Parlamentul ruşinii naţionale a votat : pensionarii încă în viaţă plătesc şampania pentru Elena Udrea şi pentru acoliţii ei. Ceilalţi parlamentari – cei care au votat împotriva guvernului micului om mare Boc Emil – vor înghiţi în sec. Se vor mulţumi cu micile lor pamflete, citite sau ascultate în prea marele şi prea costisitorul Parlament român.
Pentru că trebuie să ne aducem aminte : cei ce votează astăzi pentru diminuarea veniturilor au fost ei înşişi diminuaţi drastic (dar încă insuficient) prin referendumul din decembrie trecut. Incoerentă, chiar aberantă, democraţia românească nu este numai o formă fără fond, ci şi fără fonduri, adică fără bani. Banii au dispărut în conturile politicienilor şi ale « oamenilor de afaceri » – în fapt, nişte bişniţari ordinari chiar dacă au furat sute de miliarde de euro. Într-un fel sau altul, toţi sînt complici la marele dezastru naţional. Politicienii, împreună cu tagma jefuitorilor în păr, de la Băsescu pînă la moguli, de la cei vocali şi televizaţi pînă la cei rămaşi discreţi sau ascunşi, se vor întîlni, începînd din 15 iunie, faţă în faţă, corp la corp, cu poporul. Cu pensionarii, cu medicii, cu profesorii, cu judecătorii, cu poliţiştii. Cu dispreţuitul popor român. Care are astfel, poate, ultima şansă de a dovedi că totuşi există. Sau, dacă nu, va dispărea, trist şi fără glorie, chiar la începutul marii ere a globalizării. Se vor salva doar cîţiva Păturici care au fost mai rapizi la trădat şi la furat.
Pronosticul meu e optimist. Se vor întîmpla, în mijlocul acestei crize nemaivăzute, două lucruri mari, amîndouă foarte fericite. Vom scăpa de gaşca sinistră a politicienilor, a clămpănitorilor de profesie, a hoţilor şi a trădătorilor. Asta a început deja. Apoi, violentatul popor român îşi va trimite la înaintare, în sfîrşit, o echipă de intervenţie, mult mai numeroasă decît ne putem imagina astăzi, care va repune ţara pe drumul viitorului. Deşi ţoapele, trădătorii, hoţii, impostorii, mişeii au invadat scena publică, au ocupat instituţiile statului, România mai are încă resurse inimaginabile. Stimulate de mizeria din Parlament, chiar începînd de mîine, ele se vor pune în mişcare. În sensul viitorului.
Rămînem cu marea tristeţe că la 15 iunie ne-au lichidat, ne-au exterminat moral bătrînii. Şi cine nu îşi aduce aminte nu merită : pensionarii de azi sînt tinerii peste care s-a tras cortina teribilă a comunismului de ocupaţie. Tot ei, cu preţul unei umilinţe fără margini, dau startul unei lumi libere. Să le facem o plecăciune, să le cerem iertare ! Ceilalţi, cei încă activi, încă tineri, au posibilitatea de a dovedi că au fost jefuiţi nemernic încă o dată de cei pe care i-au votat. Şi îşi pot recupera cei 25 % tăiaţi din salarii.

© Denisa Toma
Să nu-l supăraţi pe Piţ !

În materie de învăţămînt, se înfruntă în lume două mari « şcoli » : utilitariştii (« să afle ăştia cît trebuie ca să nu moară de foame şi să se specializeze cît mai repede, ca să intre în priză şi să producă ») şi umaniştii (« să afle ăştia de toate, să se specializeze lent, după plac şi după puteri, şi să răspîndească în jurul lor civilizaţia »). Utilitariştii sînt majoritari, iar pretinsul lor pragmatism pare să răspundă unei urgenţe de bun-simţ. Umaniştii par ridicoli, căzuţi parcă din pom în Grădina Raiului. Ciudat totuşi, sînt din ce în ce mai puţini cei mulţumiţi de lumea în care trăim ca rezultat al triumfului utilitarist. Vocea umaniştilor, cea « penibilă », se mai aude foarte rar, şi atunci, ca un făcut, apără cauze atît de rafinate, încît aproape că poţi palpa perplexitatea audienţei. Dar, tot ca un făcut, acestea, şi nu altele sînt glasurile chemate să salveze lumea.
De pildă, cel al lui Pierre Rosenberg, fost multă vreme preşedinte-director activ, azi onorific, al Luvrului şi membru al Academiei Franceze din 1995. La un colocviu naţional despre predarea istoriei artelor în şcoală, la colegiu (gimnaziu) şi liceu, care s-a ţinut la Sorbona în 15-16 septembrie 2009, el a pledat pentru programe de formare a profesorimii literare în istoria artelor, în numele ideii că educaţia vizuală şi referinţele plastice ale literaturii merită să fie luate în serios şi expuse profesionist. Asta împotriva tentaţiei de a trata asemenea lucruri ca pe un decor estetizant sau un citat care trimite la un titlu de operă agăţată de un nume şi atît. Buletinul oficial al ministerului Educaţiei naţionale din 28 august 2008 indică, în programa de predare a francezei, că « profesorul de franceză colaborează la predarea istoriei artelor cu propria sa competenţă. Pentru aceasta nu are nevoie de o formare specifică ». Fraza din urmă l-a iritat la culme pe Pierre Rosenberg, provocându-i o minunată şi lămuritoare tiradă : « Am rămas mut. Pot foarte bine să admit că profesorul de franceză e cel mai în măsură să-l comenteze pe Proust, cu al său „fragment de perete galben“, dar ce-o să spună el despre Vermeer dacă nu ştie nimic despre artist, dacă habar n-are că a fost redescoperit în secolul al XIX-lea, dacă nu ştie cît de rare sînt operele lui, care le sînt particularităţile tehnice, care e universul lui spiritual (un catolic ascuns într-o ţară protestantă) ? Pot foarte bine să admit că profesorul de franceză va şti să le insufle elevilor iubirea pentru Racine, dar cum o să-i facă să-l iubească pe Poussin, cel mai mare pictor al nostru ? Un pictor la fel de „greu“ – iertaţi-mi cuvîntul, care ar merita să fie explicat – ca şi marele nostru poet. Pot foarte bine să admit că profesorul de istorie va şti să evoce asasinarea lui Marat la 13 iulie 1793, la orele 19.30, şi să plaseze evenimentul în contextul său istoric corect, dar va putea oare să găsească vorbele potrivite pentru a pune în valoare ambiţiile lui David ? Artistul a ştiut să-l imortalizeze pe Marat, să facă din victimă un erou şi să picteze deci acea pietà laică pe care şi-o dorea Revoluţia. Va poseda el referinţele vizuale care subîntind capodopera lui David ? » (din conferinţa inaugurală a colocviului, reprodusă în Le Débat, Gallimard, martie-aprilie 2010, p. 78).

continuare »

© Bogdan Constantinescu
Răcoare fictivă

            Motto

   Ana (Udrea), Luca (Boc) şi cu Dej (Băsescu)
   Bagă spaima în burgheji (pensionari, medici, profesori).

Multe prostioare a mai debitat şi marinarul de cizmar român, Traian cel Groaznic, urmaşul îndepărtat şi de mahala al adevăratului Ivan – aşa ar scrie un blogger de azi. « Ţepe în Piaţa Victoriei ! » – şi intelectualii băştinaşi de cîmpie, plus societatea militaro-civilă şi damele oengiste isterice au căzut pe spate sau în fund. Dar pe intelectualii farsori şi pe damele închiriate de la GDS nu-i mai citeşte nimeni. Haluci-nation.ro (Marius Mina), Moshemordechai, Pesurse şi alte bloguri vii îi surclasează net pe fripturiştii (« intelectualii») lui Băsescu. Te şi întrebi de ce-i mai ţine marinarul pe la ICR, SIE şi pe la alte sinecuri atît de grase. Pentru banii pe care-i încasează guguştiucii ăştia ar trebui să le scrie lui Udrea, Boc şi Băsescu cîte o poezie pe săptămînă. Pe modelul cunoscut : « Ana, Luca şi cu Dej »… Din nefericire, burghezii de azi sînt pensionarii, profesorii, medicii şi, colateral, armata de funcţionari partinici din administraţia centrală şi locală. Miliardarii noştri ilegali şi fantomatici îşi freacă şi ei iresponsabil mîinile : « Aţi văzut ? Preşedintele şi premierul îi ard pe mitocani la pensie şi la salariu ! »
În ultimii doi ani cetăţeanul român a votat pînă la ameţeală. Şi la ce i-a folosit ? Adevăratul buletin de vot va fi fluturaşul de pensie sau de salariu cu care milioane de români se vor întîlni curînd. Va fi mai ceva decît un referendum, mai ceva decît cel cu înjumătăţirea parlamentarilor. Întrebarea la care nimeni nu ştie să răspundă acum e dacă Băsescu (împreună cu Isărescu, şi el foarte vocal de vreo şase luni) a vrut să-i pedepsească pe cei care l-au votat sau pe cei care nu l-au votat în urmă cu şase luni. O dilemă pe care n-o poate dezlega decît dilematicul de profesie, eternul şi fascinantul Andrei Pleşu, fost ministru de vreo patru ori, cu CNSAS cu tot. Numai că opinia lui înseamnă astăzi mult mai puţin decît o postare a lui Moshemordechai.
Cu Emil Boc, Cristian Diaconescu sau Elena Udrea pe post de prim-ciumete (aşa scriu nickname-urile pe forumuri), Mugur Isărescu va băga mîna adînc în buzunarele a milioane de români, folosindu-se de instrumentul său docil de la Cotroceni. Totuşi, există viaţă şi după moarte. Criza, Udrea, Băsescu, Boc şi alţi Berceanu-Blaga-Videanu au şi ei un sfîrşit. Sus inima, români ! (« În ţara românească / De-a pururi să trăiască  / Credinţa strămoşească / Şi graiul din bătrîni. » – G. Coşbuc, Sus inima)

Diii !
Gustav Waber – Photographia Nouă, Bucureşti, cca 1890, col. Petru Romoşan

După aproape trei decenii de mitraliere cu idealul femeii « şnur », prin 2008 s-a simţit în aer miros de revoltă : au apărut articole alarmante despre anorexie, cîteva decese din pricini de foame au dus responsabili indirecţi în tribunal, adolescentele obsedate de regimuri au fost luate la ochi de anchetatori experţi. Consumatoarele de mîncare multă şi proastă, bine globalizate şi injectate cu publicitate incitativă la boluri cît mai adînci, au fost deculpabilizate într-o foarte reuşită acţiune paralelă. Nu le-a spus încă nimeni că « fat is beautiful », mai ales că trebuie susţinute şi programele antiobezitate din ceva, dar rotunjimile au fost scoase de pe lista păcatelor capitale.
Femeile, încurajate să-şi scoată la vedere micile şi marile depozite adipoase, au trăit prime experienţe contrariante. Piaţa muncii nu se aliniase la noul ideal « rotund » în şase luni, iar fabricanţii de haine nu adăugaseră încă nici ei 10 cm de material textil la tiparele transmise uzinelor din China. Revoluţia ideologică e lentă, cea a mentalităţilor e şi mai şi. Cum însă criza dă idei, ca şi şomajul nedrept de altfel, în cîteva luni au apărut ateliere locale – europene – care taie şi cos pentru « femeile cu forme pline », magazine – reale şi virtuale – care vînd ţoale încăpătoare şi idei de punere în vitrină a nurilor. Abia pe la sfîrşitul lui 2009 se putea pipăi peste tot, în articole, interviuri şi fotografii, mareea crescătoare a feminităţii care detestă dieta.
Procesul de recuperare a mentalului feminin îndelung torturat intră acum în faza populară de decomplexare psihologică. E drept, de-a lungul anilor, specialişti şi specialiste au mai despicat firul în patru cu mult rafinament, explicîndu-le doamnelor şi copilelor cum stă treaba cu complicata creare a imaginii de sine. Expresia era întotdeauna îngrijită şi împănată cu oarece tehnicisme, multe venind dinspre psihanaliză. Acum, bătălia cere termeni simpli, care merg la inima consumatoarei de rînd (salvatoare a unei pieţe în continuă scădere). În Marie Claire-ul lunii în curs (ediţia franceză, iunie 2010), psiholoaga Sophie Cadalen le spune cititoarelor că « trebuie să facă pace cu sine. Iar această reconciliere trece printr-o eliberare de privirea celuilalt. […] Soluţia e să nu ne cantonăm într-o definiţie a propriei fiinţe, să renunţăm la orice adevăr, la orice certitudine ». Femeile cu adevărat seducătoare (cele cu forme pline, se înţelege) « nu sînt cele cu măsuri perfecte, ci cele armonioase. Aspectul lor se asociază cu o stare de bine care se traduce printr-o remarcabilă siguranţă de sine » (p. 165). Mai clar nici că se poate !
Dar se poate şi ceva mai nobil. În paginile care preced interviul cu psiholoaga, cinci jurnaliste adună în puţin text, sub titlul « Cum să-ţi pui formele în valoare », argumente scolastice flatante. Încununarea ar fi afirmaţia filosofului Bernard Andrieu despre o adevărată « ecologie a sinelui » : « Aşa cum renunţăm astăzi să mai transformăm lumea, tindem şi să nu mai vrem cu orice preţ să ne schimbăm reprezentarea de sine. » O, da, totul se leagă… – nu sîntem şi noi parte a viului, a acestui nenorocit de Univers care trece printr-o pasă proastă ? Culmea ar fi să ne înhămăm tocmai acum, uzate şi dezamăgite cum sîntem, la noi canoane. Şi să mai contribuim şi la diminuarea consumului ! Interesant cu adevărat – şi hazliu – e că fiecare a doua referinţă pentru noua bună conştiinţă a damelor şi damicelelor ronde e artistică. Defilează într-o veselie pictoriţe care se ocupă de « sublimarea curbelor », « actriţele italiene şi pin-up-urile anilor ’50 », opţiunea pentru a fi « mai degrabă Renoir decît Giacometti ». În ritmul asta, în 2011 ne vărsăm în Boucher, Rubens, Tiţian… Şi în 2020 atingem steatopigele preistorice, garanţie absolută a fertilităţii în noua noastră civilizaţie fără petrol şi de tot bio.
Şi de ce nu ? N-am fost noi hieratice cînd ni s-a cerut, revărsate cînd trebuia să rezumăm standingul, emancipate cînd era de suflecat mînecile şi independente cînd s-au subţiat bărbaţii ? Ce ne costă acum o « relaxare » care mai şi umflă PIB-ul ?

! Petit Choc, no 2, Les Deux Tourelles, Paris, cca 1930

« Nu se pot monitoriza crize, nu se poate face nimic fără statistică », spune pe drept cuvînt profesorul Virgil Voineagu, preşedintele Institutului Naţional de Statistică. Şi totuşi, constată tot el, volumul de date « nu este folosit la potenţialul pe care îl are » (Ziarul financiar, 31 mai 2010, p. 7). Singurul domeniu care suscită un oarecare interes acum este cel legat de « numărul de personal, angajări, şomeri, salarii ». Pe scurt – zic eu – acela care ameninţă cu o explozie socială, pe de o parte, iar pe de alta, îi preocupă pe responsabilii din ministere confruntaţi cu cereri de punere sub umbrelă, degresări şi reorganizări utile mişcărilor funcţionăreşti în vas închis, de partid.
Deci, în 2010, circulaţia datelor despre ţărişoară nu e mai vie decît în 2000. De unde ştiu ? Simplu : în 1999-2000 am lucrat pe brînci la un volum care se voia un fel de Biblie despre « starea naţiunii ». Românografia. Bilanţ şi perspective, de Emilian M. Dobrescu, trecea în revistă toate informaţiile esenţiale despre deceniul care se încheia, prezenta toate ramurile economiei naţionale, fără a uita un solid calup de date culturale, civilizaţionale şi opinii, studii de caz, precum şi cronologia principalelor evenimente care marcaseră 10 ani postcomunişti. Bibliografia cărţii era foarte consistentă, multe titluri fuseseră editate de Comisia Naţională pentru Statistică, se încrucişaseră în 250 de pagini de format mare şi alte grămezi de informaţii rubricate din ziare, de la cele mai serioase agenţii de presă, din periodice de specialitate. Bine primită în toată media, cartea a fost cumpărată de cîteva vîrfuri ale redacţiilor şi folosită intens în campania electorală. S-au înghesuit să şi-o procure de urgenţă ambasade şi consulate, ziarişti străini acreditaţi la Bucureşti şi cîţiva profesori de la Ştiinţe Politice. În librării, în schimb, cititorul obişnuit a lăsat-o să zacă. Spre marea mea surpriză, de altfel, căci cronicile erau entuziasmante, iar ca instrument de lucru, volumul n-avea pereche. Dar ce folos ! Graficele, tabelele, curbele, avertizările, interpretările – cînd calmante, cînd alarmante –, cifrele în general şi sensul lor în special nu interesau pe nimeni. Era ca şi cum i-am fi pregătit naţiunii o baterie de faruri şi aparate de radiografiere, dar ea ar fi decis să se ducă la o petrecere nocturnă pe marea luminată doar de stele, să uite că are un organism cu componente şi limite, ca să creadă mai dihai că e eternă şi nelimitată.
Mi-am zis atunci că de vină e clasa medie prea redusă, contactul încă prea slab cu Vestul, absenţa lucrului pe proiecte. OK, asta era în 2000. Dar în 2010 ? Adică să nu se fi înfiripat într-un deceniu suplimentar zisa clasă medie ? Să nu se fi frecat românii în coate cu Vestul şi să nu fi văzut la faţă proiecte ? Să fim serioşi ! În plus, din articolul despre Institutul de Statistică semnat de Izabela Bădărău aflăm că acesta înseamnă « 160 de publicaţii anul trecut, 200 de comunicate de presă, 1 700 de angajaţi, 37 de regulamente europene implementate, 1 480 de proceduri de lucru, 150 de ani de tradiţie şi un buget de cheltuieli de aproape 130 milioane de euro aprobat pentru 2010 ». Vorbim, prin urmare, de o instituţie mamut, impresionantă peste poate – dar se mai întîmplă ca magazinul să fie mai mîndru decît marfa expusă spre vînzare, chiar dacă situaţia asta nu durează niciodată prea mult – şi subutilizată chiar de cei cărora le e în principal destinată. De ce ? De data asta, diagnosticul poate fi mai clar şi, poate, mai corect : cei chemaţi să ia decizii sînt amatori (profesioniştii cer să fie informaţi) ; responsabilii sectoriali nu-şi explorează domeniul ; responsabilitatea lor ca atare e foarte slabă (a da socoteală nu face parte din practica locului) ; leadership-ul politic suferă de autarhie şi urechism, nu de exces de judecată raţională şi aplicată ; racordarea la instituţiile internaţionale s-a făcut formal, cu dezvoltarea pe orizontală tipică democraţiilor populare, adică fără simţul proporţiilor, şi deci fără prea mult realism.
Nu e de mirare că, la clientelismul politic, înnădit, cum îl ştim, prin toate culoarele puterii, nu cadrează o suprasolicitare a Institutului Naţional de Statistică. Clienţii se conectează, strict şi imediat, numai la fonduri. Nu le cere nimeni vreun proiect naţional sau vreo grijă pentru binele public. Asemenea lucruri « sfinte » riscă să obosească INS-ul doar după ce dispar clienţii şi patronii lor, lăsînd un vast pustiu în urmă. Abia atunci va fi utilă, se pare, monitorizarea statistică a crizei…

© Vlad Predescu
Dusty întreabă : Aveţi şi ceva nou ?

Portret realizat în atelierul A.L. Medl, Turnu Severin