În căutarea stăpânilor

miercuri 2 iun. 2010

1 iunie 2010 

« Ieşirea din criză a unei naţiuni începe cu asumarea riguroasă a crizei »
Asta nota celebrul disident Andrei Pleşu în anul – nu o să vă vină să credeţi – 1981, în jurnalul său de călătorie. Fiindcă, aşa cum se ştie, de obicei marii anticomunişti, disidenţi, în timpul lui Ceauşescu, călătoreau liberi în Occident şi, după cum se va vedea mai jos, meditau la ieşirea din criză a statului condus şi îngenuncheat de Ceauşescu. La fel cum făceau şi Vasile Paraschiv sau Doina Cornea… « Un anume abuz al ingeniozităţii – notează mai departe disidentul Pleşu în jurnalul său din 1981 -ne ajută din nefericire să păcălim mereu împrejurările, să eludăm drama, să răspundem oricărei înjosiri prin virtuozitatea driblingului.(…) în Polonia simţi, şi sub mizeria legii marţiale, că soluţia e iminentă, tocmai pentru că faptul e trăit cu maximă gravitate. Strada e liniştită, oamenii sunt de o sobrietate ofensivă. (…) Mişcarea de opoziţie angajează în mod deschis jumătate din populaţia activă a ţării, ceea ce îi conferă un caracter cvasi-oficial şi creează guvernului nevoia de a lua în serios o seamă de exigenţe civice inflexibile ». Dl Pleşu se afla în atelierul pictorului Andrzej Dluzniewski şi din notaţia sa de mai jos : « Stăm de vorbă despre criza contemporană a artei. Dar nu e mai curând criza comentariului de artă? » rezulta imensa adecvare la problematica zilei de atunci. Atât în România, ţara unde anticomunistul activa, cât şi în Polonia sau Germania, unde el călătorea adesea. Aş putea continua cu tonul de aşa-zis umor în descrierea acestei situaţii, paradoxale, în care un intelectual de-al dlui Băsescu observa atunci ceea ce el numea criza pe care o traversa sub Ceauşescu poporul român. Dar situaţia de acum nu-mi permite acest ton. Voi spune aşadar că ceea ce observa dl Pleşu atunci, sub odioasa conducere, este valabil şi astăzi. O incredibilă neasumare a crizei, de la cei care conduc azi ţara şi până la cei care ar trebui să se raporteze într-un fel tranşant la deciziile guvernului. Acum, ca şi atunci, avem de-a face cu un abuz al ingeniozităţii, care ne ajută să păcălim mereu împrejurările. Acum, exact ca şi atunci, eludăm imensa dramă prin care trecem şi răspundem înjosirii pe care o suportăm de şase ani, cu virtuozitatea cu care ne driblăm propria viaţă. Eludăm cu nesimţire drama care ne condamnă după douăzeci de ani să păşim din nou, cu paşi mici, către statul poliţienesc, către dictatură. Dar toate astea au fost posibile pentru că au avut, în primul rând, girul marilor intelectuali (autoproclamaţi, dar niciodată recunoscuţi de propria comunitate intelectuală !), care, spre ruşinea lor, au îngenuncheat în faţa unui personaj cu mult sub cele mai jalnice personaje caragialeşti. S-au grăbit să lingă, să valideze prin atitudinea lor un personaj care, după ce a fost în stare să scoată la lumină din poporul român tot ce avea acesta mai abject, a antagonizat întreaga societate românească, şi aşa dezbinată de biciul comunist, care a şfichiuit spatele acestuia mai bine de patruzeci de ani. Aceşti domni intelectuali au frânt, prin atitudinea lor, atât înainte, cât şi după 1989, însăşi structura pozitivă a acestui nenorocit popor. Laşitatea lor, adularea practicată în faţa unui politician de felul actualului preşedinte, flamboaiantele ieşiri la sfat, prin avioanele prezidenţiale, însoţirea acestuia în campanii electorale, limba de catifea cu care, de pe ecranele televizoarelor, aceştia îi mângâiau până nu demult dosul, toate acestea au mutilat însăşi puterea de judecată a poporului. Adormirea intelectului naţional, dezastrul, în cele din urmă, care s-a construit pas cu pas în ultimii ani, dezastru contrasemnat de un Liiceanu, Pleşu sau Patapievici, a ajuns la stadiul în care suntem pe punctul de a ieşi din istorie. Am putea spune că suntem la fel de vinovaţi sau poate chiar cei mai vinovaţi că astăzi ţara este condusă de oameni ca dl Marcel Hoară, Roberta Anastase, Elena Udrea sau alţi celebri diriguitori ai neamului pe care trebuie să-i suportăm în viaţa noastră. La fel ca vaşnicii lor înaintaşi, intelectualii din timpul lui Dej, Ana Pauker, şi Ceauşescu, marile noastre « conştiinţe » nu au avut alt scop decât o unică şi aceeaşi « căutare a stăpânilor », iar odată aceştia găsiţi, să lingă, să-şi vadă de propriile vieţi şi de propria operă. Intraţi, de curiozitate, în orice librărie « Humanitas » şi vă va apuca greaţa la vederea zecilor de reeditări ale propriilor « opere », de CD-uri cu propriile voci, din imensa dorinţă ca istoria culturii să-i aibă în vedere. îi va avea, desigur, ca trădători ai propriului neam, ca nişte continuatori de nădejde ai obiceiurilor mizerabile ale intelectualilor care au servit dictaturi şi dictatori în România. Câţiva s-au trezit şi au declarat public, cu toată ruşinea, că regele e gol… Cinste d-nei Alina Mungiu, tot respectul pentru d-na Monica Macovei. însă marile voci tac. Le e ruşine, aşa cum nouă ne e scârbă. Vor avea pe conştiinţă întoarcerea ruşinoasă a ţării în vremurile de acum douăzeci de ani. Am intrat în Europa, am fost primiţi în NATO, dar marii intelectuali ne-au adus înapoi la statul poliţienesc. Ni se iau drepturi, de parcă am fi în război : aşa e ! Suntem în războiul pe care l-a generat dl Băsescu între români. Pensionarii contra muncitorilor, angajaţii de la stat împotriva celor de la privaţi, dar şi împotriva profesorilor. Ţara e împânzită de aşa-zişi duşmani. Fiecare e duşmanul celuilalt. Iar dezastrul pluteşte, ca şi în 1989, deasupra României. Aici am ajuns. Iar dacă aş căuta vinovaţii, ei nu sunt la partidul de guvernământ; poate nici măcar dl Băsescu nu este atât de vinovat pe cât pare. Omeneşte, poţi să crezi că el este un om astfel construit, să distrugă totul în jur, să ostilizeze, să antagonizeze şi să distrugă. Chiar şi propriul popor. Din punctul meu de vedere, vinovaţi sunt mai ales cei care i-au stat alături, fără ruşine, şi care, mai apoi, din diverse motive, pe care îmi e lehamite să le inventariez, i-au căzut în genunchi. Marii intelectuali, pe care acum nu-i mai văd nici făcând sluj la Preşedinţie, nici lingând, pe la televiziuni, pantofii preşedintelui. Acum tac. Şi sunt sigur că, dacă dl Pleşu mai ţine jurnal, notaţia de azi n-ar fi cu mult diferită de cea din 1981. Şi, ca să nu spuneţi că mint, iată că lucrurile stau cam aşa: marele disident şi luptător anticomunist conferenţiază săptămâna asta (când poporul român se află în stradă, protestând, sub spectrul sărăciei), la Sibiu. Nu ştiu tema conferinţei d-sale, dar aş putea face pariu că, într-un fel sau altul, aşa cum făcea şi în timpul lui Ceauşescu, marea sa frământare are ca motiv aceleaşi întrebări fundamentale: avem, oare, o criză a artei sau una a comentariului de artă?

Text preluat din Ziua de Cluj prin bunăvoinţa autorului


//