ? Ion Cristoiu, specialistul nostru în răpiri de-acu’ mai an, nu ne-a edificat, iar mai recent a dat-o rău de tot la întors și se pare că nu ne va mai lumina defel. Decorul cu intelectuali GDS a servit pentru lansarea unor noi diversiuni în dosarul, care se anunță de-o extremă gravitate, al relației dintre președintele român și enigmaticul sirian. Desigur, președintele nu le-a vorbit pretinșilor intelectuali despre « conturi », « combinații » și alte daraveri de același gen. Intelectualii, oameni fini, nu se coboară la asemenea mizerii « politice ».
Sintagma definitorie pentru mandatul lui Traian Băsescu rămîne aceea de « președinte jucător ». După cum au pornit-o dezvăluirile, singura soluție care le mai rămîne atît lui Traian Băsescu, cît și Parlamentului României este desecretizarea dosarului Hayssam. și astfel e posibil ca spre sfîrșitul anului din președintele jucător să nu mai rămînă decît un președinte desecretizat. Există deja indicii suficient de serioase că toată lumea știe totul (servicii străine, vezi cazul Munaf). Mai puțin știu românii, care tocmai se pregătesc să meargă la vot. Traian Băsescu și-a început prost mandatul, abuzînd de atotputernicia serviciilor și s-ar putea să-l sfîrșească și mai prost, legat fedeleș în plasa acelorași servicii.
Deși stenograma Degeratu-Hayssam, tipărită de ziarul Gardianul, e depășită de documentele nou apărute, merită citit cu atenție următorul fragment în care e vorba de mizeriile politice care au inspirat furia președintelui :

C. Degeratu : Să înțeleg că ați avea astfel de relații?
O. Hayssam: Dacă dorește domnul Președinte, facem tratative. Eu am spus și in alte declarații.

C. Degeratu: Să găsim o modalitate. Sunt niște combinații.
O. Hayssam: Da, sigur. Dosarul nu-l putem recuza pentru că e nedrept. Deci ei au făcut un dosar și m-au acuzat pe mine de spălare de bani. și i-am dat domnului Președinte contul înregistrat. și au inceput să apară mai multe dosare economice la un loc.

C. Degeratu: O să-i aduc la cunoștință domnului Președinte. Domnul Președinte va decide cine cu ce. Dar dacă crede despre lucrurile astea că putem stabili cercul, suportul, stabilim că este posibil să vi se garanteze în condițiile date.
O. Hayssam: Amănunte la acele acuzații.

Se poate observa că în dialogul de mai sus nu e vorba nici de ziariști, nici de răpiri, ci de conturi, dosare economice și « combinații », vorba generalului Degeratu.

Petru Romoșan
29.10.2009

Intelectualii Democraturii (I)

Nicolae Manolescu a fost cel mai important cronicar literar al epocii Ceaușescu. De la început și pînă la sfîrșit. Pe atunci, meseria lui avea o foarte bună cotă socială. Misterios, după 1989, după Revoluție, Nicolae Manolescu e asimilat unui mare disident. Ca și Gabriel Liiceanu și ca atîția alții. Cu traiectorii inexplicabile și înainte, și după. Cum a devenit Nicolae Manolescu la pensie și mare diplomat la UNESCO e un alt mister care așteapta să fie dezlegat.
La începutul anilor ’60, Manolescu a scris unele dintre cele mai odioase articole
« proletcultiste ». M. Nițescu, mort la finele anilor ’80 în condiții neelucidate, a probat
într-o carte că Nicolae Manolescu a plătit cel mai greu tribut din generația sa propagandei
de partid. În chip inexplicabil, Manolescu s-a înșurubat atît de bine în « structurile
literare », încît n-a mai avut nevoie nici de carnetul de membru de partid (PCR). Puritate maximă. Dar ce fel de puritate ?
Scriitorii clujeni au trecut printr-un moment de mare emoție la apariția Istoriei literaturii de Nicolae Manolescu. Pentru că foarte mulți dintre ei nu s-au regăsit în cartea de vreo 30 de ani promisă să fie complementul Istoriei... lui Călinescu. Clujenii s-au stresat degeaba : cărămida lui Manolescu e doar cel mai mare fîs al criticii și istoriei literare din 1989 încoace. Fîsul are totuși un merit, acela că Manolescu nu mai poate folosi « marea » sa Istorie ca argument de teroare și șantaj pentru scriitorii încă în viață. Ceea ce, cu mănuși sau fără, a cam făcut în ultimele trei decenii. Tovărășește.
Chiar și o parte a Securității, una colaterală, a dat-o-n bară cu Nicolae Manolescu. Mihai Pelin a deschis Cartea albă a Securității (1996) cu un document (Doc. 1) despre criticul literar. « Notele » lui Mihai Pelin la acest document, stupefiante, au scăpat vigilenței lui Virgil Măgureanu. Iată-le : « La 17 noiembrie 1969, documentul referitor la Nicolae Manolescu a fost notat cu următoarea rezoluție : « Pentru ultima oară vă atrag atenția să puneți în lucru prin mapă acest element. În termen de trei luni să rezolvăm cazul. Prezentați o schiță cu sarcinile ce vi le propuneți. » Mihai Pelin comentează : « Din documentele anterioare, rezultă că ideea ca Nicolae Manolescu să fie recrutat ca informator aparținea biroului de Securitate din Cîmpina, care înaintase un dosar corespunzător inspectoratului din Ploiești. La 5 martie 1969, de la Ploiești spre Cîmpina a plecat următoarea adresă : « Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (Nicolae Manolescu – n.n.) din orașul Cîmpina, urmînd ca dv. să continuați, pe de o parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conform indicațiilor date... Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, susnumitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ținîndu-se cont de pregătirea sa și, mai ales, de relațiile ce și le-a creat în Franța și R.F. a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce privește atitudinea sa față de regimul socialist, față de politica partidului nostru și, de aceea, verificările ulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cît și relațiile sale interne și externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuși, că nu are o poziție tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conținutul scrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă de înțeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în țară. De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei românești dintre cele două războaie dovedește că poziția sa politică nu este corespunzătoare, deși el, în discuții, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitorește, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz și numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E. » Securitatea din Cîmpina și din Ploiești nu era la curent nici cu articolele pure și dure ale lui Nicolae Manolescu din 1961-1965 și nici cu relația privilegiată a tînărului Manolescu cu tovarășul George Ivașcu, director la Contemporanul și, ulterior, la România literară.
În scurta sa prefață la Cartea albă a Securității, Virgil Măgureanu, directorul S.R.I. în funcție în 1996, îl citează de două ori cu admirație pe Nicolae Manolescu 
(« oameni de talia criticului literar Nicolae Manolescu sau a criticului de artă Andrei Pleșu »). Despre dosarul de la Securitate al lui Nicolae Manolescu nu se știe încă mai nimic. S-ar putea ca, odată cunoscut, acest dosar să fie mai valoros, chiar și în ceea ce privește literatura din comunism, decît Istoria semnată de critic. Nu e exclus ca ierarhiile instaurate în 1960, dintre care multe valabile și astăzi, să fie mai degrabă militare decît literare.  

Petru Romoșan
23.10.2009

Poker cu guvernul pe masă


Care instituție e mai sinceră : Președinția sau Parlamentul ? Sau, poate, partidele ? Nici una, desigur. Pentru că sinceritatea nu e o valoare în politică. Nici în artă, de altfel. Majoritatea parlamentară ad-hoc s-a îndrăgostit brusc de tehnocrați (păsări foarte rare la noi). Președinția a făcut o pasiune la fel de fulgerătoare pentru competența economică (unde s-o fi ascuns ea pînă acum ?). Discuția, cearta, hărmălaia au ca miză un singur minister, cel de Interne. De fapt, guvernul perfect ar trebui să aibă un singur ministru, care să se ocupe de organizarea alegerilor și, în bună tradiție interbelică, să le și cîștige pentru organizator. Vrea cineva să fraudeze alegerile ? Oare cine ? Sînt întrebări prea sincere și, cum spuneam, sinceritatea în politică n-are căutare.
Va face Băsescu tandem cu necunoscutul Lucian Croitoru pentru prezidențiale ? Dar va fi vreodată Lucian Croitoru prim-ministru sau e doar dublura unui Stolojan deconspirat și prea de tot expirat ? Dar dacă Băsescu va face tandem cu primarul Klaus Johannis, cu Johannis pe post de președinte și Băsescu pe post de premier ? În aceste zile orice ipoteză, oricît de fantezistă, e permisă. De altfel, Băsescu l-a sunat pe Johannis și i-a promis că-l va vizita ca să-i facă propuneri politice. În orice caz, marele cîștigător al acestor zile de nebunie politică e primarul Sibiului. Extraordinara publicitate de care s-a bucurat îi prefigurează un destin național.
Pînă în acest moment Traian Băsescu nu a pierdut puterea și, mai mult, nu pare deloc dispus s-o piardă. și nici Crin Antonescu, nici Mircea Geoană nu par suficient de hotărîți s-o cîștige. Iar PSD-ul, în continuare cel mai mare partid, pare dispus să joace mîna a doua. Disputa reală are loc între cele două partide presupuse de dreapta, PD-L și PNL. UDMR
și celelalte minorități sînt sistematic de partea puterii. Nu-și asumă nici un risc și e de înțeles. Cînd vor afla unde e puterea, vor ști cu cine să meargă.
Deocamdată, trădătorii – care pot fi și pești foarte mari, capabili să înoate la mare
adîncime – sînt, fără îndoială, invizibili. Ceea ce nu înseamnă că ei nu și-au început deja jocul dublu, triplu, cvadruplu. și multe trădări vor rămîne necunoscute, cum se întîmplă în istorie. Pe cele minore, precum cumpărarea de parlamentari uninominali la snop, le vom afla, probabil, destul de repede. Votul democratic nu pare suficient de puternic în lupta cu Traian Băsescu. În ultimele două zile, contracandidații săi l-au văzut deja „terminat”. S-au grăbit lamentabil. Pentru că Băsescu, un pseudo-Cuza, nu mai poate fi decît șef sau exilat. Deocamdată, e încă la Cotroceni.

Petru Romoșan
15.10.2009

Președintele inutil

 

Chiar avem nevoie de un președinte ? E bun la ceva un președinte sau e doar un încurcă-lume ? De ce n-au reușit ultimii trei președinți presupuși democrați să strîngă în jurul lor destule energii pentru a duce țara în vreo direcție ?
Primul președinte din istoria României a fost Nicolae Ceaușescu. La 28 martie 1974, ștefan Voitec, social-democrat în tinerețe, președintele Marii Adunări Naționale, i-a înmînat lui Ceaușescu sceptrul cu ocazia depunerii jurămîntului. Fusese modificată cu o zi înainte,
pe picior, și Constituția. Constantin I. Parhon, Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica au fost și ei șefi decorativi ai statului (« președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale », « președinte al Consiliului de Stat »), dar nu au fost președinți ai României. Aceștia au fost doar, în ordine, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, din nou Ion Iliescu, Traian Băsescu, Nicolae Văcăroiu (interimar), din nou Traian Băsescu.
Pentru Ceaușescu, funcția pompoasă de președinte (cu sceptrul regal) consfințea formal
un dictator în carne și oase. Ion Iliescu și Emil Constantinescu au maimuțărit cum au putut, « democratic », o funcție care a fost golită de sens în 1989. Traian Băsescu a încercat,
și uneori a reușit, să se întoarcă la izvorul « fermecat » al lui Ceaușescu. O parte a populației și o trupă de intelectuali i-au aplaudat apucăturile autoritare. Dar care sînt izbînzile sale ? L-a sabotat timp de patru ani pe fostul prim-ministru Tăriceanu, prim-ministru al României, și nu al unei țări străine. A reușit o alianță contra naturii PD-L-PSD, care a dat cel mai jalnic guvern (Boc) din ultimii douăzeci de ani. A pus Parlamentul în șomaj tehnic – acesta nu mai discută legi, ci doar înghite pe nemestecate ordonanțe și asumări de răspundere. A împins judecătorii în grevă. Cu alte cuvinte, a invalidat toate puterile statului. și care au fost cîștigurile ? Mircea Geoană se instalează din ce în ce mai confortabil în rolul de nepot « soft » al lui Ceaușescu sau în acela de pupil adoptat rațional de Ion Iliescu. Crin Antonescu și Sorin Oprescu, în calitatea lor de outsideri, vor fi obligați la exerciții retorice din ce în ce mai abrupte.
De unde vine sentimentul de jenă, de inadecvare, al cetățenilor care cîntaresc oferta electorală la prezidențiale ? De unde vine certitudinea majorității populației (o prezență
la vot de mai puțin de 50 % ?) că toți candidații sînt insuficienți, impostori, periculoși chiar ? Răspunsul poate fi unul surprinzător. și dacă nu oamenii sînt principalii vinovați,
ci instituțiile așa cum au fost ele improvizate, în frunte cu președinția ?
Adrian Năstase și Ion Iliescu și-au croit o Constituție pe măsura lor. Ei au fost continuatori ai statului comunist și s-au ferit ca dracul de tămîie de restaurarea instituțiilor de dinainte
de ocupația sovietică. Instituțiile de astăzi nu au nici o legătură cu monarhia constituțională, susținută, cel puțin pînă în 1939, de un Parlament puternic. Atît oamenii, cît și instituțiile de azi succed direct statului comunist falimentar. și totuși, cei 45 de ani comuniști cîntăresc în prezentul nostru infinit mai greu decît cei 81 de ani regali. Funcția de președinte, așa cum a gîndit-o Ceaușescu pentru sine și cum au cîrpit-o Ion Iliescu și Adrian Năstase în beneficiul altui comunist, Traian Băsescu, are un trecut foarte urît și un viitor nesigur,
dar e capabilă să producă încă mulți monștri. Pînă cînd vom reuși să ne întoarcem la adevărata noastră istorie. De fapt, multă lume are acum impresia că ne-am întors deja în 1990. și pe drept cuvînt : toate lucrurile nerezolvate îți rămîn mereu în față.
Pretinsa asemănare dintre construcția constituțională franceză și cea românească e doar comică – nouă ne lipsesc cîteva sute de ani de civilizație urbană, ne lipsesc cîteva revoluții, un trecut imperial... și chiar și ultimii 60 de ani ! Putem deci încerca o predicție : oricine iese acum președinte la noi va fi tot un Ceaușescu, dar mult mai mic și din ce în ce mai puțin util.

Petru Romoșan
08.10.2009

Chef electoral

Traian Băsescu pare hotărît să mai cîștige o dată președenția României. Mai hotărît decît toți adversarii săi. Îl poate opri cineva ? Dacă în următoarele două luni nu se întîmplă nimic spectaculos – dosare de mare corupție, dosarul Omar Hayssam, stenograme fulminante, filme « documentare » bombă –, noul președinte se va numi tot Traian Băsescu. Spre disperarea tuturor celor care s-au săturat de scandal, crize, diversiuni, vulgaritate, incompetență economică, dezastru moral. și banda va chefui încă o dată, ca în nemuritorul Cîntec al bandei de N.T. Orășanu.

Petru Romoșan
02.10.2009

Cîntecul bandei

Banda ici, banda colea,
Banda trage la măsea,
Căci guvernul e cu ea.
Vinu-i bun, ocaua-i mică,
Beau bandiții pînă pică,
Căci de nimeni nu au frică.

Banda ici, banda colea,
Banda s-a-mbătat lulea,
și Poliția cu ea.
Vinu-i bun, ocaua-i mare,
Beau bandiții pînă moare,
Din zori pîn’ la-apus de soare.

Banda ici, banda-n Obor,
Banda bea mereu de zor,
C-a venit iar vremea lor.
Vinu-i bun, fără parale,
Beau pungași și haimanale
De prin cele mahalale.

Banda ici, banda-n Obor,
Cu Moș Popa-n capul lor
și cu primul-procuror.
Beau hamalii și geambașii,
Beau ciocoi și ciocoiașii,
Beau bandiții și pungașii.

Banda ici, banda colea,
Banda ar bea Dunărea,
Dac-ar curge vin pe ea.
Dar guvernul, generos,
Le dă vin mai cu prisos,
și ei beau pînă pic’ jos.
Popa Tache în papuci T
rage danț la șapte-Nuci,
Spărgînd oala de uluci.
Ce-i trebuie liturghie
Cînd e vorba de beție
și de brîu și de chindie ?


Banda sus, banda pe vine,
Pitpalac isonu’-i ține
și Purcică suge bine.
Căpitani, maiori, polcovnici,
Din gardă cei mai destoinici,
Cînt’ cu popa ca țîrcovnici.

Banda ici și-n Cișmigiu
Suge vinul și rachiu
Pentru domnu’ Catargiu
și-i urează tam-nisam
Să ajungă ori haham,
Sau iar mare caimacam.

N.T. Orășanu (1833-1890)

Neoconservatorul român

 

De mult îmi doresc să scriu și eu ceva pozitiv despre Vladimir Tismăneanu. Adevărul e că
nu am nimic cu ideologul sau propagandistul care poartă acest nume, deși poate că-l invidiez sincer pentru că trăiește într-un oraș tihnit ca Washingtonul. Cine a fost acolo înțelege bine ce vreau să spun. Mă rog, fiecare cu norocul lui. În fine, am găsit. Pot să-l privesc și eu
pe Volodea dintr-un unghi favorabil. Sper să nu-i dau totuși emoții prea mari.
Vladimir Tismăneanu are o calitate care merită subliniată : el e unitatea de măsură, etalonul neoconservatorului român. Omagiul pe care l-a scris de curînd la dispariția lui Irving Kristol, fondatorul ideologiei neoconservatoare,  m-a decis să fac acest gest reparatoriu și să-i dau neoconservatorului român ce i se cuvine de drept.
Irving Kristol, dispărut la o vîrstă venerabilă, a fost, împreună cu Norman Podhoretz, printre cei mai cunoscuți teoreticieni ai doctrinei neoconservatoare, dominantă în anii Reagan și ai celor doi Bush. În tinerețe, Irving Kristol a fost militant troțkist, la fel ca Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase și, probabil, Dan Pavel. Troțkismul, în anii ’70-’80, avea
la București, sub Nicolae Ceaușescu, ceva acut comic. Mi-l amintesc pe Stelian Tănase ținîndu-mă de nasture pe Calea Victoriei și nuanțîndu-mi în șoaptă troțkismul versus stalinismul. Ce trebuie spus în avantajul lui Vladimir Tismăneanu e că neoconservatorismul său nu se deosebește cu nimic de cel al tovarășilor săi mai vîrstnici și mai celebri. Mai toți neoconservatorii din ultimii treizeci de ani au fost în tinerețe troțkiști, marxiști, leniniști, comuniști, sindicaliști, extremiști diverși de stînga, anarhiști. La maturitate, au virat spre dreapta. E o evoluție naturală să fii de stînga la tinerețe, pentru ca apoi, după ce te-ai așezat burghez în viață, să te instalezi confortabil la dreapta. Așa cum se verifică mereu și zicerea binecunoscută „la vremuri noi, tot noi”. Neoconservatorii au reușit într-un timp relativ scurt, începînd cu Margaret Thatcher și Ronald Reagan, ceea ce n-a reușit stînga democrată într-un secol, adică să-i pună pe butuci pe conservatorii clasici. Lecția a fost bine însușită
de PD, iar PNÅ¢-ul a fost hocus-pocus scos de pe scena politică. Marian Miluț e și el un mic neoconservator infiltrat. Ultimul candidat conservator în America a fost Sarah Palin, ridiculizată temeinic atît de media afiliată stîngii, cît și de cea devotată neoconservatorilor. În viitor, după ce conservatorii se vor trezi din păcăleala neoconservatoare, nu e deloc exclusă o apropiere a lor de social-democrați. În ceea ce privește PD-L-ul, afilierea sa
la neoconservatorism pare a fi încă un secret de stat.
Nici virajul PD-ului de la stînga la dreapta nu e chiar atît de original. Surprinzătoare
nu sînt decît amploarea și viteza de execuție. Adică dimineața partidul era de stînga, iar după-amiaza, în întregime, a devenit miraculos de dreapta. Se pare că lucrul e fără precedent în Europa. Desigur, virajul s-a produs sub atenta supraveghere a unor guru neoconservatori ca Vladimir Tismăneanu și/sau Alina Mungiu-Pippidi.
Dar să revenim la Tismăneanu. I se reproșează sistematic că e autorul a sute de articole
în care, tînăr fiind, proslăvea ideologia comunistă. Dar faptul nu e în nici un fel incompatibil cu noua sa orientare neoconservatoare. Se găsesc în aceeași situație minți mult mai puternice, intelectuali mai consistenți decît el. Cărțile lui nu sînt, de altfel, decît destul de mediocre
și banale compilații. Cei care n-au avut acces la sursele sale la vremea lor riscă să-l ia foarte
în serios. O fac pe contul lor. Nici producerea de compilații livrate drept mari descoperiri personale nu e foarte originală la București. Alți doi proaspeți neoconservatori - Andrei Pleșu, cu îngerii săi, și Patapievici, cu al său om recent - au procedat la fel. Tismăneanu
nu e cu nimic mai rău din acest punct de vedere.
Desigur, discuția despre neoconservatorii români, cu PD-L ca utilaj politic de încercare,
e mult mai largă și mai complicată. Eu n-am făcut decît s-o deschid aici cu o lămurire
în favoarea lui Tismăneanu. Fără mare legătură cu insultele stupide pe care mi le aplică
de ceva vreme. În schimb, ce nu mi-e mie deloc clar e situarea sa geografică. Nu înțeleg
cum poți să fii neoconservator român, să faci rapoarte finale în Parlamentul României,
fiind cetățean american și locuind la Washington. Parcă totuși comisarii sovietici
s-au deranjat să se mute pe Dîmbovița.

Petru Romoșan
24.09.2009

Un președinte distrugător

 

Traian Băsescu, alți cinci ani la Cotroceni ? De ce nu ? Unde merg cinci, merg și zece !
Traian Băsescu s-a autodefinit memorabil ca președinte-jucător. S-ar putea ca posteritatea, în măsura în care-și va mai aminti de el, să-l rețină ca președinte-sabotor sau ca președinte-distrugător – în orice caz, ca președinte securist. Securitatea e singura explicație a ascensiunii misterioase a acestui personaj de tot mediocru. Dacă Ion Iliescu a fost omul nomenclaturii de partid, dacă Emil Constantinescu a fost propulsat de societatea civilă
în condiții de gravă prăbușire economică, Traian Băsescu este, fără îndoială, fructul tîrziu
și scelerat al Securității. Dacă agenda ascunsă a celor ce-l susțin e distrugerea României, Traian Băsescu e cea mai bună alegere. Poate doar Sorin Oprescu să-i facă o palidă concurență. Prin comparație, atît Crin Antonescu, cît și Mircea Geoană lasă o impresie
de crasă normalitate.
Desigur, mulți oameni sănătoși la cap își fac deja socotelile, își pregătesc valizele, renunță
la o luptă fără nici o șansă. Nu-i nimic, vor veni alții : bursieri, ong-iști, oameni cu diferite treburi. Să încercăm cîteva proiecții. Ce ziceți de Vladimir Tismăneanu ministru al Educației și al Culturii ? Dar Horia-Roman Patapievici ministru de Interne ? Pentru că nu reușesc să mai convingă pe nimeni cu pixul (transformat într-o bîtă) li se vor oferi mijloacele adecvate. Deocamdată un mare semn de întrebare se pune la Elena Udrea. Îi vom vedea sau nu, preț
de încă un mandat prezidențial baletul dizgrațios pe toate ecranele ? și în ce postură :
prim-ministru, ministrul Justiției sau șeful tuturor serviciilor secrete ? Cît privește programul de guvernare, nu cred că – exceptînd unitatea cu pixuri (bîte) pusă să-l apere
pe Marele Om – mai are cineva vreo curiozitate.
În cei cinci ani care se încheie penibil, el și-a ales ca adversari calitățile sale principale : corupția și comunismul. Pentru că Traian Băsescu poate fi definit cel mai bine drept corupt și comunist. Securistul – esențiala sa identitate – e bine ascuns. Comunismul s-a prăbușit
cu ani în urmă, dacă a existat vreodată, iar corupția e mai performantă ca oricînd. Personajul pervers, mistificator, resentimentar care e Băsescu a păcălit de minune. Dar președintele-distrugător a reușit, luptîndu-se cu ficțiunea statului comunist, să șubrezească semnificativ statul român. Statul de drept n-a renăscut încă. Dacă acestea sînt comandamentele, de ce
să-l oprești dintr-o așa grozavă lucrare ? Descentralizare, dezvoltare, școală și justiție ? Niște vorbe de dînșii inventate.
Primii patru ani, cei petrecuți împreună cu premierul liberal Tăriceanu, pot fi rezumați extrem de ușor : repetate amenințări la adresa civililor cu atotputernicele servicii secrete ; boicotarea sistematică, demențială, a primului-ministru pe care l-a numit el însuși
de bunăvoie și nesilit de nimeni ; rezultate aproape de zero în politica externă, domeniu
nu numai rezervat președintelui, dar care și obligă la rezultate palpabile, președintele fiind
în mod natural primul agent comercial al țării ; respectarea unor angajamente militare costisitoare și fără contrapartide concrete, demonstrabile. Ultimul an, anul Boc, e un succes pe toată linia. Obiectivul e clar : realegerea istorică a lui Traian Băsescu. La pachet, țara
a fost livrată pe termen lung FMI-ului. În rest, i se mai poate atribui președintelui în funcție concubinajul costisitor cu o camarilă de presupuși intelectuali și de « acoperiți » în toată presa. Rezultatele le poate vedea oricine : războiul româno-român a atins culmi greu
de imaginat altădată.
Traian Băsescu din nou la Cotroceni ? Eu am de făcut doar o « modestă propunere » :
să schimbăm numele țării, să-i spunem Republica Geografică România. Pentru orice eventualitate.

Petru Romoșan
17.09.2009

Demolatorii

 

Avem o lungă istorie de dărîmări. Mai întîi, în tinerețea Mariei Banuș - o scriitoare de primă mînă, de altfel, ale cărei poezii de dragoste vor înfrunta timpul -, am dărîmat lumea veche românească. În timpul lui Nicolae Ceaușescu, am dărîmat cartiere, sate și biserici.
De douăzeci de ani dărîmăm dărîmarea - comunismul adică. Nu ne mai putem opri
din dărîmat! Dărîmătorii sînt în toate gazetele, pe toate ecranele, în toate comisiile, lipiți
de toate bugetele. Copiii « foștilor » nu mai prididesc cu analizele, cu criticile la dezastruoasa « operă » a genitorilor lor.

Cît de mult ne lipsesc niște reconstructori, cîțiva constructori, niște oameni care să lucreze într-o direcție banală, a viitorului! « Rapoartele finale » pe care vor să ni le aplice, terminal și definitiv, Tismăneanu și ceilalți Patapievici se întîlnesc impecabil cu « poeziile »
anilor ’50 scrise de A. Toma, Eugen Frunză, Dan Deșliu etc. Anticomunistul de bîlci
de la Washington - un jupîn de tarabă, mieros și hapsîn - are despre românii de astăzi
o vedere foarte asemănătoare cu cea din textul Mariei Banuș. Singura diferență - esențială -
e că Maria Banuș avea talent! Demolatorii de astăzi sînt de două ori impostori.

Petru Romoșan
10.09.2009 


Dărîmăm

Ce mai bîlci dărîmăm! Ce mai tîrg forfotea!
Å¢ipete, fluere, scrînciob, dughene.
Ce mărfuri ciudate zăceau pe tejghea,
și-n umbra dughenii, ce monștri, alene.

Samsari și geambași, sulimane, foiță,
Vătafi cu biciuști și copii ca moșnegii.
În aer, de-a-valma sub crunta arșiță,
Bocciii, piticii, sforarii și regii.

Directori de circ, buhăiți și zbanghii,
Jupîni de tarabă, mieroși și hapsîni,
Vesteau chilipirul, chemau mușterii,
și gușile, salbă, jucau peste sîni.

Vindeau cu toptanu-adevăruri și legi
și vorbe cari sfîrîe-n untul gogoșii,
Balsam pentru suflet, pomezi pentru negi,
Aceleași cu care s-au uns și strămoșii.

Suduiau, se tocmeau, cumpărau chilipir.
Vieți omenești le aveai cu-o para,
Veneau doar ei singuri, desculții, în șir,
Să-și tîrguie vlaga, pe-un ban, la tejghea.

Mereu alte mutre, alți hoți ghidușari,
Dregători pehlivani și maimuțe dresate.
În praf, sub povară, mereu opincari
și hamali vlăguiți, rupți în coate.
(fragment)

Maria Banuș
(1914 - 1999)

Cine se teme de judecători ?

 

Pe măsură ce ne apropiem de termen, alegerile prezidențiale se profilează ca o întîmplare derizorie. Traian Băsescu (plus Elena Udrea), Mircea Geoană, Crin Antonescu, Sorin Oprescu sau Nati Meir, dar, iată, fără Radu Duda : poate să cîștige oricine, tot dracul ăla e ! Doar niște ziare și televiziuni defazate mai macină subiectul în gol. Campania electorală pare încheiată înainte de startul ei oficial. Produsul oferit de animalele politice și de frații lor siamezi, ziariștii, e perceput majoritar ca o marfă stricată. O adunătură de farsori, mincinoși, incapabili, plătiți degeaba.
În mijlocul haosului politic și al crizei economice de o nemaivăzută amploare, cu trei luni înainte de alegerile prezidențiale, micul om mare Emil Boc vrea să reformeze statul român. Nici mai mult, dar nici mai puțin. Reforma lui Boc, realizată sub ochiul lui Traian Băsescu
și împreună cu Monica Iacob Ridzi, Vladimir Tismăneanu, Elena Udrea, H.R. Patapievici, Gheorghe Pogea sau Adriean Videanu, Mircea Miclea, dacă reușește, poate fi una dramatic
de importantă, pentru că ar fi și ultima…
Cum executivul și legislativul au fost deja puse la pămînt de ciudatul nostru președinte
și de gașca sa, vestea bună vine dinspre a treia putere a statului, puterea judecătorească. Judecătorii, cărora li s-au alăturat DIICOT și DNA, nu vor să se lase reformați de Emil Boc și Traian Băsecu, sub supravegherea nefastă a FMI, un FMI foarte îngăduitor, de altfel,
cu cel mai dezastruos guvern din ultimii douăzeci de ani. Judecătorilor par să li se alăture
și profesorii, deja cu salariile bine reformate de păcălicii care ne guvernează. Lupta dreaptă
a judecătorilor, în primul rînd pentru locul și statutul lor, și abia în al doilea rînd pentru drepturile salariale legitime, dacă va ajunge la capăt, poate duce chiar la instaurarea statului de drept. Judecătorii reprezintă astăzi și ultima redută a statului român. Dacă ei vor pierde, singurul cîștigător din România va fi, probabil, Traian Băsescu.
Dar cine se teme de judecători ? Să întocmim o listă scurtă. Primii ar fi politicienii afaceriști (corupți) și afaceriștii cu statul (infractori și impostori). Exemple ? Primii pe listă ar fi marii inamici Traian Băsecu și Dinu Patriciu. În ianuarie 2010, Traian Băsescu ar trebui să se întîlnească cu un judecător în dosarul Flota. Cine îl poate împiedica pe « analistul » de la
cel mai sinistru ziar de astăzi, Adevărul, adică pe Dinu Patriciu, să devină prim-ministru după alegerile prezidențiale ? Cîțiva judecători, eventual tineri și prost plătiți. și pentru că am pomenit de fițuica Adevărul, tot pe lista scurtă a adversarilor judecătorilor se găsește
și așa-zisa « a patra putere în stat », ziariștii, media în general. Cu salariile lor « nesimțite », salarii fără nici o legătură cu vreo piață liberă a ideilor. Conștiințe cumpărate,
mercenari odioși.
Să recapitulăm. Lista celor care se tem de judecători e foarte lungă în România. Politicienii (din executiv, Parlament, din administrația centrală și locală), afaceriștii pe spinarea statului, ziariștii fără o lege a presei – toată această faună monstruoasă a tranziției românești
se opune cu ferocitate unei justiții independente. O justiție independentă care va începe
să împartă, mai bine sau mai puțin bine, în sfîrșit, legea.

Petru Romoșan
03.09.2009

Ioan T. Morar, cu și fără SOV

 

și « viața mea a fost un lung șir de miracole » (Brâncuși dixit) - le voi scrie cîndva. Am cunoscut oameni mari, am fost dăruit de bunul Dumnezeu cu mulți maeștri din domenii diverse, am avut și am prieteni adevărați, am întîlnit oameni tineri de mare valoare, dar, dracia dracului, n-am avut parte decît de denigratori mărunți, chiar jenanți. Dacă Dorin Tudoran m-a păcălit o vreme, azi știu cu cine am de-a face. În ceea ce-l privește pe Volodea Tismăneanu, n-am avut niciodată vreo iluzie. și pe amîndoi îi trec tot la capitolul mărunței, ca și pe Mihăieș și pe Patapievici, alți impostori recenți.
Ioan T. Morar e un fel de copie proastă a mea. Un fals grosolan care mă urmărește de foarte mulți ani. Nu e singurul. Un altul a fost fabricat de Securitate și, începînd din 1983, a fost pus pe locul meu în viața literară, iar de curînd chiar în istoria literaturii. Mă rog, o istorie
a « lor », o altă fabricație. Dar să revin la Biju(teria) Morar. Prima lui plachetă de versuri, Îmblînzitorul de metafore (1981), e o pastișă după textele mele. Un fel de plagiat în spirit, dar mai ales în ticuri compuse pe baza volumului meu Comedia literaturii (1980). Cînd
i-am răsfoit volumașul la restaurantul Uniunii Scriitorilor, am avut un sentiment de déjÏ -vu grotesc. L-am aruncat în primul coș de gunoi la îndemînă, așa cum obișnuiam să fac pe atunci și cu ziarele și gazetele la scurt timp după ce le cumpăram. În ultimii ani, Biju nici nu-și mai citează în CV-uri placheta de debut. O ascunde ca pe o faptă de rușine. De fapt, Biju
a debutat de vreo trei ori, și totuși, scriitorul Morar nu s-a născut încă. Deși a obținut un nelalocul lui premiu al Uniunii Scriitorilor în 1984. Pilele lui de atunci ar putea să ne explice « cariera » lui jurnalistică de azi ? În următoarele lui plachete de versuri i-a pastișat pe alții. Ceea ce face și azi, de altfel. Individul nu are personalitate. Ca și falsificatorii operelor de artă, el poate imita pe oricine pentru că el însuși nici nu există. Dar dracii, mari sau mici,
nu procedează oare la fel ? La drept vorbind, nu l-am înțeles niciodată pe Creator : de ce a hotărît să-i nedreptățească într-atît pe unii ? De ce unii se nasc și mor mici, urîți și lipsiți
de orice talent ? Născuți « greșit », ei vor raspîndi toată viața mizerie. E vina lor ?
știu că acest denigrator minim, ce mi-a fost destinat de vreun diavol meschin, va continua să-și facă jobul umilitor atîta timp « cît va fi făină-n sat /și găină de furat ». Isteric, revanșard, va munci sisific pentru a pune la îndoială pe oricine, străduindu-se neputincios să edifice un egalitarism al mizeriei.
Am înțeles că patronul lui Morar, pe care n-am ajuns să-l cunosc, pune mai presus de orice respectabilitatea. Dar daca domnul Vîntu se visează, într-adevăr, un om respectabil, e cu neputință de înțeles cum ar putea cîștiga o asemenea valoare folosindu- se de niște poame ca Ioan T. Morar, deja condamnat penal definitiv pentru calomnie în presă, și colegii săi, ziariști de baltă și ei, Doru Bușcu, Mirela Corlățan, Cristian Pătrășconiu, Eugen Istodor etc., etc., oricîte mii și mii de euro le-ar plăti lună de lună, an de an.

PS O discuție publică despre salariile și veniturile jurnaliștilor ar clarifica multe. Cine are curajul să înceapă ?

Petru Romoșan
31.08.2009

Imobiliare și ziariști

 

S-a sfîrșit o epocă. A fost scurtă, dar teribil de toxică. Între 2002 și 2008, prețurile
caselor, terenurilor, inclusiv cele virane, a crescut în țărișoară și mai ales în marile orașe,
dar nu numai, de vreo cinci ori. Numărul ziariștilor, ca și retribuțiile lor, s-a multiplicat echivalent. Doctori ? Nu. Au tăiat-o spre Vest. Ingineri ? În străinătate sau reciclați
în ziariști. Å¢ărani la sapă sau la coasă ? Nu. Analiști politici în cîrciumile satelor.  
Culmea nenorocului sau răzbunare a destinului, odată cu guvernul Boc a venit, implacabilă, criza. Care se tot rostogolește. Ca și datoriile României. Specialiștii în imobiliare au luat-o la fugă, ca potîrnichile, de pe ecrane. Ce se mai pricepeau în anii trecuți ! În numai cinci ani ne-am umplut de agenții și dezvoltatori imobiliari ca de păduchi. Dar la fel s-au înmulțit
și ziariștii. O țară de boieri ! Părea că vom depăși America (nu i-a invitat Tăriceanu
pe ai noștri investitori să cumpere în America ?) Pe  « bătrîna » Europă o depășisem
de mult, de pe vremea fostului ministru american al Apărării Donald Rumsfeld.
Dar a venit guvernul Boc și cu el, la pachet, criza mondială, națională și chiar clujeană.
și nu se mai oprește. Ca un făcut, reînsănătoșirea economiei se va produce numai
după ce Boc, Udrea și Băsescu vor părăsi puterea.
Dar să revenim la ziariști. Vă amintiți : zmeul Robert Turcescu îl vedea terminat și gata pensionat pe « bătrînul » ziarist C.T. Popescu. Pe lîngă progresul imobiliar, se profila
și paradisul terestru al ziariștilor tineri. Tineri, tineri, dar foarte scumpi și extrem
de corupți. Nu-i nimic, mogulul plătește. Îl mai scuipi încă o dată deontologic între ochi
și îți dublează veniturile. Pentru că mogulul se visează respectabil.
Prețurile caselor și terenurilor se vor întoarce la nivelul lor din 2003, 2004, iar afacerile vor reporni. Mogulii au tăiat mișelește salariile bravilor ziariști. A fost doar prima etapă. Etapa a doua e în curs de desfășurare. Sînt trimiși să se mai profesionalizeze pîlcuri-pîlcuri
de ziariști. Democrația românească e în pericol ? Nici pomeneală. Se vor înmulți inginerii, agricultorii, secretarele, profesorii de la țară și alți meseriași atît de necesari.
Dar n-a fost frumos ?

Petru Romoșan
28.08.2009

În România rulează remake-ul
«Odiosul și Sinistra »

 

Cum arăta România pe care ați regăsit-o în momentul în care ați revenit în țară ?
România lui 1997, cu Emil Constantinescu președinte, PNÅ¢CD și Convenția Democrată
la putere, era haotică, imatură, barbară, dar mergea într-o direcție pozitivă, înspre Europa
și înspre structurile de apărare euro-atlantice. Emil Constantinescu și cîțiva lideri țărăniști erau, poate, naivi, nepregătiți să guverneze, dar aveau și bună credință, o urmă de ideal. Comparația dintre presupusa dreaptă de azi, neoconservatoare, populistă, și dreapta
de atunci e net în favoarea lui Constantinescu și a țărăniștilor. Azi avem de-a face cu impostori agresivi, hoți, trădători de țară, cu intelectuali militarizați, încă disimulați.
Actuala dreaptă populistă a ocupat locul țărăniștilor printr-o fraudă istorică, orchestrată
de « gînditori » din străinătate prin intermediul Securității care, iată, e împănată
cu intelectuali « fini ».

Atunci spuneați că șansa de a se reforma a acelei țări «bătrîne și îmbătrînite» se află în mîinile tinerilor ei. V-au confirmat așteptările tinerii care au apărut pe scena politică a țării ?
Am încercat, împreună cu Editura Compania, să ajut tînăra generație. Am debutat tineri autori dificili : Sorin Adam Matei, Ciprian șiulea, Dorin Liviu Bîtfoi, Adrian Gavrilescu, Marius Tudor, Adrian Majuru și alții. Editura Compania a redat publicului de azi o carte
« inedită » a lui Mircea Vulcănescu, Tînăra generație, care a fost primită ca un « manual » de tinerii care doreau să se afirme în politică, în presă, în cultură, și care a provocat o largă dezbatere publică. Editura a tot format juni în meseriile breslei, a ajutat destui să acceadă în presă. Rezultatele eforturilor de atunci sînt dezamăgitoare. « Generația așteptată », numită astfel de fostul Cotidianul, a devenit mult înainte de termen « generația expirată ». Vedeți
și dumneavoastră ce tineri avem în politică și în media ! Nu le mai dau aici numele - ele pot fi regăsite în două articole pe care le-am publicat în Foaia transilvană despre « scîrbele tinere » și «junii corupți». De altfel, tinerii intelectuali au uitat în chip vinovat de curajul politic, cetățenesc, mai ales pentru că majoritatea celor vocali de acum cîțiva ani s-au instalat la căldurica aranjamentelor dubioase și a sinecurilor, toate subordonate țuțuroiului politic. Eșecul tinerei generații este, poate, cea mai gravă problemă a societății românești de astăzi. Totuși, România va trebui să construiască o alternativă la regimul Băsescu și oameni sînt. Neîncrezători, poate lași, speriați sau dezgustați de presiunile aparatului, tineri sau bătrîni, dar oameni de valoare sînt.

Care sînt « personajele » de care credeți că trebuie să se mai descotorosească România ?
Problema României nu ține de persoane, oricît de numeroase ar putea fi personajele
negative. Problema noastră e una de funcționare a legilor. Vechiul aparat, împrospătat cu fiii și nepoții, împiedică intrarea în civilizație a țării prin blocarea Justiției. Uniunea Europeană
a pus diagnosticul corect. În plus, avem nevoie de competențe verificate în toate domeniile, chiar dacă ar trebui să le importăm.

De cînd v-ați întors, ați regretat vreodată că ați lăsat Franța pentru a vă întoarce acasă? În ce împrejurări ?
Îmi lipsesc mult librăriile, galeriile de artă, muzeele și mîncarea franțuzească. Franța
a devenit a doua mea patrie și îmi lipsește mereu cînd nu sînt acolo. Sînt colțuri din Paris care mă așteaptă, neschimbate, și pe care le regăsesc din cînd în cînd cu emoție. Desigur,
pot oricînd să mă repatriez în Hexagon.

Sînteți unul dintre cei mai importanți critici ai președintelui Traian Băsescu
și îi urmăriți fiecare mișcare. Credeți că Băsescu va renunța la candidatura la Cotroceni ?
 
Habar n-am cît de important critic al lui Băsescu sînt. Băsescu e terminat politic, iar trupele sale de lăudători sînt definitiv compromise. Guvernul actual e de-o incompetență fără egal, pe care aș numi-o de-a dreptul « criminală ». Nu mai are nici o importanță dacă Băsescu candidează. Poate să și cîștige alegerile, nu mai contează în nici un fel. Are în schimb șanse mari ca în luna ianuarie să se redeschidă dosarul « Flota ». În ultimele luni, concetățenii noștri au avut parte de o Elena Udrea pe care, foarte probabil, nu o merită. Parcă trăim remake-ul unui film care a rulat deja 25 de ani, Odiosul și Sinistra. și toate personajele sînt parcă scoase din arhivă. Dar spectatorii s-au rărit, iar ultima bobină se apropie de sfîrșit.

Care dintre ceilalți « prezidențiabili » credeți că are șanse mari să intre în turul doi?
Lipsa de contracandidat convingător la Băsescu ne dă măsura dezastrului în care ne găsim. Vinovații sînt ușor de identificat, dar soluțiile de ieșire din criză nu se vor impune decît
cu mare dificultate. Nașterea unei Românii noi va fi o naștere grea.

Cum catalogați reacțiile guvernului Boc față de criza economică ?
Despre Boc și despre guvernul său nu mai e nimic de spus. Rămînem cu întrebarea dacă
se poate impune un guvern de oameni compteneți, cînd și cum.

Dacă, la următoarele alegeri, Traian Băsescu va pierde lupta pentru Cotroceni,
care credeți că va fi evoluția politică ulterioară a PD-L-ului și liderilor lui (Traian Băsescu, Emil Boc, Elena Udrea, Vasile Blaga etc.) ?

E evident că PD-L este o construcție gîndită în birouri de departe și aplicată de corupții noștri proveniți mai ales din Securitate, nu din PCR, cum e la PSD. Acești «neoconservatori» români nu prea au nimic de-a face cu istoria, cu tradiția locală. Cu toate fondurile colosale acumulate, PD-L are toate șansele să se dezintegreze. Personajele pe care le evocați, dar
și altele nu mai sînt oameni politici. Ca și Ridzi și Elena Udrea, mulți dintre ei ar trebui să devină în scurt timp materie pentru Justiție. E loc pentru apariția unui alt partid, succesor autentic al PNÅ¢, al lui Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Ion Diaconescu și al celorlalți țărăniști patrioți. Am acceptat pe nemestecate toate ofertele, propunerile globalizării și ne găsim
într-un haos politic. Criza economică ne îngroașă pînă la caricatură slăbiciuni istorice.

Credeți că propunerea dumneavoastră pentru cei de la Luxten de a scăpa de Elena Băsescu a fost momentul în care ați devenit interesant pentru președintele Băsescu
și apropiații lui și, prin urmare, motivul dezgropării dosarului dumneavoastră de la Securitate și al campaniei anti-Romoșan?

Emil Berdeli, de la Gardianul, are, se pare, surse de primă mînă, directe sau indirecte. Mie unul nu mi-ar fi trecut prin minte să fac publice lucrurile petrecute la Luxten, așa cum
nu m-a preocupat niciodată sa-mi etalez public eroismul de dinainte de 1989 și de după. Elena Băsescu ar fi trebuit într-adevăr să părăsească Luxten de cîțiva ani și să-și găsească un loc de muncă într-o altă întreprindere, care nu avea contracte cu administrațiile locale. Era obligația mea să observ acest lucru, ca responsabil de imaginea firmei. Apropo de asta, folosesc ocazia ca să le atrag atenția ziariștilor, de bună sau de rea credință, că la Luxten lucrează cîteva mii de oameni și că atacurile motivate doar de evidența că Elena Băsescu era fiica tatălui său, președintele în exercițiu al României, aducea firmei și angajaților ei prejudicii nemeritate. Iată că măcar acum, în condiții de criză, atît politicii, cît și oamenii din media încep să înțeleagă că economicul primează. Conducerea Luxten a considerat de datoria ei să nu abdice de la un contract încheiat în alte circumstanțe politice, net defavorabile familiei Băsescu. Era dreptul responsabililor de la Luxten să ia decizii. Eu mi-am prezentat demisia pentru că, în aceste condiții, nu le mai puteam fi de nici un folos.
După informațiile pe care le dețin, în instrumentarea publică a dosarului meu întocmit
de fosta Securitate s-au implicat consilieri ai Președintelui, ziariști de la Cotidianul, Cațavencu, foști și actuali membri ai Consiliului CNSAS, cu alte cuvinte o întreagă armată. Vai de capul lor...

În perioada în care ați lucrat la Luxten, ce natură au avut legăturile dumneavoastră cu Elena Băsescu și cum ați descrie activitatea pentru care mezina președintelui încasa cîteva mii de euro pe lună ?
Am zărit-o pe Elena Băsescu la Luxten din întîmplare, i-am văzut acolo mai mult
pe SPP-iștii care o însoțeau. Nu ne cunoaștem personal. Aproximațiile din media în privința retribuției ei au fost mult exagerate. Despre sumele reale și despre activitatea ei la Luxten Elena Băsescu a făcut o declarație în care dădea informațiile corecte.

Articol de Daniel Iftene
24.08.2009

Spitalul amorului

Printre răgetele și mugetele campaniei electorale, dacă va mai rămîne ceva loc, vom sărbători, în septembrie 20, 550 de ani de la atestarea documentară a Bucureștilor (20 septembrie 1459). Ar fi normal să apară cărți, să avem evenimente comemorative, expoziții etc. Anton Pann, inegalatul antologator al muzicii noastre lăutărești de-acum un veac și jumătate, este
o figură-emblemă a marelui oraș oriental. Cititorii vor avea dinaintea lor, după foarte multă vreme, textele și muzica, în transcriere veche și modernă, într-o ediție integrală (Spitalul amorului sau Cîntătorul dorului, Editura Compania, 2009). Maneliștii de azi vor putea cînta în fine maneaua de altădată, cea simplă, frumoasă, pornită dintr-un adevărat sentiment.
Pentru cititorii Foii Transilvane propunem aici cîteva strofe din faimosul Spital.

Petru Romoșan
20.08.2009

                                             Bată-l Dumnezeu d-amor

Bată-l Dumnezeu d-amor,
Că m-a prăpădit de dor,
Ziua, noaptea mă muncește,
Trupul rău îmi chinuiește.


Bată-l Dumnezeu d-amor
Că m-a prăpădit de dor.
Nici un minut nu-mi dă pace,
’N toată vremea n-am ce-i face.

Bată-l Dumnezeu d-amor,
Că m-a prăpădit de dor.
Mă usucă, mă slăbește,
Viața îmi ticăloșește.


Bată-l Dumnezeu d-amor,
Că m-a prăpădit de dor.
Umblu tot într-o uimire,
Pare că nu-mi sînt în fire ;

                                       Bată-l Dumnezeu d-amor,
                                       Că m-a prăpădit de dor.
                                       și-mi făcu ponos în lume,
                                       Că mă-nchin lui pentr-un nume.

« Am greșit că nu m-am restabilit la Cluj »

 

Scriitorul Petru Romoșan a acceptat provocarea Foii transilvane de a continua interviul
pe care ni l-a acordat în urmă cu o săptămînă cu o discuție despre perioada pe care a petrecut-o în Cluj și despre relația controversată pe care se spune că a avut-o cu Ion Negoițescu.

Care a fost prima impresie pe care v-a lăsat-o Clujul în momentul în care
ați ajuns aici ?

Am ajuns la Cluj în 1972 : aveam 15 ani. Pentru mine, Clujul a reprezentat și reprezintă
și azi civilizația. La vremea aceea, mai era încă un superb oraș european, iar întîlnirea dintre români, maghiari și celelalte etnii nu făcea decît să-i întărească farmecul. Vechiul Imperiu Habsburgic nu fusese încă șters cu totul de expansiunea imperiului de la Răsărit.

Cine a luat decizia să veniți aici pentru studii ?
Nu-mi terminasem încă ultimul an de gimnaziu, clasa a VIII-a, cînd am fugit de-acasă la Cluj. M-am dus să-l caut pe D.R. Popescu – îi citisem un interviu care mă entuziasmase, luat în acel an, cred, de Adrian Păunescu. Am crezut că acel om din interviu, D.R. Popescu, mă va putea ajuta să trăiesc la Cluj, pentru că eram poet și aveam nevoie de atmosfera unui mare oraș ca să-mi dezvolt talentul. Culmea culmilor, intuiția mea a fost corectă. D. R. Popescu m-a ajutat enorm în acei ani de început la Cluj. M-a ajutat material, mi-a fost profesor de literatură, mi-a deschis ușa familiei sale, m-a protejat ca un părinte. Mi-a acordat foarte mult din timpul său. Am fost de atîtea ori pus la masa familiei. Le voi purta, doamnei
și domnului D.R. Popescu, recunoștință veșnică pentru infinita lor bunătate.

În Cluj vi s-a născut și pasiunea pentru poezie ?
Nu. Scriam deja poezie la Orăștioara de Sus, Hunedoara, pe la 12-13 ani. Primii mei maeștri în literatură au fost profesorii mei : Viorel Manolescu, fabulos profesor de istorie, profesoara mea de română Făieran (« Dacă citiți, vă faceți mai deștepți fără să vă dați seama », spunea ea), profesorul Pantiloiu, cap politic, viitor primar de altfel, dar și primul meu cititor. Toți fuseseră, la rîndul lor, elevii unui mare dascăl al Ardealului, fost inspector general în Ministerul Învățămîntului și director fondator al liceului din Orăștie, Aron Demian, trimis în Orăștioara de Sus cu domiciliu obligatoriu. Locuia în vecini, la o mătușă
a mea dinspre tată. Eu am fost principalul beneficiar al consistentei sale biblioteci, rămasă acolo după moartea sa. Tot din Orăștioara de Sus și beneficiar al acelorași profesori și cărți citite este și prof. dr. Dorel Săndesc de la Timișoara, care a devenit o celebritate și care mi-e prieten din prima copilărie și pînă azi. Întreaga mea promoție din sat a făcut liceul, și-a luat bacalaureatul și cei mai mulți și-au continuat studiile. A mai existat în sat și un învățător, căruia toata lumea îi datorează foarte mult, Todor. Eu am fost și răsfățatul verișoarelor mele, care erau atunci studente și se ocupau îndeaproape de mine.

« Cred că am fost folosit »

În Cluj s-a petrecut și un moment mai delicat în viața dumneavoastră, cel al întîlnirii cu Ion Negoițescu ? În ce împrejurări v-ați întîlnit și de ce ați preferat, de cele mai multe ori, să nu expuneți public detalii despre această relație ?
Vă trimit deocamdată la un pasaj din recent apăruta carte a lui Ion Vianu, Exercițiu de sinceritate (Editura Polirom, 2009), care se referă la acele întîmpări : « [...] Eu primisem semne ale pregătirii procesului răsunător ce urma să i se facă lui Nego. Mi se ceruseră declarații despre el la Secu. Nu făcusem nici o aluzie la problemele lui de „moravuri“, ci numai elogiul lui ca intelectual etc. Într-o seară, una dintre acele seri de familie, netulburate de activități mondene, a apărut la noi un băiat pe care-l cunoscusem (nu-i voi da numele, era adolescent și tinerețea trebuie protejată). Nego fusese nebunește îndrăgostit de el (trebuie să fi fost în vara lui ’73, ’74 sau poate chiar ’75). și pot spune că asiduitățile lui față de acest tînăr lipsit de chemare pentru homosexualitate s-a învecinat cu o siluire. Nu pot vorbi de viol fizic, fiindcă nu era genul lui Nego. Dar o dură presiune morală cert existase. Eu eram confidentul și ieșisem odată cu cei doi, băusem o bere la Athénée Palace, asistasem la euforia lui Nego, care se realiza amoros. Ceva mai tîrziu, probabil în vara următoare, fusesem într-o excursie cu Ioana și copiii, poposisem în satul de unde era acest băiat. În casa lui de țară avea o bibliotecă extraordinară și dovedea că a citit-o. Cu mintea lui proaspătă, de adolescent de primă generație, îi reținuse pe Dostoievski, pe Shakespeare, pe Cehov și-i comenta cu ușurință. Acum apărea la mine acasă în Mureșanu plîngînd, arătîndu-mi buletinul „de București“, pe care „cu laba lor murdară“ puseseră o ștampilă: „anulat“. E clar că-l folosiseră pentru a-l distruge pe Nego. Iar bietul băiat era prea dezarmat pentru a rezista. Cam așa lucrau Organele pe atunci. [...] ». Trebuie precizat că era vorba de buletinul de Cluj, căci nu aveam buletin de București pe atunci. De altfel, sînt multe paginile interesante despre cazul Negoițescu în acest volum focalizat, firește, pe cazul Ion Vianu și care merită să fie citite. Dosarul Negoițescu, asociat cu dosarul Paul Goma – 1977, este, fără îndoială, foarte voluminos. Zeci de oameni au dat cu seninătate declarații autorităților care i-au convocat, Miliției și Securității, declarații în care l-au înfundat cu mult stil pe Negoițescu, căci mulți erau literați, și au plecat liniștiți acasă. Aceste înscrisuri există. Eu m-am încăpățînat mai multe zile să nu spun nimic. Pînă la urmă, după ce am citit declarațiile celorlalți, am scris și eu, sub dictare, o declarație.

Vă reproșați faptul că ați participat la ancheta împotriva lui Negoițescu?
Întrebarea dumneavoastră e involuntar comică. Eu am fost arestat, interogat, am fugit din sediul miliției din Cluj, am fost arestat din nou la Orăștioara de Sus, unde mă refugiasem, interogat din nou, violentat, confruntat cu Negoițescu, care era foarte relaxat, pus să semnez niște hîrtii care nu cred că aveau altă valoare decît aceea de a mă folosi ca acoperire publică pentru misiunile ulterioare ale lui Negoițescu în Occident, pe lîngă Europa Liberă și pe lîngă Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, la Paris. Cei care se miră insinuant, ca Ioan T. Morar, Tismăneanu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Florin Iaru, Mădălina șchiopu și atîția alții, de fuga mea de la miliția din Cluj sau de trecerea mea peste frontieră după o primă tentativă ratată îmi apar ca demni urmași ai vechilor structuri. Dorin Tudoran și Mircea Dinescu au fost prieteni apropiați ai lui Ion Negoițescu, înainte de a-l întîlni eu. Cine sînt ei, ce rol au jucat realmente veți ști cu siguranță într-o zi. În ceea ce mă privește, cine dorește să descifreze adevărul poate cerceta tot dosarul meu de la CNSAS, pus la consultare liberă de ani întregi, și nu numai paginile direcționate împotriva mea, pe care de altfel eu însumi le-am făcut publice, ca să se vadă bine cît de parțială și ticăloasă a fost confecționarea documentarului de la CNSAS. Se găsesc în dosarul meu sute de pagini de rapoarte ale ofițerilor de pe frontieră și de la București asupra tuturor momentelor « interesante », traduceri ale luărilor de poziție din Ungaria și din presa occidentală, precum și faimosul plan de măsuri din 1989, document întărit de semnăturile a trei șefi de unități de Securitate. Printre acești ofițeri se află și Marian Ureche, fostul șef SIPA, care trăiește și poate da detalii.

Vă mențineți afirmația că acesta ar fi fost « omul serviciilor externe» ?
Ion Negoițescu a făcut pușcărie, ca și prietenii săi de la Cercul literar din Sibiu, Radu Enescu, Nicolae Balotă, ștefan Augustin Doinaș. Colaborarea lui Doinaș și suspiciuni la Nicolae Balotă au ocupat deja presa. Lui Negoițescu i s-au tipărit cărți imediat ce a fost lăsat liber, după ce a dat o declarație în favoarea lui Ceaușescu. A fost căsătorit în chip organizat cu fiica unui mare lider comunist originar din Basarabia, Vidrașcu.

Într-un interviu afirmați că, între 17 și 20 de ani – perioadă care, dacă nu mă înșel, coincide cu o parte din timpul petrecut în Cluj – ați trăit « sentimentul ratării ».
Ce îi lipsea lui Petru Romoșan în acea perioadă ?

Îmi lipsea Occidentul propriu-zis, mai ales Parisul, unde aveam să ajung 12 ani mai tîrziu. Dar asta e o altă foarte lungă poveste.

De ce ați ales să părăsiți Clujul pentru București ?
Am ajuns la București din pricina stagiului militar, satisfăcut în prima parte într-o unitate de pedeapsă, la Diribau, sau geniu-construcții, dacă preferați. În partea a doua a stagiului, am devenit redactor la Viața militară – o altă poveste nebună care va trebui spusă într-o zi. De pildă, cine și-ar fi imaginat că după fabrica de cărămizi Jilava, unde lucram la temperaturi înalte împreună cu pușcăriașii, aveam să locuiesc la Clubul Steaua și să mănînc 6.000 de calorii pe zi, împreună cu sportivii clubului ?! La Viața militară nu am făcut decît muncă redacțională, n-am scris nici o poezie cu partidul sau cu Ceaușescu. Am publicat o poezie intitulată Patria, pe care am tipărit-o ulterior și în volum. Sînt și astăzi prieten cu fostul director al Vieții militare, col. Dumitru Rădulescu, și cu col. Oliver Lustig, redactor-șef adjunct la ziarul Apărarea patriei, care m-a prezentat ministrului apărării de atunci, gen. Ion Coman. Cîțiva scriitori, printre care Mircea Nedelciu și Alexandru Vlad, au beneficiat de pe urma trecerii mele pe la această revistă, tipărind volume excelente de proză la Editura Militară, condusă mai tîrziu de același col. Dumitru Rădulescu.
Marele oraș oriental, balcanic, Bucureștiul, mi-a luat mințile. A fost, de fapt, greșeala vieții mele. De cîțiva ani mi-e clar că în acest balamuc nu se poate construi nimic serios, durabil. Într-adevăr, la întoarcerea din Franța am greșit că nu m-am restabilit la Cluj. Am repetat eroarea din tinerețe. Dar am încă speranța să repar lucrurile. Clujul mă interesează în continuare. De aceea și scriu în Foaia transilvană.

De ce nu v-ati apropiat de Echinox în acea perioadă ? Era o rivalitate între grupul din spatele Echinoxului si cel de la Tribuna ?
Da, era o rivalitate puternică între D.R. Popescu si Mircea Zaciu. D.R. Popescu știm cine a fost, îi cunoaștem cariera literară și politică. știm mai puțin despre Mircea Zaciu, cu care am fost în relații amicale la finele anilor ’80. În 1988 ne-am întîlnit de mai multe ori – soția lui, ca și soția mea, rămăsese în Occident – și știa foarte bine ce mi se întîmplase în prima tentativă de trecere a frontierei. Dar asta nu l-a împiedicat să scrie elucubrații în Jurnalul său și în ceea ce mă privește. După Mihai Pelin, Mircea Zaciu era ofițer. În documentele cercetate de el la MapN apare consemnarea la domiciliu a lui Mircea Zaciu, măsură care le era aplicata doar militarilor. Nici apariția, ca din spuma mării, a mișcării echinoxiste nu ar fi fost posibilă fără decizia, protecția continuă, dar și supravegherea politicului. Echinoxul a fost conceput ca o contrapondere la intelectualitatea maghiară din Cluj, mult mai occidentalizată, mai evoluată decît cea românească. Eugen Uricaru a fost o piesă importantă în punerea pe picioare a mișcării echinoxiste, dar nu în sensul că ar fi fost informator – Mihai Pelin nega această prostie –, ci în sensul că era omul de legătură între autorități
și intelectuali. De altfel, echinoxiști cu adevărat sînt doar cei din prima promoție, Adrian Popescu, Ion Mircea, Eugen Uricaru, plus tinerii lor profesori, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, sub patronajul total al lui Mircea Zaciu. Promoțiile ulterioare sînt compuse din chibiți sau apologeți, dacă vreți să rămînem academici. Deci, la propriu, nici Marta Petreu sau Ion Mureșan nu au fost echinoxiști. Citiți corespondența lui Mircea Zaciu cu Ion Brad, tipărită în volum – e plină de învățăminte.

Articol de Daniel Iftene
17.09.2009

« Scandalul » Cotidianul


Cum comentați faptul că articolul despre colaborarea dumneavoastră cu Securitatea a apărut pe site-ul Cotidianului chiar în momentul în care Cornel Nistorescu a fost desemnat redactor-șef al publicației de conducerea grupului Realitatea-Cațavencu ?

Nu cunosc detalii relevante în legătură cu preluarea Cotidianului într-o vineri după-amiază de Cornel Nistorescu și postarea imediată a unui articol orientat și « distrugător »despre mine, Petru Romoșan, pe site-ul aceluiași ziar. Decizia lui Nistorescu, pe lîngă dorința de a pune piciorul în prag din primul moment, are și o dimensiune sentimentală. Eu, ca editor, aș fi procedat diferit : aș fi tipărit articolul în forma existentă, cu o notă a redacției precizînd că vor urma documente, clarificări, alte puncte de vedere. Cît despre concedierea pseudojurnalistei Mirela Corlățan, înțeleg că ea trebuie decisă de patron, Sorin Ovidiu Vîntu, și de reprezentantul său în redacție, Doru Bușcu. Înțeleg aceste lucruri din presă, și nu de la Cornel Nistorescu. Pentru a înlătura alte suputațiuni.

știați că se pregătește un asemenea articol ?

Da, evident. Acest articol mi-l pregătesc« prietenii » mei de la CNSAS și din « cultură », împreună cu prietenii lor adevărați din servicii, de cînd m-am întors, ca un prost, în România, din 1997. Desigur, CNSAS a fost inventat abia în 2000. În 2001 deja, oameni din Consiliul CNSAS citeau cu delicii anchetele la care am fost supus în adolescență și se preocupau de publicitarea « cazului ». Nu m-a interesat invitația « amicală » a lui Patapievici de a-mi studia dosarul pentru că știam că o asemenea lectură, cu fotocopiile aferente, ducea automat la scurgerea în presă a dosarului. În 2005, ziariștii de la Jurnalul național au putut citi acest dosar, pus la lectură liberă la CNSAS – de altfel, singurul dosar de persoană care se găsea acolo, toate celelalte « mostre » etalate pentru cercetători fiind dosare tematice. Jurnalul național nu a considerat necesar să publice extrase din gîndirea Securității. În 2007 am avut prima conversație contondentă la telefon cu Mirela Corlățan, care era deja în misiune. Această foarte lungă istorie nu se datorează nici vreunei anchete aprofundate, nici vreunui studiu istoric. Dacă s-ar fi făcut așa ceva, « cazul »nu mai ajungea în ziar. De fapt, interesul « băieților » nu e să dovedească dacă am colaborat sau nu cu Securitatea, ei știu foarte bine că nu am colaborat, ba dimpotrivă (vezi Planul de măsuri, semnat și de generalul Marian Ureche). Tot ce doresc culturnicii și securiștii actuali e ca detalii picante din viața mea să ajungă în presă. Iată că, după ce s-au scremut îndelung, au reușit.

Ați apelat la Cornel Nistorescu, a cărui legătură de prietenie cu dumneavoastră este binecunoscută, pentru a preveni publicarea articolului sau, ulterior, pentru a o
« scoate din presă » pe jurnalista Mirela Corlățan ?
 

Nu, nu am apelat la Cornel Nistorescu ca să scoată articolul din ziar. Cît despre
« scoaterea » din presă a Mirelei Corlățan, enervarea mea avea și are o bază serioasă. Mirela Corlățan a fost plantată în redacția Cotidianului de un serviciu secret, lucru care încalcă flagrant separarea puterilor în statul de drept. Vă promit că voi reveni cu precizări, inclusiv la tribunal.

Ce regretați din întregul scandal ?

Cel mai mult regret faptul că i-a fost stricată poate ultima vacanță a fiicei mele în România. În ce ne privește pe mine și pe soția mea, calomnierea la care am fost supuși a fost enormă, dar tot ce nu te omoară te întărește.

Pentru cîteva zile, numele Petru Romoșan a fost mai folosit decît cel al președintelui Traian Băsescu, al premierului Emil Boc, care între timp se întîlneau cu delegația FMI. Ați cîștigat ceva din faptul că, involuntar, ați devenit « cel mai cunoscut om
din România » ?

Da, am cîștigat fabulos. Toți cei care șușoteau despre mine pe la colțuri, liber sau
« organizat », din 1978 încoace pot să se aprovizioneze astăzi liniștit pe Internet cu bîrfe, minciuni și insinuări, mai ales pe blogurile lui Vladimir Tismăneanu și Ioan T. Morar sau
din ziarul Adevărul, manevrat « intelectual » de Andrei Pleșu. În același timp însă pot citi în pdf, pe site-ul Cotidianului dar și pe altele, atît documentarul CNSAS, trimis Curții de Apel, dar și mie și Cotidianului, ca și Planul de măsuri care viza aneantizarea mea la Paris. Cine citește cu atenție, cu judecată și bună credință hîrtiile de la CNSAS se poate lămuri, în cîteva minute, odată pentru totdeauna, despre ce e vorba.

Din tot ce s-a scris despre dumneavoastră - reacții în presă, pe bloguri, comentarii
pe siteuri, reacții directe ale celor din jurul dumneavoastră - ce v-a afectat
cel mai mult ?
 

Cunosc destul de bine autenticul nivel al presei din România, ca și peisajul cultural - scriitori, artiști etc. În plus, în ultimii zece ani, pentru a face față unor presiuni enorme
și stupide, a trebuit să-mi însușesc o foarte solidă pregătire în materie de servicii secrete.
Nu mă afectează deci mare lucru. În schimb, am fost plăcut surprins să văd pe bloguri
și pe forumuri că oameni care nu mă cunosc personal, care n-au nici o legătură cu mine pot
să gîndească sănătos și independent, strict cu capul lor. E un semn bun pentru România viitorului.

Care e răspunsul la întrebarea ultimelor zile: « A fost Petru Romoșan turnător
la Securitate » ? Care au fost legăturile pe care le-ați avut cu Securitatea înainte
și după ce ați plecat din România ?

Nu, categoric și definitiv, nu am colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, am fost, sînt și voi fi un adversar al Securității. Să vă explic de ce dumneavoastră, cititorilor, ca și ofițerilor foști și actuali. Pentru că o mare parte a Securității a fost o armată de ocupație, pentru că o bună parte a serviciilor de astăzi nu servesc interese românești, pentru că România a fost și este
o răspîntie a imperiilor moarte, unde e foarte greu de știut cine pentru cine lucrează.

Vă regăsiți în afirmația lui Cornel Nistorescu: « Petru Romoșan (...) era în septembrie 1988 un erou » ?

Căutați-l, vă rog, pe ziaristul și scriitorul maghiar de origine română Bodor Pal la Budapesta și întrebați-l pe Domnia-Sa.

Îi veți ataca în instanță pe cei care au fost implicați în publicarea ultimelor articole despre legătura dumneavoastră cu Securitatea ?

Vor fi cîteva procese punctuale. Dar e posibil să se pună în mișcare și un mare proces «Romoșan împotriva statului român». Avocați și juriști serioși studiază această posibilitate.

Articol de Daniel Iftene
10.08.2009

Puțină imaginație politică




Cum veți trăi în următorii cinci ani în România condusă de președintele pro-american
Mircea Geoană ? Sau vă puteți imagina cinci ani de viață într-o Românie condusă
de președintele pro-Patriciu Crin Antonescu ? Va vinde Crin Antonescu, împreună
cu guvernul pe care îl va forma, clădirile publice, inclusiv sediul guvernului și palatul Cotroceni, « geniului » foarte liberal Dinu Patriciu pe un leu simbolic ? Dacă Traian Băsescu îl împinge în față pe Hohenzollern-ul Duda, iar PD-L, disciplinat, va susține și va face campanie pentru un candidat care are azi doar 5 %, îi va ceda acesta locul soției sale –
o Hohenzollern autentică – și vom avea în loc de președinte o regină a României ? Ce altă ipoteză mai merită să fie luată în considerare, în afara aceleia, puțin serioase, a unei candidaturi a primarului general al Bucureștiului, Sorin Oprescu ?
Indiferent cine va ajunge la Cotroceni, ce relevanță mai poate avea această funcție după ce Traian Băsescu a degradat-o sistematic preț de cinci ani ? Regiunile istorice ale României – în primul rînd, Transilvania – se vor trezi din letargia consumistă și vor impune o guvernare regională solidă, cu respectarea efectivă a legilor și a Constituției ? Iată ce spune punctul
16 al Declarației drepturilor omului și cetățeanului (1789) : « O societate în care garanția drepturilor nu este asigurată și nici separarea puterilor determinată nu are deloc o Constituție. » Are România astăzi o Constituție ?
Cererile de autonomie ale maghiarilor nu au fost luate în discuție cu seriozitate niciodată
de români. Răspunsurile oțărîte, de tip naționalist-securist nu țin loc de judecată matură. știm din istorie că, dacă un popor are dreptate, pînă la urmă dreptatea lui triumfă. Așa s-a întîmplat și cu românii ardeleni din Imperiul Austro-Ungar. Care este dreptatea minorității maghiare din România în revendicările ei din ce în ce mai hotărîte legate de autonomie ?
Ne referim aici la cele moderate, și nu la pretențiile absurde de genul celor ale pastorului Tökes. Timpul va hotărî.
Politica românească în privința Basarabiei e la fel de anemică de douăzeci de ani încoace. Interesele din zona corupției ale tuturor politicienilor români trec cu mult înaintea interesului pentru unitatea teritorială națională. Cu excepția, desigur, a cîtorva patrioți devotați. Cele două reacții moi, aproape identice, la pretențiile minorității maghiare din România și la aspirațiile majorității românești din Basarabia ocupată de unii ca Voronin ne indică același slab interes pentru o problemă majoră : recuperarea și prezervarea unității teritoriului național.  
Cine și cum va gestiona asemenea probleme ? Mircea Geoană ? Crin Antonescu ? Radu Duda, cu Băsescu premier, după modelul Putin-Medvedev ? O altă persoană încă necunoscută la doar trei luni înainte de alegeri ? Fără îndoială, economia va fi prioritară. Planurile de redresare economică merită însă o discuție separată. 


P.S. Așa cum Traian Băsescu a putut fi cinci ani președinte de țară, la fel și fidelul său Ioan T. Morar a putut fi, în interminabila noastră tranziție, informator de presă. Sau, altfel spus : așa cum Ioan T. Morar a putut fi un « nechezol » (vă mai amintiți ?) de ziarist, și Traian Băsescu a fost președintele unui vapor cu mult tangaj și ruliu. Cît despre ceilalți – Istodor, Corlățan, Pătrășconiu și toată banda lui pește prăjit de incapabili –, ar fi interesant de aflat cîți bani au cîștigat în ultimii ani de la o barcă (întreprindere), a domnului Vîntu, care lua serios apă. și mă opresc, deocamdată, aici.  

Petru Romoșan
7.08.2009

Pogea și Boc, agenți electorali

Cea mai săracă și cea mai nefericită țară din UE o ține de vreo doi ani tot într-un bairam electoral. Rezultatele alegerilor sînt care mai de care mai jalnice : scursura societății, analfabeți cu diplomă, ciudați de tot felul. Cît despre competență, ea e ultima preocupare.
și cum s-o măsori ? Cît valorează masteratele și doctoratele, socotite aiurea pe state, pentru atîția funcționari publici, în fapt, neșcolarizați ?
Nota de plată va veni, foarte probabil, începînd din ianuarie 2010, după alegerile prezidențiale, care se vor ține, totuși, la termen. Pînă atunci, personajul urmuzian Pogea, contabilul metalurgist, ne va băga, la fel de probabil, în încetare de plăți. Sub directa îndrumare a celui mai incapabil prim-ministru ce ne-a fost dat să avem. Mare tristețe că el vine tocmai de la Cluj ! Mai bine rămînea în satul lui, lîngă boi, și se ducea la coasă pe bune și fără televiziuni.E de necrezut că s-a putut găsi un prim-ministru chiar mai prost decît acel Radu Vasile de pomină. E adevărat că și Radu Vasile era ghidonat tot de un anume Traian Băsescu, pe atunci mai puțin grav, doar ministru.
Strategia adoptată pe tăcute de Băsescu împreună cu PD-L și PSD e cea mai sinistră cu putință. Menținerea unui aparat bugetar pletoric, sporit deja iresponsabil de tandemul Tăriceanu-Băsescu, echivalează cu sabotarea economiei naționale. Criticile care vin de la economiști, inclusiv de la Banca Națională, sînt mult prea finuțe pentru hăul abisal
spre care se îndreaptă economia românească. Dar cum să-i oprești ?
Realegerea lui Traian Băsescu este singurul punct din programul de guvernare al lui Boc, Pogea, Udrea, Videanu și al celorlalți pedeliști. Iar pesediștii, fripturiști din naștere, fac ciocul mic și sînt complici la un dezastru anunțat. Strategia statu quo-ului e cu atît mai lamentabilă, cu cît e aproape sigur că nu va putea fi menținută pînă în 29 noiembrie. Căruța se poate rupe în plină campanie electorală oficială și poate da de pămînt cu inconștienții care ne guvernează azi. Oligarhia lui Băsescu se va îneca la mal. Zecile de miliarde de euro împrumutate nu vor fi ajutat la nimic. Satisfacția va fi cu atît mai amară, pentru că enormele datorii angajate de micuțul Boc vor trebui cumva onorate. Distracția lui Băsescu, Boc
și Pogea poate să însemne sute de mii de șomeri anul viitor. Pentru moment, cineva ar trebui să-i sugereze lui Boc că, pe lîngă cei 20 % la care renunță din propriul salariu, ar putea reduce și numărul de cești de cafea de la guvern – Theodor Stolojan îi mai poate da și alte sugestii socialiste.
Deocamdată, toată lumea e în vacanță și trai nineacă pe banii copiilor și ai nepoților ! Anul viitor, marmura se va vinde foarte bine în România. Pentru monumente funerare. Pogea
și Videanu își vor freca mîinile, satisfăcuți.

Petru Romoșan
27.07.2009

Ochiul dracului


Ziariștii acordă în mod natural o importanță exagerată „imaginii”. E fondul lor de comerț. Desigur, e vorba în primul rînd de imaginea de pe sticla televizoarelor, care se introduce cu cea mai mare ușurință în toate căminele. Monica Iacob Ridzi trebuia demisionată pentru că strica imaginea partidului - am auzit -, iar nu pentru că era incompetentă și abuzivă. Elena Udrea va fi eliminată din jocul politic pentru că îl stînjenește în campania electorală pe Traian Băsescu. Ecaterina Andronescu face un joc periculos între partide în afacerea diplomelor. Adevăruri parțiale, de multe ori chiar contraadevăruri. Pentru că în acest moment crucea mai tuturor mișcărilor politice este finanțarea campaniei electorale.
Cine și cît plătește ? Bineînțeles, nu toți banii se duc în afișe sau în știri cumpărate pe televiziuni. Nici în înregimentarea analiștilor, deontologilor, mercenarilor de presă. Mulți bani se duc direct în buzunarele personale. Pentru că nu se știe niciodată cum cad sorții. Bani negri pentru zile și mai negre. Interesul național ? Gestionarea crizei economice ? Dezvoltarea învățămîntului și toate celelalte vorbe frumoase rămîn niște naivități pentru proști și pentru cei ce nu au acces la „resurse” : bani, media, instrumentare de dosare etc.
Fondul chestiunii în scandalul Spiru Haret, una dintre cele mai mari întreprinderi românești după cifra de afaceri, poate să fie tot finanțarea campaniei electorale. Ați văzut cum a sărit ca ars Traian Băsescu în apărarea învățămîntului privat ? Dacă Elena Udrea își va pierde ministerul și „imaginea”, lucrul n-ar fi exclus să aibă o legătură cu dificultățile ei de trezorier agravate de criză. Comentatorii vor insista cu gravitate asupra onoarei pierdute a Elenei Udrea. Moraliștii și naivii au un loc rezervat în rai. Pe malurile Dîmboviței, toată lumea se orientează însă la perfecție după „ochiul dracului”. Cea mai căutată marfă de pe piață la ora actuală : banii. Prin raritate, banii sînt de două ori mai scumpi decît în 2008.
Mulți șefi de întreprindere își amintesc cu nostalgie de vremea „zeciuielii” din alte regimuri documentat corupte la televizor, dar niciodată dovedite în vreo instanță. Astăzi de-abia le mai rămîn bani ca să-și plătească impozitele. Ai zice că lucrează numai din drag de partide, mai ales cele de la putere ! Obeza clasă politică, cu oamenii ei de imagine cu tot, îi cocoșează. Vîrful crizei economice, anunțat pentru la toamnă, poate să le dea lovitura de grație.
Cu tot pragmatismul lor îndrăcit, politicienii și oamenii de imagine români au mari șanse să mai treacă o dată pe lîngă subiect. Ce ne mai lipsește este o criză majoră externă în luna august – un atac israelian în Iran, de exemplu – și scena publică românească, încinsă deja la maximum, va lua foc odată cu creșterea prețului la barilul de petrol și a haosului intermonetar. Iar toate calculele, analizele, sondajele vor rămîne o jalnică pălăvrăgeală. Urmează trei-patru luni cu adevărat dramatice.

Petru Romoșan
24.07.2009

Aberații democratice

Ca să faci politică în țărișoară, trebuie neapărat să-ți declari averea. O lege care nu e valabilă pentru toată populația e, oricum, o șmecherie ieftină. Nici un om serios care a cîștigat cinstit bani mulți nu se va expune numai de dorul salvării neamului.  Politica rămîne o competiție pentru tovărășeii în misie, pentru bandiții descurcați, pentru cei ce nu au nici o meserie, pentru marinari care nu mai navighează, pentru scriitori care nu mai scriu, pentru avocați proști ș.a.m.d.

                                                                   *
                                                               *      *

CNSAS a fost democratic inventat pentru clarificarea trecutului, ca să folosească viitorului. În fapt, prin intermediari care mai de care mai dubioși, oamenii trecutului controlează viitorul. Sau, în orice caz, stăpînesc prezentul. Căci au interese foarte precise. Multe dintre faptele lor nu sînt incă prescrise. Voi da un singur exemplu : morții de pe frontierele iugoslavă și maghiară din anii tîrzii ai comunismului. Cei care au dat ordin să se tragă pot încă răspunde în fața legii. Nu avem cunoștință de nici o hotărîre de justiție în legătură
cu vreun mort de pe frontieră. Mai grav, nu cunosc nici o familie care să aibă un proces
în curs în legătură cu dispariția unui apropiat : fiu, fiică, tată, mamă. Oare cum se numește
o societate care nu se îngrijește de morții ei ? În Germania de după ’90 au fost trimiși în judecată și condamnați mai mulți responsabili de asemenea crime. Profesioniștii plătiți
ai anticomunismului, de genul Vladimir Tismăneanu sau Marius Oprea, n-ar trebui să fie preocupați de morții de pe frontieră ? Sau ei doar joacă într-o comedie ieftină, dar bine remunerată ?

                                                                 *
                                                             *      *

Judecătorii și-au decis singuri, colegial, diversele sporuri, îndeminzații etc. Dar oare parlamentarii n-au procedat la fel ? Repetat și în disperețul total al opiniei publice.
Cine-mparte parte-și face. Oare n-ar trebui opriți și unii, și alții ? Poate astfel cele două puteri, judiciară și legislativă, vor cenzura cea de-a treia putere, cea mai coruptă, puterea executivă, guvernanții vremelnici. 
 

                                                                   *
                                                               *      *

Liberalii români mai pot fi numiți „liberali” după ce au umflat schema bugetarilor
pînă la obezitatea actuală ? Un organism (statul român) care intră obez într-o cură de slăbire (recesiune) brutală crapă. Incompetența crasă a actualului guvern, cu Boc, Pogea, Andronescu etc., e doar cireașa de pe coliva națională.

                                                                   *
                                                               *      *

Polițiștii noștri sînt cei mai bogați, și deci sînt orice numai polițiști nu sînt. Cine să-i controleze ? Lista averilor lor e halucinantă. Cel mai trist lucru care li se întîmplă astăzi românilor e că au ajuns să-și pună ultimele speranțe în criza economică în curs. Mulți, cei care nu vor să mai voteze, adică o majoritate solidă, speră ca măcar criza să-i măture pe Ridzi, tăticul Băsescu, Biroul Electoral Central, institutele de sondaje, Viorel Hrebenciuc, trusturile de presă, Dinu Patriciu, Becali, EBA, iahturile, Mercedesurile, BMWurile tuturor hoților, dezvoltatorii imobiliari, bancherii infecți, intelectualii fripturiști, Radu Mazăre, Marian Oprișan, constructorii de drumuri, „băieții deștepți”, Radu Berceanu, Adriean Videanu, Elena Udrea, corupția nelimitată, mizeria, vulgaritatea dezlănțuită... Poate oare criza să le rezolve pe toate ?

Petru Romoșan
10.07.2009

Crin Antonescu – candidatul mecanic

Mă uit de ceva vreme la domnul Crin Antonescu și candidatul liberal nu se dă „prins”. Destui analiști au încercat deja să-l fixeze : știe sau nu știe englezește, de pildă. A fost deja măsurat cu unitatea de măsura „Obama”. Rezultatele nu sînt deocamdată deloc concludente. Candidatul Crin vorbește mult, aparent bine, despre orice, dar pînă la urmă nu spune niciodată mai nimic. Dincolo de o retorică uneori – mai ales în Parlament – remarcabilă, se profilează lipsa, golul, aproape neantul.
După alegerile europarlamentare – procentul liberal a fost unul dezamăgitor –, discursul lui Crin Antonescu s-a radicalizat. Iar liberalii, după înlocuirea hazardată și pentru mulți inexplicabilă a lui Tăriceanu, par la rîndul lor membri ai Societății Enciclopedice „Aurora Economică Română”. E din ce în ce mai clar : Crin Antonescu combate pentru „enteresul țării”. La fel cum combate și Dinu Patriciu, care tocmai a înstrăinat definitiv ce mai rămăsese dintr-o întreprindere majoră.  
Fără să bage de seamă, Crin Antonescu, șeful opoziției, a început să joace într-o piesă de Caragiale. Una foarte cunoscută. Farfuridi sau Brînzovenescu ? Mai degrabă Cațavencu. „Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atîta vreme, vreau ce merit în orașul ăsta de gogomani !” Nae Cațavencu e și el liber-schimbist și promovează libertatea comerțului și neamestecul statului în afacerilor tuturor celor ce ne-au convins că „industria românească e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipsește cu desăvîrșire”.
Crin Antonescu, ca și Nae Cațavencu, deși un ambițios feroce, e destul de singur. Fără echipă, fără trib – partidul liberal pare intrat într-o bizară disoluție. Candidatul liberal are trei handicapuri practic insurmontabile : 1. Dinu Patriciu ; 2. moștenirea guvernării Tăriceanu ; 3. dezintegrarea generală a liberalismului din pricina crizei economice mondiale. Nu-i mai rămîne la îndemînă decît discursul. Care, vrînd-nevrînd, îl va repeta, și încă punct cu punct, pe cel al nemuritorului Catavencu. Ceea ce adversarii lui nu vor întîrzia să observe.
Dacă domnul Crin Antonescu nu are cine știe ce consistență politică, s-ar putea să aibă pînă la urmă merite literare. Sau, mă rog, teatrale. Va trebui să ne recitim clasicii : umbra lui Caragiale la București e din ce în ce mai deasă.

Petru Romoșan
02.07.2008

Comedia de week-end

Situațiunea

                                                                 Motto : We’ve got a situation.
                                                                 (
în traducere liberă : „E groasă !”)

Monica Iacob Ridzi (PD-L, ministrul Tineretului și Sportului), sub ochii părintești ai lui Traian Băsescu, pentru cîteva luni încă președinte al României, folosește banul public pentru a cumpăra știri în beneficiul Elenei Băsescu și al său personal. Metoda a brevetat-o Adrian Năstase în guvernarea anterioară. Cîteva întreprinderi de presă cu mare cioc opoziționist astăzi distribuiau atunci mașini finanțate discreționar din același ban public. A pățit Adrian Năstase ceva ? Discuții, incriminări, „Europa e cu ochii pe noi” și... nimic. Monica Iacob Ridzi și Traian Băsescu și-au zis deci că metoda Năstase mai merită încercată o dată. Mai ales dacă interesele familiei Băsescu o cer. Bravo și la mai mare !

                                                                  *
                                                              *     *

știți cum se traduce Watergate în românește ? Foarte frumos : Turnu Măgurele. Ne lipsește numai fondul „chestiunii” : nu prea avem o justiție americană. și nici presă americană nu avem. Avem însă o coaliție de bandiți. și un remember : am mai avut un Watergate – „Stenogramele PSD”. Au trecut vreo cinci ani de atunci. Care sînt concluziile justiției ? 

                                                                  *
                                                              *     *

Adrian Năstase a reușit spre finalul guvernării anterioare să-și anihileze complet opoziția politică. Opoziția s-a mutat în presă, mai ales la Evenimentul zilei. Care a și scos atunci „Stenogramele PSD” în plină campanie electorală. Pînă în 2004, Patapievici și Cărtărescu nu s-au auzit mai deloc. Ei au început să lupte cu Adrian Năstase în același Evenimentul zilei după ce prim-ministrul a căzut. Ca și anticomuniștii apăruți după căderea comunismului. Cu beneficii maxime și riscuri zero. Băieți deștepți ! Traian Băsescu nu mai are astăzi nici un contracandidat credibil. A reușit să pulverizeze întreaga gașcă politică – „clasă politică” e o vorbă prea mare. Presa nu mai contează. Pentru că prestațiile unor Mircea Badea, Victor Ciutacu și alții nu mai sînt decît în beneficiu propriu. La urma urmei rezultă un traseu în oglindă cu cariera celor pe care-i atacă sistematic, Băsescu și Boc – un traseu autist și periculos. Noi rămînem cu întrebarea : cui îi folosesc aceste spectacole ? La fel de sistematic, o gardă de corp constituită din presupuși ziariști îi găsesc numai merite actualului președinte și celeilalte gărzi de corp, compusă, pe modelul Gaddafi, numai din femei. Dar, deși Traian Băsescu, distrugător de profesie, a reușit să facă praf orice opoziție credibilă, se va întîlni în cele din urmă chiar cu Opozantul : cu Strada.

Petru Romoșan
23.06.2009

Marx în sprijinul românilor

 

Mulți români îl urăsc sau îl detestă cam pe de-a moaca pe Karl Marx. Pentru că nu prea știu bine cine a fost. și cu atît mai puțin cine încă mai este bibicul. Adică unul dintre cei mai citiți scriitori de pe toate meridianele. După unele estimări, „Capitalul” ar concura „Biblia” printre cele mai vîndute cărți. Iar după cei mai serioși specialiști, Karl Marx e, oricum, între primii zece economiști ai tuturor timpurilor. și dacă îi mai punem la socoteală pe Marx-profesorul, pe Marx-sociologul și pe Marx-profetul, pe lîngă Marx-economistul (după categoriile altui economist de geniu, Joseph Schumpeter), socoteala se încurcă rău de tot. Iar comunismul românesc (un nume pompos dat ocupației) s-a nutrit mai ales din gîndirea lui Stalin, dacă o astfel de gîndire o fi existat. Desigur, în anticomunismul de operetă ambiant, cu heideggerieni balcanici, isterici și inutili, cu luptătoarea din munții Securității pe nume Ana Blandiana (un pseudonim reușit!), cu comedia Marian Miluț în chip de președinte PNÅ¢CD, plus încă vreo 30.000 de impostori publici postcomuniști, Karl Marx nu are cum să fie citit. Cu toate acestea, Karl Marx i-a simpatizat sincer pe românii oropsiți de vecinii lor ruși sau unguri. Ba chiar a scris trei articole pentru un ziar american, așa cum ne relatează acad. Andrei Oțetea și G. Zane în introducerea lor la „Însemnările despre români”: „Din corespondența Marx-Engels știm că trei articole referitoare la Principatele Române și trimise de Marx ziarului „New York Daily Tribune” n-au fost publicate. Din scrisoarea lui Marx către Engels din 30 octombrie 1856 cunoaștem și motivele pentru care unul din cele trei articole asupra Principatelor Române n-a fost publicat. Pe manuscrisul acestui articol, contele Gurowski - publicist polon, în solda ambasadei țariste din Washington - avînd a se pronunța asupra conținutului articolului, a pus următoarea notă marginală: „[toate cifrele sînt exagerate pentru a scoate în evidență ideea de naționalitate română. Ele sînt dezmințite de fapte, istorie și logică.]” În textul lui, Karl Marx reluase statistici din cartea lui Elias Regnault despre Principate și dăduse cifra globală a poporului român (7.767.000 de locuitori), care era perfect îndreptățit să-și ceară drepturile. Capacitatea de judecată a lui Marx impresionează la tot pasul în notele lui de lectură: „În septembrie 1853 - cum toate puterile care se pregăteau de război căutau alianța Austriei - un memoriu secret, semnat de foștii domni știrbei, Bibescu, Sturdza și Grigore Ghica, a fost prezentat cabinetului de la Viena. Semnatarii dîndu-se ca reprezentanți ai celor două Principate și promițînd concursul celor mai de seamă boieri, se angajau să pună Moldo-Valahia sub suzeranitatea Austriei, în caz că Rusia va fi învinsă. Austria a acceptat această concesiune și a trimis pe maiorul Thom la București și Iași pentru a culege adeziunile boierilor și a face propagandă în favoarea guvernului austriac. Misiunea lui Thom se îndeplinea în mijlocul ocupației ruse. Era deci el însuși agent rus”. E o manevră repetată la indigo după 1990, cînd șeful rezidenței CIA la București, Harold J. Nicholson, i-a primit cu brațele deschise la ambasadă pe disidenți, generali, oameni politici proaspăt democrați, pentru ca, doar cîțiva ani mai tîrziu, să fie deconspirat ca harnic lucrător pentru Rusia.
Nici trufia maghiară nu scapă de ochiul scrutător al lui Marx: „În ședința Dietei din 18 martie 1848, Kossuth declară că Ungaria nu-și datorește existența decît nobilimii. Nobilul e maghiarul. Numai nobilimea are să conducă națiunea. Kossuth era „slovac”, fiu al unui plugar sărac din Tjkely; numele său în limba slovacă înseamnă „cerb”; s-a căsătorit cu Tereza Wesselenyi, fiica unui magnat... Datorită acestei protecții, a ajuns în Dietă. Alegerea acestui parvenit l-a costat pe Batthyany 100.000 de florini...”
În 1964, o delegație politică românească se folosea de aceste „Însemnări” (descoperite de profesorul polonez Stanislas Schwann și aduse în românește de Andrei Oțetea) pentru a negocia drepturile românești corp la corp cu sovieticii la Moscova. Karl Marx a servit deci
o dată. Poate mai servește și azi!
(Citatele provin din K. Marx - „Însemnări despre români. Manuscrise inedite”, Editura Academiei RPR, București, 1964)

Petru Romoșan
28.05.2009

Mircea Geoană – viitorul președinte ?

 

Semn rău, Traian Băsescu a început să-i scrie scrisori lui Mircea Geoană. În plus : susținătorii săi necondiționați sînt dintr-o dată preocupați de soarta PSD-ului și caută cu generozitate un candidat mai bun pentru social-democrați. Sînt semne care nu înșală. Mircea Geoană și partidul său se apropie de o nouă guvernare. Scenariul căderii CDR-ului din 2000 se repetă în mai rău. Pentru că PSD-ul (mai întîi cu PNL, din umbră, în Parlament, și acum cu PDL) a fost în toți acești cinci ani băsescieni la guvernare. Mai mult, în acest ultim an de mandat prezidențial, PSD, cu cîteva excepții (Dan Nica, Cristian Diaconescu), participă la guvernare cu rezervele și cu veteranii. Greii (Hrebenciuc, Vanghelie, Rus, Mitrea, Năstase…) și tinerii sînt păstrați pentru preluarea integrală a puterii din 2010.
Mircea Geoană e singurul candidat cu un CV-beton pentru funcția de președinte. A fost ambasador în SUA ? A fost. A fost ministru de Externe într-o perioadă în care funcția avea o mare relevanță  (integrarea euroatlantică) ? A fost. Este el șeful celui mai mare partid din ultimii 20 de ani ? Este. Poate fi Mircea Geoană o mai mare calamitate decît Traian Băsescu ? E greu de crezut spre de-a dreptul imposibil. E mai « prostănac » Mircea Geoană decît întreaga clasă politică românească plus analiștii ei dubioși ? Mircea Geoană e dintre cei mai cunoscuți politicieni români în America și în Europa occidentală. Atunci de ce atîtea analize sucite, inutile, cretine sau ticăloase ? Foarte simplu : pentru că de vreo 20 de ani România se tot îmbată cu apă rece, iar astăzi, în mijlocul unei grave crize economice,
e beată criță.
Mai întîi, majoritatea marilor conștiințe din tranziție s-au dovedit a fi pînă la urmă doar niște impostori toxici. Căutatul în coarnele acestor guru ai națiunii a ajutat cel mult cît apa sfințită. și iată altă beție de tranziție : ce-a mai rămas din marea noastră presă liberă, paznic neînfricat al democrației ? Aproape nimic, pentru că, în realitate, nici n-a fost vreodată mare lucru. La moguli, la moguli… Apoi a fost infinitul tămbălău în jurul Securității lui Ceaușescu. Securitatea e la locul ei bine mersi, cu copiii plasați în noile servicii, plus averi capitaliste considerabile. Au fost dați oprobriului public informatorii, adică tot o categorie în cea mai mare parte abuzată de Securitate. A mai fost condamnarea comunismului. Practicată de Ana Blandiana, Lucia Hossu-Longin, Băsescu și Tismăneanu etc. – numai comuniști unul și unul. Nu tu Corneliu Coposu sau Vasile Paraschiv, nu imensul exil românesc independent și nici curații deținuți politici. După atîta amețeală organizată și liber consimțită, ce criterii mai putem avea ?
Care ar fi argumentele că PDL-ul e mai breaz decît PSD-ul ?! De ce Traian Băsescu ar fi mai competent decît Mircea Geoană ?! Care sînt probele ? Gașca de intelectuali și ziariști presupuși de dreapta, în fapt, ultima tranșă de jalnici fripturiști din 1945 încoace, sînt ei vreun certificat de calitate ? Din punctul de vedere al unui observator neutru dar nu indiferent, Mircea Geoană e principalul favorit al alegerilor din noiembrie 2009. Iar cei mai importanți contracandidați ai săi au handicapuri practic insurmontabile. Traian Băsescu vine cu un pasiv catastrofal, comparabil cu cel al lui Călin Popescu Tăriceanu, recent debarcat. Liberalul Crin Antonescu, un bun vorbitor dar nu mult mai mult, nu e decît un pseudonim al lui Patriciu, care, la rîndul lui, pare un pseudonim. Ce mai rămîne ? Mircea Geoană și PSD, care vor face un guvern cu oricine în afară de PDL.

Petru Romoșan
14.05.2009

Fragmente apocaliptice sau Prohodul cărții

 

Presa și oamenii politici se ocupă, ordonat și subaltern, să facă zgomot în timp ce se fură. Tovarășii oameni de afaceri privatizează, negociază, finanțează. Poporul emigrează. În Italia sau în Spania mai ales. Turiștii vizitează : România e trendy. Sfîrșitul lumii se apropie.
Francmasoneria a reușit deplin joncțiunea cu Securitatea (cea veche, cea de azi și cea de mîine, aceeași). Acordul e unul de fond : și francmasoneria, și Securitatea țintesc Biserica (cea catolică și cea ortodoxă, deși le infestaseră deja cu asupra de măsură). Într-un atît de favorabil context, mogulii neprinși s-au făcut editori cinstiți. Tipăresc cărți la dumping. Consiliul Concurenței nu se sesizează. Ajunge să cercetăm CV-ul celor ce compun acest Consiliu și înțelegem imediat de ce. Mogulii vînd cărți multe, luxoase, dar foarte ieftine –
la fiecare carte vîndută sub preț oferă și un ziar prost, făcut de jurnaliști amatori, ieftini
și ei, dar eroi în timpul liber. Editorii de carte profesioniști vor fi percepuți în curînd ca niște moguli penali – vînd cărți puține și scumpe. În plus, își permit să vîndă cărțile în librării, iar nu în stațiile de metrou, autobuz sau tramvai.
Cum se poate preschimba Patriciu în Liiceanu ? Securitatea, francmasoneria și banii pot orice. În plus, Pleșu – din tandemul Pleșu-Liiceanu –, de mult dilematic și editorialist, a fost deja rechiziționat. Toți editorii « vechi » ar trebui arestați. Cultura română și educația tinerelor generații intră de acum exclusiv în sarcina mogulilor. Totul se mută pe sticlă și pe prima pagină a tabloidelor agramate. Editurile postcomuniste, alcătuite cu mari eforturi, vor trebui desființate. Obiectivul e nobil : imaginea murdară, sinistră, a mogulilor trebuie spălată cu produsul « Cartea ». Servitorii din jurul lor, unii autointitulați ziariști, muncesc foarte disciplinat, ca în adevărate unități militare. Dar sînt mulți. Au și o conștiință, mică, dar foarte încărcată – știu foarte bine că lucrează la moguli. și le e foarte limpede că mogulii lor sînt corupți, pușcăriabili și unanim detestați. Nu toți ziariștii sînt însă la fel. Grupurile străine par a se conduce cît de cît după legile economiei de piață. De aceea Evenimentul zilei sau România liberă au trimis deja zeci de angajați în șomaj. Iar un grup ca Media Pro pare
să fie interesat mai degrabă de performanțe comerciale decît de alinieri politice.
Cel mai dubios model de lider politic ne-a venit din Italia, cu Pantaleonele Silvio Berlusconi, mare patron de presă și televiziuni, de club de fotbal, cu o confuzie totală între public
și privat, între stat și individul-stat. Berlusconi-populistul a fost un model pentru Sarkozy în Franța și la fel de nefast pentru Băsescu la noi – nu e de mirare că l-au preluat și mogulii. Tot din Italia și din Spania am preluat și modelul catastrofal al ziarelor-edituri. Deja
în 2002 Corriere della Sera, Panorama, La Repubblica au vîndut 40 de milioane de cărți, oferind și ziare celor care le mai cereau. Decăderea presei, de fapt, a democrației a atins
și în Italia cote care anunță timpuri sumbre. Efectul amestecului de genuri, ziare cu cărți, este unul devastator pentru un domeniu de elită, tradiționalist și artizanal precum cel editorial. Protestele editorilor independenți n-au întîrziat.
În Franța, prețul unic al cărții, obligatoriu după legea zisă Lang, îi apără atît pe librari, cît
și pe editorii mici – tipăriturile care însoțesc ziarele în unele campanii sînt creații special concepute pentru ele, fără legătură cu lumea clasică a cărții. Tot în Franța, publicitatea directă a cărților pe televiziuni e interzisă pentru motivul extrem de simplu că nu ar avea acces la o asemenea publicitate decît trusturile și marii producători, și deci concurența ar fi falsificată. În Germania există legi similare de protecție a cărții. În România, sindicatele cărții, utile doar șefilor lor, sînt încremenite în interese egoiste, mioape sau complice cu mogulii. Librarii sînt la fel de afectați de violenta manifestare a trusturilor de presă pe piața cărții. De altfel, și printre librari a apărut un mogul distrugător : Diverta, aparținînd unui personaj dintre cele mai dubioase, fost deputat PD, Octavian Radu. Deocamdata, ca și în Italia și Spania, sigur e că în zilele « ziarului fără carte », nimeni nu mai ia ziarul de la chioșc. Iar după ce imaginea mogulilor Vîntu, Voiculescu, Patriciu va fi fost spălată cu soda caustică a milioane de cărți, cultura și învățămîntul din România vor fi fost lichidate definitiv. Întrebări ?
Ce lipsește din peisajul apocaliptic ? Ar trebui propuse în Parlament legi împotriva Bisericii, împotriva școlii, împotriva Cărții. Parlamentarii, o adunătură de analfabeți
și de tîlhari, vînduți cu toții, le-ar vota cu o largă majoritate. La fel cum au votat și pentru salariile profesorilor.  

Petru Romoșan
08.05.2009

Bestiar de criză

 

Clujenii l-au votat pe rupte pe Emil Boc. Clujul e un oraș al profesorilor, elevilor și studenților. Deși Boc și Băsescu (promulgînd o lege) i-au mințit pe profesori, clujenii (cei cu pioneza pe scaun) l-au votat din nou masiv pe bocciul Apostu. Dacă profesorii din Cluj preferă scaunele cu pioneze, poți să te opui ? Nu, nu poți.
Ministerul pedelist al Elenei Udrea - cea cu tichetele de vacanță în mijlocul crizei economice și cu brandurile de țară - și cel al Tineretului - al competentei Monica Iacob Ridzi, care acum își face și ea spoturi publicitare, că, deh !, e criză – n-au avut de suferit. Războiul româno-român se desfășoară la masa guvernului și în interiorul majorității parlamentare. Cei care vor pătimi mai repede sînt românii dependenți de ministerele PSD, căci îi va trimite în șomaj lupta pentru Cotroceni dintre Băsescu și Geoană.
De ce nu-l pot lua deloc în serios pe marmosinul mustăcios Pogea ? E foarte simplu : pentru asta ar fi trebuit să înceapă cu diminuarea veniturilor personale și să continue cu cele ale prim-ministrului și ale propriului său minister. Ar fi putut continua tăind din resursele administrației prezidențiale. Iar dacă ar fi avut mai mult curaj, ar fi forfecat serios fondurile serviciilor secrete, care în ultimii ani au avut parte numai de rectificări exorbitante și foarte secrete. Atît Pogea, cît și Boc sînt doar niște slugi mediocre. La ce te poți aștepta de la așa ceva ? Să-i radă pe profesori și, odată cu ei, pe elevii și studenții lor, adică nenăscutul viitor al țării.

                                                                 *
                                                              *    * 

Marian Vanghelie, șeful PSD București,  anunța pe televiziuni că vor fi arestați trei ziariști. Nu a fost arestat încă nici unul. Vanghelie, trompețica pesedistă a lui Băsescu, e un mincinos, un papagal. Pentru că televiziunile sînt compuse, la rîndul lor, în cea mai mare parte, tot din papagali, au uitat deja profețiile ticăloase ale lui Vanghelie. Le reamintim noi aici. și le propunem papagalilor TV o altă temă, poate mai consistentă : sînt sau nu Marian Vanghelie, Viorel Hrebenciuc, Călin Popescu Tăriceanu, Toader Paleologu și atîția alții francmasoni ? Putem înțelege cariera fulminantă a acestora prin apartenența la francmasonerie ? Cu vanghelioane, cu mici și cu bere de 1 Mai cu tot ? Poate nu e o temă serioasă, dar măcar nu arestează pe nimeni.

                                                                 *
                                                              *    * 

Partidul democrat-liberal nu poate fi caracterizat decît ca ultrapopulist. Un fel de partid comunist pe dreapta eșichierului politic. Nu e deloc întîmplător că neocomuniștii și ultrapopuliștii fac guvern împreună și mint de sting. Sînt aceeași Mărie cu altă pălărie. Măria comună celor două partide se cheamă Andronescu. Dosarul acestei doamne e foarte bogat. E suficient să consulți presa din timpul guvernării Năstase. Corupția a atins atunci cote halucinante și la ministerul Învățămîntului. și poate tocmai de aceea corupta Andronescu a redevenit ministru. Un asemenea personaj nu cunoaște demisia.
Parlamentul are de două ori mai mulți deputați și senatori decît ne trebuie. Plus personalul care îi servește. Deciziile importante se iau la Uniunea Europeană și la FMI. Ce nevoie mai avem de atîția papagali scumpi în Parlament ?
Mandatul lui Băsescu sfîrșeșete în haos și dezastru. Pe lîngă criza mondială, de o amploare nemaicunoscută, România își are propria ei criză, propria ei boală, pe care a dus-o atîția ani pe picioare. Tandemul sinistru Băsescu-Tăriceanu ne-a dus, într-o formidabilă gălăgie, spre faliment. Pot fi bănuiți că au făcut-o voluntar. Poate chiar acesta a fost rolul lor.
Atacul iresponsabil al actualei guvernări la învățămînt, agricultură și IMM-uri indică o voință drăcească de distrugere a viitorului României. Orice subtilitate de analiză e inutilă. Lucrurile au ajuns foarte departe. De fapt, demisia ministresei Andronescu nu mai interesează pe nimeni. Boc și asociații lui pesediști trebuie să plece urgent. Întrebarea abisală e dacă avem tehnocrați autentici care să-i înlocuiască. Mă tem că nu-i avem. Pentru că puținii care ar exista ar refuza să lucreze cu Băsescu. Nici un om sănătos la cap nu-i mai acordă acestui aventurier nici cel mai mic credit.

Petru Romoșan
30.04.2009

The land of no choice

 

Lent dar implacabil, viziunea anglo-saxonilor, a americanilor mai ales, despre România li se impune și românilor : România e țara lui Dracula ! Nu a lui Păcală, nu a lui Mitică, nici a lui Gheorghe sau a lui Ion, și cu atît mai puțin a lui ștefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau
a lui Avram Iancu, ci Draculaland. Ignorat de cititorul român pînă nu demult, romanul lui Bram Stoker are toate șansele să înlocuiască, în lecturile obligatorii ale copiilor români, Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Romanul lui Stoker va fi însoțit de filmele cu vampiri din ultimul secol. Ministreasa Andronescu, sau o clonă a Domniei Sale, consiliată de bursieri internaționali cu coadă și cornițe, se va ocupa de inserarea celebrei narațiuni în programa școlară.
și trebuie să recunoaștem că producem Dracula pe bandă rulantă : Nicolae Ceaușescu,
Ion Iliescu, Traian Băsescu. Ba ultimul are și o preoteasă blondă, numită, după pilda lui Caligula, cu umor negru, ministru al Turismului. și tovărășica introdusă în politică pe ușa din dos, pe la liberali, de un Dracula de perpetuă rezervă, Stolojan, deci Zîna Turismului,
se ocupă mai nou și de brandul de țară. Nici mai mult, nici mai puțin ! Fără îndoială, competențele doamnei Udrea în materie sînt binecunoscute. Împreună cu publicitarul Scîrț
și cu experta Mîrț, Elena Udrea se pregătește să propună pe banii UE (mulți !) o imagine pentru România. Ä‚sta da tupeu !
Trăim într-o irealitate agresivă. Circulăm somnambulic pe autostrăzile lui Băsescu. Căci
nu avem numai recentele autostrăzi suspendate ale lui Sorin Oprescu, avem și autostrăzile fostului ministru al tuturor transporturilor și al tuturor guvernelor : „Aici sînt banii dumneavoastră !“ Vă amintiți ? și, desigur, pe lîngă sublimele autostrăzi, avem și minunatele școli superioare românești. Avem și un pact pentru învățămînt, cu salariile aferente pentru profesori. Iar copiii dotați pleacă pe capete și nu se mai întorc. La ce să se mai întoarcă ?
Să admire brandul de țară propus de Elena Udrea ? Sau pe reprezentanta tinerei generații din Parlamentul European, zisa EBA ? Să nu-l uităm nici pe Adrian Năstase, și el aspirant aproape reușit la titlul de Dracula. Ce Draculaland (sau Dracula Park) am fi avut cu
Domnia-Sa, secondat de expresivul Dan Matei Agathon, cu coarne și codiță aproape la vedere. Apropo : oare Adrian Năstase și-a recuperat investiția în proiectul lui Agathon ?
După ultimul sondaj BCS finanțat de o firmă situată în Washington DC, Marian Vanghelie e asimilat în lumea animală cu un fel de maimuță-cîine-porc, Traian Băsescu ar fi mai degrabă o vulpe-hienă-șacal (sau leu, pentru susținători). Desigur, întrebările sondajului sînt orientate. Aceeași firmă creatoare de imagini publice s-a ocupat și de Ucraina, Irak sau Panama-ul lui Noriega. Totuși, cercetarea româno-americană a BCS indică o anumită exasperare în încercarea de a înțelege o țară care pare să-și fi pierdut busola. După mai multe astfel de analize, putem ajunge chiar la trista concluzie ca n-am avut busolă niciodată.
Să reamintesc aici, printre atîtea altele, numai întîmplarea cu lansarea dintr-un foc a două sau trei cărți de Traian Radu Ungureanu, un presupus Mihail Sadoveanu al ultimei guvernări, în prezența președintelui Traian Băsescu. Ce s-a întîmplat ulterior cu noul Sadoveanu (exista un șef de clan cu același nume și la interlopi !), presupus ziarist și scriitor „emblematic“,
n-ar fi trebuit să surprindă pe nimeni. Acum, Ungureanu va fi și el un fel de brand de țară
în Parlamentul European, alături de alte branduri, care mai de care...
Ce se întîmplă în ultimul timp în Basarabia – o bucată de Românie – cu cap străin impus completează exasperant tabloul degringoladei noastre. Ce-i lipsește chelului ? Un brand
de țară !

Petru Romoșan
27.04.2009

Comedia de week-end

Princincipele Radu Duda președinte

 

și dacă principele independent Duda îl va învinge democratic în alegerile din noiembrie pe Traian Băsescu ? N-ar fi tare ? N-ar fi republican, regal, balcanic, național și universal ?
și totuși. Barack Obama i-a surclasat uluitor și categoric pe John McCain, eroul din Vietnam, și mai ales pe Hillary Clinton, care ar fi trebuit să fie prima femeie președinte din istoria Statelor Unite. Daca Obama a fost posibil în colosala Americă, de ce-ar fi atît de ieșit din comun un tovarăș principe președinte în România ? Cu atît mai mult cu cît aceiași consilieri care s-au ocupat de campania electorală a lui Sorin Oprescu și de cea a lui Obama se vor implica solid și în campania domnului Radu Duda la București.
Desigur, analiștii noștri de televizor, mari cititori de sondaje și mari cunoscători de superstrategii electorale, vor rămîne de căruță. Nu-i va regreta nimeni. Vor fi înlocuiți pe loc și fără pierderi. Nu, nu analiștii defazați vor fi problema. Adevărata durere de cap ar trebui să fie chiar românii, deși cine știe ? La cîte au înghițit ei pînă acum, de ce n-ar înghiți și Radu Duda, independent și președinte ? Oricum, ce a fost mai greu au înghițit deja. Duda e deja principe !
și-apoi, să le luăm în ordine. Revoluție am avut ? Am avut. Comunistul din vremea lui Stalin a fost el primul democrat al țării ? A fost. A condamnat comunistul Băsescu comunismul ? L-a condamnat. E Ion Mihai Pacepa cel mai mare anticomunist român, împreuna cu Tismăneanu, desigur ? Este. Noi, românii, am văzut deja de toate culorile în ultimii douăzeci de ani de democrație.
Eu cred că e bine să ne păstrăm calitatea noastră principală, umorul, și să luăm în considerare și faptul că principesa Margareta de Hohenzollern (o prințesă adevărată !) ar putea fi prima doamnă a țărișoarei. Fără îndoială, și  Mircea Geoană și Crin Antonescu au șansele lor. și-apoi eu nu știu ce-au hotărît ei, sorții.
Pasionații de istorie, ca să nu mai vorbim de istorici, pot face comparații infinite între ultimul an de domnie al lui Cuza și peripețiile prin care trece Băsescu, militar ca și Cuza, în ultimul an al mandatului său de președinte. La orizont apare pe un cal alb un Hohenzollern. E în viață sau doar într-un film istoric ?

Petru Romoșan
17.04.2009

Statuie Interlopului !



Cu cîțiva ani în urmă, Liviu Mihaiu, pitorescul semnatar de la Cațavencu, a strîns semnături pentru ridicarea unui monument al Elisabetei Rizea în fața « controversatei » (monstruoasei, de rușine, demolabilei) Case a Scînteii - pardon, a Presei. Deși fără convingere, am semnat și eu în lista cu pricina. Locul simbolic din fața Casei fusese ocupat vreo 50 de ani de azi incalificabilul tovarăș Lenin. Ca multe încercări ale românilor din tranziție, și inițiativa lui Mihaiu a rămas ca-n tren. Poate că era doar o idee de presă și nimic mai mult. Tot ca o idee de presă aș propune și eu ca locul lui Lenin să fie ocupat de adevăratul erou al timpului nostru : Interlopul. Mă explic.
Sînt convins că în centrul societății românești s-a instalat temeinic Interlopul. Mii de fire îl leagă de politicieni, de mass-media, de oamenii de afaceri, chiar și de oamenii de cultură, cîți mai sînt, de țărani, de școală, de spitale - ce mai la deal, la vale, de tot ce mișcă. Ce-i leagă pe Traian Băsescu, Marian Vanghelie, Elena Udrea, Radu Mazăre, Marian Oprișan, Bogdan Olteanu, Norica Nicolai, Sorin Oprescu și toată fauna ? Se șoptește că Interlopul – el ar fi legătura lor invizibilă. Cine îi chinuie pe succesivii miniștri de Justiție care nu reușesc mica lor mare reformă ? Interlopul, atotputernic. Cine e mogul în media ? Cine hrănește cei mai mulți ziariști ? Cui i se închină cu evlavie conștiințele ce luptă pentru adevăr ? Interlopului erou, bineînțeles. Cu cine vor să negocieze delegațiile străine, FMI, Uniunea Europeană ? Prin intermediari mai mult sau mai putin interlopi, ei vor să vorbească cu Interlopul Român. Pentru că Interlopul Român e infailibil. El « ține » Serviciile Secrete. El iradiază în toate partidele. Cine a reușit să înfrîngă Partidul Comunist și Securitatea ? Interlopul, bineînțeles. E adevărat, Interlopul își avea și își are rădăcinile bine înfipte în Partidul Comunist și în Securitate. Iar oamenii de afaceri vin să-i pupe mîna, ca singurului Naș de care trebuie să-ți fie frică.
Parlamentul României e plin de avocați activi și de foști procurori și judecători pasivi. Cine e clientul lor ideal din umbră ? Cine le umflă conturile albe și negre și le hotărăște reușita printre confrați ? Interlopul, marele om. Dar spectaculoșii ziariști contemporani cu cine negociază discret cele mai serioase dosare care li se dau - cele care nu apar niciodată în presă, dar le asigură succesul într-o meserie atît de aleatorie cum este meseria de ziarist ? Cine stă în spatele atîtor nobile izbînzi pe care le vedem defilînd pe micul ecran ? Interlopul, el e garantul acestor superbe conștiințe ale anilor noștri. Fără Interlop, ei n-ar fi nimic.
Ce citește Interlopul ? Marele spirit nu consumă decît lucruri fine. Citește din cînd în cînd o pagină din Despre îngeri de Andrei Pleșu - un autor fermecător. Sau din confesiunile, sincere și foarte populare, ale lui Gabriel Liiceanu. Ori două-trei cărți de Patapievici. Omul recent, în orice caz. și, desigur, De ce iubim femeile ? de Mircea Cărtărescu. Citește cărți rare, numai bestselleruri. Dacă urmărește presa ?  
O, nu ! Presa e prea vulgară și cu totul coruptă.
Interlopul îi știe pe toți - și pe ziariști, și pe patronii lor, și pe politicieni - și e sătul. Dar o pagină bună de eseu sau de filosofie îl predispune pe eroul vremurilor noastre la melancolie : « În ce lume decăzută trăim… » Interlopul descinde din Negustorul de altădată, cel care a pus capăt hegemoniei Aristocratului. și o ipoteză riscată : Interlopul a ieșit chiar din capul Sociologului, alt erou controversat al timpului nostru. Interlopul : un sociolog pragmatic. Sau invers : sociologul nu e decît un interlop teoretic.
și criza economică ? Cine posedă bani peșin, frumos zornăitori, care pot înlocui amărîtele cifre virtuale ? Cine poate băga sînge proaspăt într-o economie mondială pe cale să-și dea duhul ? Numai Interlopul, cel ce ne-a amanetat viitorul.

Petru Romoșan
20.03.2009

« Orașul mic te fură-ncet »


Viteazul din Răchițele, Emil Boc – un fel de Sancho Panza ardelean – s-a deplasat la București cu a sa « gardă elvețiană » strînsă de prin primăria Clujului și de la UBB, ca să-l apere pe « papa » Băsescu în lupta sa neobosită cu mogulii și cu tot felul de mitici periculoși, dar mai ales cu bugetul statului. Clujul pare să-și trăiască ora lui de glorie : are un prim-ministru ! Oare așa stau lucrurile ? Fără complezență, trebuie să remarcăm că Transilvania nu are nici un ziar în limba română care să poată fi citit de toți locuitorii săi. La Cluj, spre deosebire de Iași, nu există o editură care să răspîndească gîndirea și simțirea ardeleană pe tot teritoriul locuit de români, pînă departe în Bucovina și în Basarabia sau în Timoc, sau printre românii răspîndiți în lume. Universitatea din Cluj e foarte mare și are un rector foarte important – cel mai important ! –, Andrei Marga, dar nimeni nu știe pe ce loc, 1 000 sau mai jos, se clasează această universitate pe glob. IMF-ul a reușit să-și facă un nume și adună studenți străini. Poate doar Banca Transilvania, care își are în continuare sediul central la Cluj, să fie o instituție ce impune respect, lucru important în aceste vremuri de criză. Nu e mai puțin lipsit de interes faptul că, la începutul crizei, primii care și-au retras banii din această bancă au fost clujenii înstăriți. Banca s-a bazat în acele momente dificile pe banii bucureștenilor. Frumoasă probă de patriotism local !

Fostul oraș cochet din inima Transilvaniei pare să fi devenit un Galați sau o Hunedoară a Europei bogate și civilizate. Ceea ce nu e neapărat rău. Întreprinderi ca Nokia pompează sînge proaspăt în economia locală, dar parcă orașul ar fi putut să aibă o altă traiectorie. Iar pentru mediocritatea destinului său de astăzi, e ridicol să mai dai vina pe maghiari. În același sens, susținerea echipei de fotbal U Cluj, un mit din vremuri revolute are ceva trist și neputincios. Deocamdată, și probabil pentru încă multă vreme, orașul Cluj-Napoca nu e decît capitala județului Cluj, la fel cum orașul Galați e capitala județului Galați sau Oradea, capitala județului Bihor.

Dar, dincolo de evidența că un oraș cu 300 000 de alegători nu e capabil să propună un ziar regional sau o editură care să iradieze național, Clujul n-a fost capabil să nască nici măcar un amărît de partid politic cu un proiect mititel pentru Ardeal.

Al. Macedonski nu a scris Rondelul orașului mic pentru Cluj. Eu îl propun la lectură numai ca semnal de alarmă.



Rondelul orașului mic

Orașul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade,

Cu oameni proști, dar cumsecade,

Ce nici nu știu că sunt poet.


Cu centrul intim și cochet,
și fără case cu arcade ;

Orașul mic te fură-ncet

Cu ale lui tăcute strade.


Prin umbra parcului discret,
Nu se strecoară mascarade 

și nu s-aud în el tirade

Despre-al politicei secret. –

Orașul mic te fură-ncet. 


Al. Macedonski (1854-1920)


Petru Romoșan
13.03.2009

COMEDIA ZILEI

Obama și satrapii 


Chiar daca SUA sînt mai întîi o democrație foarte puternică – recentele alegeri au confirmat-o strălucit –, dimensiunea imperială a Americii nu e de ignorat, mai ales în „provinciile” cu mari probleme, cum sînt Afganistanul sau Irakul, sau „prieteniile” mai recente, precum România și Polonia, sau Georgia și Ucraina. Schimbarea administrației la Washington, cu deosebire în cazul virajelor majore – iar alegerea democratului Obama este un asemenea viraj –, produce emoții în provincii și, în unele cazuri, probabil chiar coșmaruri. Îi am în vedere pe satrapii care au fost foarte apropiați de puterea neoconservatoare apusă. Barack Obama, istoricul președinte american, este indiscutabil mult mai interesat de democrație decît de fastul imperial al neoconservatorilor Reagan, Bush-tatăl și Bush-fiul, deși a repetat adesea că va apăra interesele americane oriunde s-ar afla acestea.

De curînd, președintele Afganistanului, Hamid Karzai, care a supraviețuit numeroaselor tentative de asasinat, a încercat altfel de emoții odată cu sosirea lui Richard Holbrooke la Kabul. și e puțin probabil ca americanii să reușească să stabilizeze Afganistanul cu același președinte. Altfel, un om cu o ținută desăvîrșită, un superstar al eleganței. Nici alți lideri foarte apropiați de SUA, cum sînt georgianul Mihail Saakașvili sau ucraineanul Viktor Iușcenko, nu se pot simți prea în largul lor în aceste prime 100 de zile ale noii administrații. În aceste des invocate prime 100 de zile, administrația americană ar trebui să vină cu noutăți importante și în partea noastră de lume. În orice caz, epoca Reagan s-a încheiat definitiv odată cu al doilea mandat al lui George W. Bush, considerat de specialiști lamentabil, iar neoconservatorii au ieșit din scenă fără glorie. Lasă în urma lor o criză ale cărei dimensiuni nu le știe încă nimeni.

Dar ce înseamna „satrapie” și cine sînt „satrapii” ? Un satrap, după dicționar, este guvernatorul unei provincii din Imperiul Persan de la domnia lui Cirus și pînă la începutul erei creștine. Un om puternic, cu apucături de despot. Iar satrapia este o diviziune administrativă a vechii Persii guvernată de un satrap. Adică o guvernare despotică, o tiranie.

Grecul Constantinos P. Kavafis a scris un superb poem despre soarta nestatornică a satrapului, intitulat chiar Satrapia. Iată cîteva versuri :


„și ce cumplită-i ziua cedării
(ziua-n care, înfrînt, depui armele)

și-o pornești pelerin spre Susa,

te duci la suveranul Artaxerxes,

care la curtea lui, amabil, te primește,

și satrapii-ți oferă, precum și alte favoruri.

Iar tu atuncea, împins de disperare, ești nevoit să accepți

lucruri pe care, iată, de fapt, nu le voiești.

Sufletul tău e-aiurea, tînjind după-alte glorii :

poporul și sofiștii să-ți cînte osanale,

să-ți dăruie ovații ce greu se pot obține,

visezi Agora, Teatrul, Cununile de Lauri.”

                         [1905, 1910]

Avem în românește mai multe traduceri din opera poetului grec, începînd cu aceea, remarcabilă, a distinsului clujean Aurel Rău, și încheind cu cea din 2008 a doamnei Elena Lazăr, din care am și citat.
Pentru satrapii pro-americani de pretutindeni, din Europa de Est, dar și din cea de Vest, din Orientul Apropiat sau Mijlociu, moșteniți de la neoconservatori și inventați înainte de noua criză financiar-economică mondială, ca și pentru „sofiștii” din jurul lor și alți curtezani, vin vremuri de criză de carieră.


Petru Romoșan
20.02.2009

COMEDIA DE WEEK-END

Proba scrisă a candidaților


Mare tevatură la candidatură ! Băieții vor să-și mărească averea. și, la competențele lor dovedite, funcțiile înalte în stat reprezintă cea mai sigură, dacă nu cumva singura, oportunitate. Acum ori niciodată ! Funcțiile obținute cu greu în partide – cuțite pe la spate, sfori, prefăcătorie, mulți bani, multiple interese – trebuiesc transformate în alți bani. Cum ? Cu ajutorul statului : o vacă mare, grasă și bună de muls.

Să le cercetăm puțin « argumentele » scrise. Cît de solidă e opera scrisă a candidaților ? Sînt toți oameni trecuți de o anumită vîrstă, au stat cu toții o vreme în opoziție, cel puțin de formă, și deci, una peste alta, au avut destul timp pentru scris. Adrian Năstase, spre exemplu, a semnat mai multe cărți. La fel și Valeriu Stoica. Bune-proaste, ele există și poți să-ți faci o idee despre capacitățile autorilor lor. Dar agresivii candidați de anul acesta – Stolojan, Geoană, Tăriceanu – au compus și ei ceva ?

Theodor Stolojan se intitulează « economist » de vreo 40 de ani. Are și doctoratul. Îi cunoaște cineva ideile economice revoluționare ? Au fost ele înregistrate undeva ? Mircea Geoană : singura lui operă scrisă cunoscută dar netipărită pînă azi e scandaloasa scrisoare către Emil Constantinescu, cu considerațiile ireverențioase la adresa lui Ion Iliescu. Deși scrisoarea circulă în cîteva exemplare în samizdat, nici o editură și nici un ziar n-au reușit să intre pînă acum în posesia ei. Cît despre proiectul lui Geoană pentru România, el apare destul de limpede : Mircea Geoană e fiul generalului Ion Geoană, personaj important, și deci a venit și rîndul lui să fie prim-ministru în România. Totul pare destul de clar. Călin Popescu Tăriceanu ne asigură ca PNL-ul este partidul competenței economice. Trebuie să recunoaștem că liberalii au făcut mulți bani. Cum-necum, i-au făcut. Iar Varujan Vosganian e autorul unor articole cu conținut politic și/sau economic – uneori mai istețe, de multe ori confuze. Totuși, gîndirea lui Călin Popescu Tăriceanu a fost pusă pe hîrtie sau nu ?

Să presupunem că vreo cancelarie occidentală, vreun mare ziar sau vreun fond de investiții ar vrea să se informeze despre gîndirea economică sau viziunea politică a candidaților la înalta demnitate de prim-ministru al României. Propun să-i uităm pe ziariștii băștinași, care de altfel nici nu se interesează de asemenea chestiuni intelectuale. Ce s-ar putea desprinde ? Că Stolojan le va confisca valuta, că Mircea Geoană va trăda la primul colț sau că Popescu Tăriceanu preferă motocicletele și lectura extraselor bancare. Am fi dorit să cităm cîte ceva din creația teoretică, politică sau economică a unor oameni care se propun să se ocupe de destinele a 20 de milioane de români europeni. Altceva decît anostele programe politice, scrise sau rescrise de alții. Nu am găsit nimic. V-o amintiți pe Elena Ceaușescu : « Dovada, dovada » ? Dovada competențelor candidaților nu există, și, ce-i drept, nici nu a fost obligatorie. Îi rămîne electoratului să o ceară și să o obțină de-acum încolo. Pentru că democrația nu e un dar, ci un efort colectiv și continuu.


Petru Romoșan
3.10.2008

COMEDIA DE WEEK-END

Media sub cenzura economică


Stăm prost în multe domenii vitale – educație, sănătate, cercetare -, infrastructura e la pămînt, dar stăm foarte bine cu presa și televiziunea : avem, probabil, cel mai mare număr de ziariști pe cap de locuitor din Europa. Stăm la fel de bine cu politicienii și fotbaliștii. De altfel, traseismul din politică sau transferurile din fotbal se practică la fel de frenetic în presă. Foarte mulți ingineri, doctori, filologi, fizicieni și matematicieni nu-și mai fac meseria pentru care s-au pregătit – ei sînt ziariști. De vină e democrația, bineînțeles. Ea trebuie să fie apărată chiar cu prețul abandonării presupusei vocații inițiale. Numai că presarii lucrează, în marea lor majoritate, la « oligarh ». Or, se știe încă din Antichitate : acolo unde e multă oligarhie nu prea e democrație, și deci nici libertate pentru presă. Nivelul scăzut de libertate a presei azi în România e și în directă legătură cu nivelul profesional de tot mediocru al ziariștilor. De asemenea, ar trebui pus în cauză și jalnicul amatorism al « oligarhilor ». Să recunoaștem : nici oligarhii nu sînt ce se pretind a fi. Pe de altă parte, fără detestații oligarhi, care duc mîna la buzunar, ziaristul contemporan, mercenar și lipsit de ideal cum e, ar dispărea din decor. Cenzura economică e astăzi mai brutală, mai imbecilizantă decît chiar sinistra cenzură politică de mai ieri. De fapt, ambele tipuri de cenzuri se întîlnesc în delirul lor ideologic. Să-i deosebești pe profesioniștii presei de impostori a devenit deja o misiune imposibilă. și ar mai fi de adaugat, culmea : cenzura economică aplicată presei băștinașe nu duce la nici o eficiență economică. Înțeleagă cine poate !

Costache Faca (cca 1800-1845), autorul poeziei Ministrul, boier cu stare, se înrudea cu domnitorul Alexandru D. Ghica, a fost prieten cu Anton Pann și a făcut parte din Societatea Filarmonică, organizație masonică. Tot el este autorul primei piese de teatru românești scrisă pentru a fi jucată, Comodia vremii (1833). 


Ministrul

Un ministru foarte vesel deunăzi m-a-ntîmpinat :

Ascultă, zise, iubite, cenzura s-a ridicat !

Slobod e de-acum tiparul după planul ce-am propus

și cît m-am silit la-aceasta o cunoaște Cel de Sus.

Am făcut proiect cu ponturi, proiect foarte minunat :

Slobod să fie tiparul, cenzura s-a ridicat.

Numai toti ai Stăpînirii să nu fie supărați,

Precum și judecătorii – și ceilalți amploaiați ;

Divaniții iar de obște, dejurstfașii* iarăși toți,

De nimeni de cei din slujbă niciodată să nu poți

Să scrii ceva despre dînșii, nici de rude, nici de frați,

și de-or fi avînd prieteni iar să fie respectați.

Poți să scrii de calicime, ca de proștii răposați,

De femei fără protecții și de toți cei scăpătați...

Slobod deci este tiparul după planul ce-am propus

și cît m-am silit la-aceasta o cunoaște Cel de Sus.


Costache Faca

* dejurstfașii = comandanții militari

Petru Romoșan
22.08.2008

Comedia de week-end

Perturbări morale vechi și noi

 

Cel mai mare poet al Ardealului, putem să-l numim chiar « poetul național al
Transilvaniei » - și la acea vreme erau mai multe țări în care se visa în limba română -, Octavian Goga a avut un sfîrșit de carieră, și chiar un sfîrșit pur și simplu, foarte trist. Ca prim-ministru al unui fantomatic guvern de extremă dreaptă, în 1938, prin cîteva violente măsuri antisemite, a reușit să-i facă un rău maxim scriitorului și patriotului care purta același nume. Ca un ardelean serios dar naiv, a crezut în promisiunile și excesele aventurierului care a fost Carol al II-lea. Recuperarea lui n-a reușit-o încă nimeni
cu adevărat – rămîne ca o datorie pentru generațiile prezente și cele viitoare. Mai ales pentru cele născute în Ardeal.
În textul care urmează ne vom recunoaște ca într-o oglindă, cu dubiile noastre de azi, deși Octavian Goga vorbește despre perioada imediat următoare primului război mondial.

Petru Romoșan
25.07.2008

 

Tabla valorilor

[...] Perioada  de după războiu va rămîne în istoria țării și prin caracteristica sguduire care a eclipsat tabla valorilor la noi în aceste zile. Sociologul de mîine va cerceta lucrurile în amănunte și va stabili cauzele. Va accentua de sigur o serie de circumstanțe atenuante, va invoca spiritul nivelator al tranșeelor, va vorbi de efectele imediate ale votului universal, va arăta stările de înfățișare culturală cu totul particulară a nouilor provincii și altele, găsind, firește, explicație pentru toate. Fenomenul în sine însă nu va putea fi contestat și deocamdată prezentul suferă pe urma lui. În fața noastră se desfășoară un dureros proces de perturbare morală a societății. Este groaznica năvală a nechemaților, declasarea continuă a tuturor slujbelor, diminuția de prestigiu a tuturor culmilor din viața noastră publică.
Dela un capăt al țării la celălalt s’a putut înregistra această tendință de regresare a valorilor. S’ar părea că pe o vastă suprafață energiile noastre se mișcă greu și că Romînia Mare, ­– cum îi zic foarte mulți dintr’un impuls de grandilocvență inoportună, – este în aspectele ei multiple mult mai mică și mai primitivă decît regatul de ieri. Nerînduiala a crescut, rolul instituțiilor diverse e mai șters, resorturile mecanismului de stat au slăbit, și, ce e mai trist, ravagiile incompetenței sunt într’o permanentă creștere. Niciodată în ultimele decenii n’au cerut cuvînt mai multe jumătăți de oameni ca acum cînd pînă sus de tot prostia deaproapelui te urmărește la tot pasul...
De sigur eclipsa de inteligență este generală și a năpădit toate domeniile, terenul de manifestare clasică însă e politica, priviți împrejur și veți vedea aici strașnica eflorescență a mandarinilor răsăriți peste noapte. Cîntăriți aceste admirabile personalități pe care faima le poartă în carul de triumf și judecați–le după dîra de lumină pe care îl lasă în urmă. Ce să mai umblați pe la București, pașnici cetățeni din Ardeal, deocamdată uitați–vă la voi acasă. Din mijlocul unei vieți patriarhale un vifor a smuls parcă rădăcinile de ieri și ne–am pomenit cu toții din bun senin cu o fantastică exagerare a tuturor proporțiilor. Lumea a ieșit din făgașul ei de normalitate, ierarhia valorilor s’a frînt. Politica a scormonit rărunchii societățtii și ca în orice mare vîltoare bolovanii grei s’au lăsat mai la fund, aruncînd  la suprafață vreascurile ușurele. Efectul e în adevăr dezastruos și cu multe nuanțe de ridicol. Spărgînd coaja unei obscurități de-o vieață, a dat busna înaintea noastră o falangă de „fruntași” în ale politicei. Toți au rețete pentru durerile patriei, acești adorabili doctori ai Ardealului. Ei strigă la adunări publice jicnind indulgența nemăsurată a bieților tărani, ei dau interviewuri la gazetele din București care le anunță sosirea în Capitală la știrile zilei. [...]

Octavian Goga
(din volumul Mustul care fierbe)

Stînga, dreapta, stînga-mprejur

 

În ultimii zece ani au încercat să se exprime - prin cărți și reviste, mai puțin prin cotidiene sau la televiziune - numeroși intelectuali de stînga. În ciuda acuzelor interesate care li s-au tot adus, ei nu au nici o legătură cu defunctul comunism, aș zice chiar dimpotrivă. Grav e că acești intelectuali veritabili nu au vreo legătură nici cu partidul care ar trebui să le reprezinte idealurile, fie și parțial, PSD-ul. Iar dacă e de înțeles că unii lideri ai PSD-ului - ca Adrian Năstase și diverși baroni județeni, realeși recent cu brio - sînt preocupați numai de numărarea gologanilor, e în schimb surprinzător că Bunicuța, Ion Iliescu, fost director de Editură Tehnică, nu s-a obosit să-i atragă spre partidul său pe noii intelectuali. Sau poate că a încercat, dar nu a reușit mare lucru. Intelectualii care au forfotit și încă mai forfotesc în jurul și în sprijinul PSD, aproape toți de vîrsta a treia, sînt foști tovarăși de drum ai vechiului regim și ai liderilor de atunci. Iar ceea ce Ion Iliescu nu a reușit cînd era instalat la Cotroceni nu are cum să mai reușească azi, la final de carieră. Noii intelectuali de stînga sînt jenați de orice eventuală apropiere de PSD. De aceea nici nu-i numesc aici – mi se pare și mie necesar să evităm orice coliziune de imagine cu un partid pe care aceștia nu și-l revendică de nici un fel.
De altfel, nici de cealaltă parte, adică la dreapta, dar din cu totul alte motive, lucrurile nu stau mult mai bine. Deși avem o mare buluceală pentru adjudecarea titlului, vezi Doamne, nobil de intelectual de dreapta. Foarte mulți dintre cei ce se prezintă azi categoric de dreapta au în CV-ul lor zeci de ani de activitate prestată sub Ceaușescu. Iar cei mai tineri i-au avut ca mentori sau profesori pe vechii tovarăși. Mai toți acești așa-ziși intelectuali de dreapta au încercat să-și inventeze o nouă identitate, hotărît anticomunistă, de multe ori cu prețul căderii într-un penibil extremism. Luarea în posesie necritică a interbelicului autohton, impregnat de extremism, a fost utilă pentru travestirea în grabă a unor identități cît se poate de tovărășești.

Odată cu venirea surprinzătoare la președinție a lui Traian Băsescu - o ipotetică mînă forte ce putea aduce aminte de Carol a II-lea sau de Ion Antonescu -, intelectualii români dotați cu un discurs mecanic de dreapta, pseudo-anticomunist, păreau să-și fi găsit Tătucul visat. N-a fost să fie : în 2008, Traian Băsescu pierde alegerile locale, iar la viitoarele scadențe electorale nu i se pot prevedea mari succese. « Fripturiștii » sau « ciolănarii » intelectuali de dreapta au intrat în panică. Nici acești intelectuali, ca de altfel nici Traian Băsescu, nici partidul său, PDL, n-au un proiect pe termen lung pentru România. Un ultrapopulism în discursul politic combinat cu o sălbăticie machiată liberal în domeniul economic, cu scopul vădit al îmbogățirii imediate, nu ține loc de proiect național.

Apropierea prea mare a unei părți a intelectualilor - a cîtorva grupări, în fapt - de liderul presupus charismatic nu a fost decît o formă agravată de oportunism. Sau, mai trist, în destule cazuri, o dovadă a lipsei de independență a unor cariere construite ocult și factice în ultimii 20-30 de ani. În cazul defecțiunii pe model Emil Constantinescu a eroului lor, Traian Băsescu, învins într-un fel sau altul de cei „322” (în fapt, aceeași Securitate), soluția care-i mai rămîne unui Patapievici și alor săi este încă un marș împotriva comunismului cu o pancartă mare pe care să stea scris „Elena Udrea for president”. și dacă tot l-am numit, H.R. Patapievici, înalt funcționar de stat, lefegiu instituțional adică, nu și-a respectat deloc în ultimii ani obligațiile de rezervă, printre care și cele de non-partizanat, ale oricărui autentic servitor al statului. Ceea ce ne permite, ba chiar ne obligă să-l ironizăm fără rezerve și să-l alăturăm profesoarei Elena Udrea, specialistă în parcări și afaceri imobiliare.



Petru Romoșan

14.07.2008

Comedia de week-end

ROMÂNUL șI POEZIA LUI

 

Celor încă preocupați de cultura și limba română, celor care cred că și-au pierdut busola în mizerabila tranziție spre nicăieri, ca și celor obosiți, celor care se cred înfrînți de o realitate copleșitoare le propunem un text magistral. El vine de la Andrei Mureșanu, unul din fondatorii națiunii române. E bine să ne întrebăm din timp în timp cine sîntem, de unde venim, încotro mergem.

Petru Romoșan
10.07.2008

 

“A fost un timp, și încă îndelungat, de care românul bine-simțitori numai cu lacrămi-și poate aduce aminte, cînd limba românească, deși vorbită de cea mai numeroasă parte a poporățiunei ce se află în această țară, era mărginită numai pe lîngă biserică și pe la casele locuitorilor români, apăsați de toate părțile, iar de a fi întrodusă și cultivată prin școale, de a fi recunoscută de limbă a țărei, cum era ea a comunicațiunei în această patrie, nu poate fi nici vorbă. A fost iarăși un timp, care, însă, fie mărire Domnului, nu ținu așa mult, cînd această limbă, vorbită mai de un milion și jumătate locuitori numai în această țăruță muntuoasă, era amenințată că în termin de zece ani va fi scoasă pînă și din casa Domnului, azilul ei cel mai putinte. În astfeli de împregiurări vitrege nu e mirare dacă mulți din fiii națiunei române, crescuți la pieptu-i cu frăgezime de mamă, naintați la școale străine, căci române nu era, pentru cultivarea puterilor sufletești, în loc de a-și arăta mai tîrziu gratitudinea cu care omul este datori către fiecare binefecatori al său și cu deosebire fiul către mamă, rușinîndu-se de ea, sau că trecea cu totul la castrele străine, mulțămindu-se a fi acolo coada, cari ar fi fruntea în sînul duioasei lor mame, sau că primea nume de grec, poate după religiune, mai ales la Sibii și Brașov, și prin aceasta cîștiga oareșcum bilet de a putea îmbla și ei în vestminte cetățene, fără a suferi ca să le mai zică cineva români, fiindcă, după a lor părere, români era numai aceia cari ținea de coarnele aratrului, lega, încărca și descărca marfele neguțătorilor, cu un cuvînt, cari purta îmbrăcăminte țărănească. Cel ce se îndoiește cît de puțin de cuvintele mele cerce și acum la Brașov și va afla că cei de altă limbă pe neguțitoriul român, îmbrăcat cetățănește, deși acesta astăzi nu se mai rușinează de limba și nățiunea sa, nu-l numesc român, ci grec.
Aceste timpuri de tristă suvenire acum au trecut, și limba românească astăzi se bucură de aceleași drepturi ce le au și celelalte două limbi din patrie, adecă germana și maghiara. Legile și ordinățiunile guvernămîntului se publică în limba noastră ca și în celelalte, petițiunile se primesc în această fără piedecă legiuită, și de pe la mai multe dregătorii politice am văzut
și vedem și rezoluțiunile împărtășite tot în această limbă. Deci de la noi atîrnă acum a da acestei limbi o cultură, de care ea este capace, și a o aduce la demnitate, ca cu timp
și ea să poată figura între limbile cele mai cultivate din Europa.”

Andrei Mureșanu
(Fragment din „Românul și poezia lui”, Telegraful român, 1853)

Comedia de week-end

Gulerele albe, ciocoii recenți

Adrian Năstase, Bombonel cel Vechi, are profilul unui ciocoi rezultat din Revoluție ? Dar Adriean Videanu ce-ar fi ? Neo-Bombonelul marmurei și al bordurilor ? Dar domnii clujeni, Emil Boc și Vasile Dancu, n-or fi și ei tot niste ciocoi născuți ca Venus din spuma toxică a Revoluției ? și Ion Iliescu, uitat din cealaltă revoluție, și Traian Băsescu, anticomunistul recent ? O țară de Dinu Păturici, unii mari și alții mici. și de tot felul de pseudo-patricieni. Toți cu gulere albe.
Cezar Bolliac (1813-1881), marele ziarist de la mijlocul secolului al XIX-lea, om politic, scriitor, merită sa fie redescoperit, recitit. Ciocoii din revoluție - o sinteză politică în versuri, magistrală - ne ajută, la mai bine de un secol și jumatate de la scrierea ei, să ne înțelegem contemporanii.

Petru Romoșan
27.06.2008

Ciocoii din revoluție
Num-opinca, sărăcuța,
Numai ea nu ne-a-nșelat,
Numai dînsa, ea micuța,
Numai ea nu ne-a trădat ;
Dar ciocoii gulerați
Sînt la inimă spurcați.

Ei intrau să fure sume
și la ruși să-și facă rost.
Ca să-i spui pe toți pe nume,
Voi nu-i știți cîți au mai fost ?
Nu știți că au fost spurcați
Toți ciocoii gulerați ?

Că eu bine-am spus, săracu ;
Eu v-am spus numaidecît
Că n-ai să te-mpaci cu dracu,
De i-ai face orișicît :
Toți ciocoii gulerați
Sînt la inimă spurcați.

Ba c-om face, ba c-om drege,
Ba s-avem și pe boier ;
C-o fi bun de-l vom alege
Pin guvern, pin minister.
Dar ciocoii gulerați
Au fost, cum am zis, spurcați.

Că-ncepur-a face fracții
ș-a lega pe opincari :
Într-o lună,-n trei reacții,
Ne-au scăpat ăi măcelari.
Că ciocoii gulerați
Sînt la inimă spurcați.

și noi, tot cu evanghelii
Din balconuri predicam ;
Tot spuneam parascovenii
și-i iertam, ne împăcam ;
Dar ciocoii gulerați,
Ei rînjeau că-s rău spurcați.

Cînd venir-apoi muscalii, ””
Agi, spătari și controlor !
Alții ”” mîrleo ! fug cu banii.
Turcii pradă și omor.
și ciocoii gulerați
Rîd de noi că stăm legați.

Toat-opinca-n pușcărie ;
Toți legați, săraci lipiți,
Zac în ploaie pe ghimie,
Pribegesc proscriși, goniți,
Iar ciocoii gulerați
Rîd de noi că-i credem frați.

Num-opinca, sărăcuța,
Numai ea nu a furat ;
Numai dînsa, ea micuța,
Numai ea
nu a trădat.
Iar ciocoii gulerați
Sînt spurcați și veninați.

Cezar Bolliac
Brașov, 10 decembrie 1848

Comedia de week-end

Cum trăiește Vodă ?

Românii au intrat într-o frenezie electorală vecină cu demența (cazul ștefănești etc.). Ce-i mînă în luptă pe bravii combatanți ? Ciolanul, numai ciolanul. Ce va fi mai încolo pentru alegerile prezidențiale ? Cît de mare e, de fapt, ciolanul lui Vodă ? și, mai ales, cum trăiește Vodă ? Spectacolul se anunță grandios.  
Poet adevărat – el e autorul poemului de antologie pentru copii Fricoșii  –, ziarist socialist, Ion Păun-Pincio (1868-1894) scrie și cel mai bun poem social despre… viața lui Vodă. Lui Ion Păun-Pincio i se reproșează absurd că a fost supraevaluat în anii ’50. Dar el n-are
nici o vină. Murise tînăr, cu 50 de ani mai devreme.

Petru Romoșan
12.06.2008

Pe stradă    

                       I

”” Ce-o fi aici, că-i strașnică lumină ?
Se vede, bre, de parcă-i lună plină –
și drumu-i alb – curat ca apa lină…

”” Dar ce socoți, că ești în sat la noi,
Să cazi în gropi, mergînd pe lîngă boi ?
Aici stă Vodă, bre, și cu cei doi !
și cum foiesc, de parcă-i iarmaroc !
”” Ce te boldești, mojice, -n drum ? Fă loc !  –
”” Å¢i-a tras ? S-o strîngi, că-i bună de noroc.

Aici tot mîndre curți țin șir – și cum
Sclipește-un geam pînă departe-n drum –
și noi acasă, bre, chiorîm de fum !

Colea pesemne-i chef și voie bună ;
și vin boerii cîrd – mereu s-adună –
De cîntece văzduhu-ntreg răsună.

Văd una printre ei cu sînul gol
și-n jurul ei vreo patru-i dau ocol –
Așa muiere, mă, te dă de gol…

Te uită, -n rînd cu dînșii stă și-un cîine.
De-o fi și-n rai c-aici atîta pîine –
Eu n-aș mai vrea s-apuc ziua de mîine…
[…]

1894
Ion Păun-Pincio

Comedia de week-end

Poezia primarului

 

Vă dați seama cîți primari noi (chiar și cei vechi tot noi o să fie) vor pleca în vacanță la vară, la munte și la mare, în țară și, mai ales, în străinătate ? Iar domnului Emil Boc și numeroșilor colegi ai Domniei-Sale nu le-a scris nimeni nici o poezie. Numai editoriale, și acelea otrăvite. Drept îi ?
Unul dintre cei mai buni comentatori ai alegerilor locale, ca și ai alegerilor generale, de altfel, a fost N.T. Orășanu (1833-1890). N.T. Orășanu, înaintea lui I.L. Caragiale, practică, mai bine de două decenii, o critică feroce a vieții publice băștinașe. Opera lui poetică – în fapt, cronici rimate – este o descriere aproape exhaustivă a ideilor politice de dinainte de 1877, adică de la începutul drumului ce ducea spre o Românie independentă, modernă. Este opera unui sociolog avant la lettre, unul interesat de problematica guvernării. N.T. Orășanu poate fi considerat strămoșul analiștilor politici de astăzi. Aceștia însă se deosebesc radical de înaintemergător prin capacitatea lor excepțională de adaptare la o scenă politică dominată de corupție, oportunism, servilism. Sînt deci mai degraba strănepoți ai personajelor lui Orășanu.
N.T. Orășanu face trecerea de la cronicile rimate ale începutului de secol XIX (povestea mavroghenească, despre zaveră, despre ciumă, memorialul focului mare) la ziaristica politică devastatoare din ultimele decenii ale aceluiași secol, constituind adică puntea dintre poeții cronicari (Al. Beldiman, Pitarul Hristache, Zilot Românul, Anton Pann) și scriitorii-gazetari de la Hasdeu la Caragiale, Eminescu și Vlahuță.
N.T. Orășanu a scris, pină la proba contrarie, cea mai bună poezie dedicată primarului.

Petru Romoșan
30.05.2008

 

S-a ales primar
Astăzi se alege
De către ciomege
Comuna la noi.

Ura ! Să trăiască
Gașca boierească,
Nafilea* ciocoi !

Astăzi se numește
și se întărește
Marele primar.

Ura ! Căci ăst post
E cel mai cu rost
Pentru buzunar.

Azi e zi de gală
Pentru Capitală,
Pentru ăst oraș.

Ce de vin mai curse !
Cît rachiu se supse !
Ce mai adălmaș !

Biata primărie  
Sta în văduvie,
Dar însă acum

Bandele voioase
Cu bîtele groase
Ieșiră la drum.
Ieșiră și-ndată
Urna fu luată
De cu noaptea chiar.

și astfel se dete
De bandele bete
Comunii primar.

De-acum fiecine
Vede foarte bine
Că lucrul s-a pus

Pe cale curată,
După cum fu dată,
Porunca de SUS.

Prin urmare dară,
Rău să nu ne pară
C-avem azi ciocoi.

Să ne facem cruce
Că nu ne aduce
Primar vreun nemțoi.

N.T. Orășanu

* nafilea = (probabil) « bogat » sau « nobil » (de la « nafea » = bla­na de pe burta vulpii folosită la căptușirea căciulilor boierești)

Comedia de WEEK-END

Dicționar politic pentru eternitate

 

Nu-l cunoașteți pe Nae Orășanu ? Chiar nu v-a ajuns niciodată la ureche numele acestui teribil opozant ? și totuși... El este nașul « micilor » sau, dacă preferați, al « mititeilor »
și al « bateriei » (vin cu borviz la gheață). Undeva, pe Strada Covaci, la numărul 3, în crîșma
La Iordache (localul fraților Constantin și Iordache Ionescu), nu departe de Strada Lipscani. Alte formule care au făcut farmecul unei epoci nu au ajuns pînă la noi : « naturală » (apă rece), « pricină » (sticla mică de vin), « idee » (țoi de țuică), « focos » (ardei), « patricieni » (cîrnați – ascendenții micilor), « taifas » (cafea), « mar­ghiloman » (cafea cu rom),
« baionete » (scobitori), « protocol » (socoteala). Aceste ziceri gastronomice (cele mai multe i-au fost atribuite lui Orășanu), precum și alte « invenții » politice au circulat cu mult înaintea producțiilor celebrului nostru Caragiale național. Orășanu ocupa la Iordache masa 6, împreună cu Gălășescu și alți politicieni și ziariști, în frunte cu Mihalache Mar­ghi­lo­man.
Era numită Masa vînătorilor, a mincinoșilor, inventatori de glume. Masa 5 era a literaților :
B.P. Hasdeu, Radu Rosetti, Nicolae Nicoleanu, Nico­lae Filimon, Ion C. Fundescu (Nicolae Vătămanu – Catastih de bucureștean, Editura Litera, București, 1980).
Scriam cele de mai sus și altele anul trecut în deschiderea volumului care-l readucea
în actualitate pe N.T. Orășanu (1833-1890) după 130 de ani. Volumul conține și un « Dicționar politic sau Epoca pruso-ciocoiască ». Schimbînd datele de atunci cu cele de azi, dicționarul poate fi utilizat cu folos. Iată cîteva « litere ».

Petru Romoșan
23.05.2008

Elecțiuni
Elecțiuni – adunare pe colegii și comune,
Unde s-aleg deputații ce guvernul îi propune.
Operațiune care, recunoscută de lege,
Se efectuă adesea prin trînteli și prin ciomege.
Bandele de haimanale sînt motorii principali
Cînd se află la putere boieri constituționali.

Justiție
Justiție – o cochetă ce se dă numai pe bani ;
Printr-însa se înțolește mare număr de golani.
Ea se dă prin intermediul unor oameni învățați,
Cu diplome pe hîrtie, doctori sau licențiați.
Îi cunoașteți locuința acestei femei pierdute ?
Nu veți bate cale multă ! O găsiți în orice curte :
Domnul Weissa și mai bine vă dă informațiune,
C-a condus-o la brațetă mult timp prin Casațiune.

Hatîr
Hatîr, cum de toți se știe, este un cuvînt turcesc,
Altoit destul de bine în sistemul boieresc.
Prin hatîr se capăt’ slujbe, prin hatîr averea-ți pierzi,
Prin hatîr ești cîteodată trimis după icre verzi.
Ca să nu strice boierii înaltul domnesc hatîr,
Dau adesea națiunii un guvern curat catîr.
Adică, cu alte vorbe, prin hatîr vedem cuziști
Cocoțați în capul țării cu marii februariști.

Lege
Lege – e o cîrpă veche, aruncată în gunoi,
Cu care își șterge nasul toată droaia de ciocoi.
Într-un timp juca rol mare, însă-acuma biata lege
Căpătat-a pe spinare burdușeală de ciomege.
Dar tot mai sînt proști în țară ce se țin mereu de ea
și care cred că odată are iar a învia.
Rolul ce juca odată legea-n țară-aici la noi
Azi îl joacă despotismul, cu deviza : Așa voi !

N.T. Orășanu

Înmormîntarea live

 

Care ar putea fi marea speranță a românului de astăzi ? Simplu : să aibă parte de o înmormîntare transmisă în direct pe toate televiziunile. Așa, ca pentru Ioan Paul al II-lea sau Ronald Reagan. Iată proba maximă că ai reușit în viață. I-ai păcălit pe toți. și să se spună despre tine că ești lingvist, profesor, doctor, președinte, cel mai sensibil actor (fără să se amintească de poeziile cu Elena și Nicolae Ceaușescu pe care le-ai recitat – toți comentatorii s-au născut după 1989 !), revoluționar de profesie, templier, mason sau măcar Irinel Columbeanu. Să rezulte clar că ești mai ceva ca Shakespeare, Goethe, Dante și alte genii depășite. La urma urmei, au fost aceștia filmați și transmiși live pe catafalc ? S-au exprimat despre ei analiștii politici ? “Nu, categoric nu”, ar spune cel mai mediatizat fiu al poporului. Cîte editoriale pot fi citite pe Internet despre înmormîntarea lui Balzac sau a lui Tolstoi ? Au comentat Popescu și Ionescu pe această temă ? Nu, categoric nu. În ceea ce-i privește, marii analiști români contemporani i-au depășit nu numai în calitate pe scriitorii din trecut, normele noastre republicane au bătut toate recordurile : ei sînt autorii celor mai întinse opere din istorie. Numai gîndire ! și totuși, mai e destul de făcut. De exemplu, nemuritoarele noastre prezentatoare ar trebui să ne anunțe rating-ul : « La înmormîntarea marelui X, canalul nostru a făcut 1,8 puncte. » Sau : « Ne așteptăm ca la înmormîntarea fotbalistului Y, toate audiențele să fie pulverizate. » În plus, la o îngropăciune pe cinste trebuie adusă muzica, mai ales specificele noastre manele. și ar trebui să fie prezenți la înmormîntări din ce în ce mai mulți oameni politici, fete frumoase cît mai dezbrăcate și staruri media. Această prestație le e tuturor de folos, atît răposatului, cît și politicianului, care va obține, cu siguranță, și mai multe voturi, dar și vedetelor, care vor atinge noi culmi de audiență, cu publicitatea aferentă etc., etc. Trebuie să recunoaștem că minunații noștri comentatori TV sînt accesibili. Îți iei o bere, alune, zappezi și gata : analiza poate începe. Analiza și sinteza. Ca la Securitate. De altfel, Securitatea noastră actuală ne-a împlinit un mare vis : toate informările și turnătoriile se produc live. Glasnost 100 %. Urmașii noștri vor fi deplin informați – să ne gîndim și la CNSAS-ul viitorului ! Astăzi totul se întîmplă în direct. De la botez și pînă la sfîrșit. și nimeni nu e lăsat deoparte. Această ultraperformantă hîrtie de prins muște, televizorul, nu ratează nimic. Dacă nu ai imagine, ești mort. Nu toți morții sînt însă egali : unii sînt morți cu imagine, ceilalți – neant. O precizare este absolut necesară. Înmormîntările televizate sînt numai pentru ai noștri. Un bun al poporului. Fără anticomuniști, deținuți politici și oameni prea serioși – nu fac rating. În rest, totală libertate. Fiecare poate să fie înmormîntat cum vrea el. Dar fără transmisiuni în direct, fără microfoane, fără inegalabilele noastre prezentatoare.  

Petru Romoșan
03.04.2008




House Season 7