© Bogdan Constantinescu
Între o eră şi alta

© Bogdan Constantinescu
Ce, iară ninge ?
Iară stau în coteţ şi citesc ?

La şapte ani de la apariţia cărţii mele la editura Compania (Retori, simulacre, imposturi, 2003), am acea senzaţie despre care au vorbit mulţi autori apropo de cărţile lor mai vechi: naiv, depăşit, anacronic. Totuşi, punînd lucrurile în perspectivă, cartea aceasta se plasa explicit în actualitatea intelectuală, la jumătatea drumului dintre eseul filozofic şi jurnalistică. Eventuala ei relevanţă se leagă în mare măsură de context.
Este exact ce se întîmplă şi cu activitatea intelectualului public în general, sau cel puţin ar trebui să se întîmple. Contrar percepţiei comune de la noi, valoarea acţiunii unui intelectual public nu se întemeiază nici pe opera lui filozofică, nici pe disponibilitatea de a semna apeluri de tip GDS, ci pe relevanţa a ceea ce spune despre problemele vitale ale societăţii în care trăieşte, la acel moment. Este o cale de mijloc ce mediază între public şi privat, între « filozofie » şi viaţa de zi cu zi. Însă această cale nu are, încă, suficientă consistenţă la noi.

continuare »

În numărul din decembrie 1937 al revistei Artă şi tehnică grafică, pictoriţa Maria Droc publica « desenul unui copil din clasa 3-a primară ». Scria atunci şi cîteva rînduri emoţionate despre farmecul artei copilăreşti, care « rezolvă liric şi naiv » probleme care fac « chinul pictorilor încercaţi ». Artista avea şi va avea etern dreptate. Doar că azi, acest desen din 1937 ne apare impregnat şi de altceva, pe lîngă lirism şi naivitate. Multe s-au schimbat în viaţa şi în imaginarul copiilor noştri ! Oare cum ar relata un copil din 2010 experienţa din care s-a ivit acest desen ? Şi cum ar desena-o ?

În mai 1942, Petru Groza relatează întîlnirea lui cu Ion Antonescu. A fost practic forţat atunci să-i ceară Mareşalului o audienţă pentru a obţine o viză de trecere în Ungaria care i se refuza sistematic. Antonescu îşi dorea de mult această confruntare. Şi a fost cu scîntei (textul integral a apărut în Adevărul literar şi artistic din 2 septembrie 2003).
Uluitor este şi azi respectul cu care Petru Groza îşi tratează adversarul politic. Şi simplitatea cu care înregistrează absenţa oricărui teren de negociere. Cei care îşi închipuie că injuriile şi aranjamentele fac parte din tradiţia politică a românilor vor fi foarte dezamăgiţi.

Însemnări. O conversaţie cu Mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul României

 « […] A vorbit înainte : am desprins hotărîrea lui dîrză de a merge pînă la capăt pe calea lui şi de a nu ceda nimănui pentru nimic. Trebuie să fac concesia aceasta : e om de mare voinţă, om de curaj nelimitat. N-am întîlnit nici unul de stofa lui în viaţa noastră politică. Fiecare din politicienii noştri a dat înapoi în momente hotărîtoare. Îl aveam în minte pe Argetoianu, « pumnul de fier » cînd cu greva generală, cînd se pregătea lovitura de stat, în octombrie 1920. Sau mareşalul Averescu. La acesta era mai mult calmul cu care primea evenimentele, dar Argetoianu era foarte emoţionat şi speriat. Sau Goga, cînd i-am cerut arestarea lui Hiotu şi instituirea Regenţei după placul şi asemănarea noastră. El, care era ministru de Interne, mi-a răspuns că n-are cu cine ! A devenit foarte emoţionat. Erau oameni fricoşi sau oameni care fugeau de hotărîri mari.

continuare »

Multe personaje din galeria de tipuri actuale erau deja instalate pe scenă în 1902. Şi străluceau sub pana lui Vlahuţă. Iată-l, de pildă, pe fanfaronul parlagiu care pretinde audienţă şi respect.

Moftangiul blazat

de A. Vlahuţă

E cu neputinţă ca acest tip să nu vă fie cunoscut. La teatru, în tramvai, în drumul-de-fier l-aţi auzit desigur vorbind tare, debitîndu-şi, cu glas sonor şi cu gesturi studiate, preţiosul lui repertor de fraze ciugulite de prin gazetele cotidiane, veşnic plîngîndu-se de ţara asta păcătoasă, de oamenii cari-o cîrmuiesc, de neamul nostru tembel, neam de faliţi, de trîntori şi de palavragii, neam putred şi netrebnic, în viitorul căruia, el, unul, nu mai are nici o speranţă.

continuare »

Am publicat, acum patru ani, un volum dedicat intelectualilor publici din România postcomunistă (Noii precupeţi. Intelectualii publici din România de după 1989, Compania, 2006). În acel moment nu am avut intenţia unui studiu exhaustiv al subiectului, ci doar al unei introduceri în temă, pe fundalul unor discuţii publice anterioare nesistematizate.
Am redactat atunci analize punctuale având ca obiect spaţiul cultural românesc, referitoare la premiile trucate ale revistelor, la complicităţile şi adversităţile manifestate în studiourile de televiziune, tranşeele săpate în presă, universitarii contrafăcuţi, logoreea omniprezentă a analiştilor politici, editurile falimentare şi alte boli intelectuale.     
Am scris cu speranţa că voi fi contrazis sau corectat în concluziile mele, ceea ce mi-ar fi demonstrat că personajele mele (sau măcar unele dintre ele) evoluează, se schimbă (fie şi parţial), iar scena publică se poate desprinde de unele dintre apucăturile sale rudimentare.

continuare »