Înainte de frigare

vineri 16 iul. 2010

« Da’ carne franţujii nu mănîncă ? » mi-a zis o doamnă drăguţă care a citit cîteva posturi de bucătărie de pe blog. Ba da, au cîteva milioane de reţete, dar ei în România nu înţeleg de ce sîntem atît de « primitivi, barbari, sălbatici de-a dreptul » cu carnea – asta a zis (în literă !) o franţuzoaică mult trăitoare la noi. Despre ea am crezut că e vegetariană pentru că, de cîte ori ne aşezam împreună într-o cîrciumă din Bucureşti, comanda peşte şi legume, supe şi paste. Dar, cînd într-o zi a ciugulit jambonul uscat din salata mea, am rămas cu gura căscată – şi aşa am aflat că nu apreciază deloc rapida noastră azvîrlire a cărnii pe grătar sau în tigaie şi nicidecum ultrafierberea mîncărurilor « scăzute » la cuptor.
Să fim drepţi, ceva e. Toate bucăţelele de carne fripte în Franţa păţesc oarece înainte de a ajunge pe foc. Nu scapă de « pregătire » nici hălcile, nici copănelele, nici coastele – nici măcar frigăruile. Orice cărnăraie zace mai întîi cel puţin o oră într-o « baie » de al cărei conţinut trebuie să se îmbibe – acesta e trucul cultural care face că bucăturile au parfum, şi deci identitatea unei adevărate reţete. La noi se marinează vînatul şi, uneori, iepurii de casă au parte şi ei de un baiţ – noi credem că tot ce e bun e şi « fraged » şi poate intra urgent la gătit.
Combinaţiile din « băile » cărnii sînt fără număr. Cel mai adesea, viţelul şi porcul stau în ulei (la cel de măsline se adaugă cu rafinament o lingură sau două de ulei din sîmburi de struguri), vin, uneori oleacă de oţet (de regulă, balsamic), agrementate cu piper boabe, foaie de dafin, ierburi, sare. Vaca – mai ales piesele mari – are parte şi de legume (ceapă, usturoi, morcov, pînă şi roşii) atunci cînd se coace la cuptor, stropită cu sosul consistent de zeci de ori şi sucită pînă la ameţeală. Pentru un simplu pui tăiat în bucăţele mici se strică o lămîie (sucul ei adică), mult origano şi ceva sare, precum şi destul ulei : fiecare bucăţică e badijonată şi repictată de cîteva ori înainte de aşezarea în tigaie.
Şi-apoi, « românii nu ştiu să scoată sosul cărnii », se oţăra franţuzoaica. Ba ei ştiu şi au practicat « deglasatul » asta mereu pînă în ’45, după care multe s-au stricat pe-aici şi puţine familii au mai folosit sosierele. La drept vorbind, numai într-un week-end foarte relaxat mai avem vreme să ne ocupăm de « fondul » cratiţei, să strecurăm sosul şi să-i adăugăm năzbîtii aromate, să-l dăm la masă în sosieră, după ce l-am reîncălzit eventual în bain-marie. Ei bine, multe dintre aceste gesturi sînt banalităţi obligatorii pînă şi într-o cuhnie de bistrou de gară în Franţa profundă. Căci la mijloc sînt obişnuinţele seculare – pur şi simplu, împrietenirea cu alimentele e factorul primordial al acelei civilizaţii. Pe scurt, prima grijă a locului e « ce şi cum mîncăm ? ». Abia apoi vin alcovul, banii, alcoolul, copiii, casa, cultura, turismul…


vineri 16 iul. 2010

© Bogdan Constantinescu
O gură de aer, de apă, de aer, de apă…


À la provençale !

miercuri 14 iul. 2010

La Mediterana, în Provence, pe marile călduri, se reduce şi gătitul la cîteva gesturi esenţiale. Care ? Cu un drum la piaţă, se iau două feluri de legume : cele de tăiat crude în salată (tot felul de salate verzi frunze, roşii, ardei gras, ciuperci – da, da, crude ! –, ceapă verde, usturoi, conopidă – da, da, crudă –, varză albă, morcovi…) şi cele de fiert simplu, cu un pic de sare şi ulei de măsline (cartofi, alţi morcovi şi altă conopidă, gulii, anghinare, sfeclă, gulii…). Se ia şi peşte alb – proaspăt, de pus la fiert, sau fileu sărat de morun, care se pune la desărat de cu seara (se schimbă apa de cîteva ori).
Lîngă bolul uriaş de salată colorată sau lîngă platoul de legume fierte care fumegă stau mereu două boluri mai mici : într-unul e aïoli, în celălalt e tapenade (pronunţă « tapnad »). Aïoli cade, de regulă, pe legume ; tapenade-a aterizează pe marginea farfuriei.

Aïoli
E un sos pe bază de usturoi, rudă bună cu mujdeiul. Se zdrobesc căţeii de usturoi cu furculiţa şi se bat în piuă dimpreună cu sarea grunjoasă (important !). Se adaugă două gălbenuşuri de ou şi se freacă totul cu ulei de măsline pînă se obţine o maioneză groasă (unii bat cu telul – dacă se întîmplă să se taie, dreg iute sosul cu o lingură de apă fierbinte).

Tapenade
Se scot sîmburii de la cca 50 de măsline negre, se desărează 3-4 fileuri de anşoa şi se curăţă o căpăţînă de usturoi. Unii pun şi o duzină de capere. Se zdrobeşte totul cu furculiţa, se bate în piuă sau se bagă la mixer. O idee de lămîie şi vreo două linguri de ulei de măsline desăvîrşesc sosul.

La foame mare şi lipsă de timp, oamenii taie repede o pîine în felii şi le ung de-a dreptul cu aïoli sau cu tapenade. Cu o felie într-o mînă şi o roşie generoasă în cealaltă, se cheamă că şi-au luat cina. Ar fi echivalentul nostru de « roşii cu brînză ». Apropo, fac şi ei aşa ceva, doar că taie brînza cubuleţe, pun mult ulei de măsline, destul piper negru măcinat, şi presară busuioc proaspăt, rupt nervos între degete.


Un interviu inedit în româneşte

marți 13 iul. 2010

În luna august a anului 2009, la schimbarea conducerii ziarului Cotidianul, am fost agresat cu un dosar fabricat de CNSAS, care este, şi în opinia mea, un continuator direct al vechii şi detestatei Securităţi. Am fost obligat să caut probe de acum 20 de ani ca să ma pot apăra în Justiţie. Prin bunăvoinţa unui prieten maghiar, am obţinut recent originalul unui interviu pe care i-l dădusem domnului Bodor Pal după ce trecusem ilegal frontiera în Ungaria şi care a fost publicat la Budapesta în 25 noiembrie 1988, în gazeta literară maghiară Elet es Irodalom.
Cred că e ocazia potrivită ca să le atrag aici atenţia directorilor serviciilor de informaţii, domnilor Maior şi Ungureanu, că Internetul este folosit în mod abuziv la calomnierea multor persoane publice din România, printre care mă număr ; mai grav, unele campanii sînt chiar tentative de aneantizare. Dacă obedienţele politice se schimbă, răspunderile, în schimb, nu se şterg niciodată. Una dintre obligaţiile serviciilor de informaţii este chiar protejarea populaţiei civile a României, şi în nici un caz violentarea ei, finanţată de la bugetul de stat.

Petru Romoşan

Musafirul nostru este un poet fugar. A sosit în Ungaria într-un mod care aminteşte de filmele de aventură poliţiste proaste. Dacă informaţiile mele sunt exacte, în aceeaşi zi patruzeci şi nouă de persoane au încercat cu succes „trecerea ilegală a frontierei”. Nu ştiu câtor dintre ei nu le-a reuşit. O parte a celor care nu au avut succes nu-şi va putea povesti aventurile niciodată. Ca gen însă, lui Petru Romoşan nu i se prea potriveşte filmul de aventură. Câteva dintre volumele tânărului sunt înşirate pe masa mea. De exemplu, cel intitulat Rosa Canina, apărut la editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor, Comedia literaturii, publicat la Editura Albatros – dar îmi amintesc şi de volumul său, Ochii lui Homer. Douăzeci dintre poeziile sale au apărut în limbile română şi maghiară într-o antologie îngrijită de Tankönyvkiadó (Editura Manualelor – nota trad.) din Budapesta, care ne-a prezentat tineri poeţi români într-o ediţie bilingvă aleasă şi tradusă de către Tiberiu Herdean (Hergyán Tibor). Romoşan este ardelean, a lustruit băncile Liceului Ady-Şincai din Cluj, apoi a trăit până acum la Bucureşti, unde a condus o mică galerie de artă plastică. Soţia lui, Adina Kenereş, un amestec româno-germano-maghiar, o prozatoare româncă cu perspective, îl aşteaptă la Paris.

– Opinia publică din Ungaria a aflat deja cu durere una-alta despre motivele pentru care se refugiază peste frontieră maghiarii din România (din Ardeal, din Partium, din Banat). Dar ştiu dureros de puţin despre motivele pentru care românii îşi iau lumea în cap.

– Mi-am părăsit ţara pentru a fi mai aproape de patria mea. Ca să-i păstrez, ca să-i pot păstra chipul blând şi frumos. Este de nesuportat să-i văd zilnic chipul umilit, schilodit, batjocorit – şi să nu pot face nimic. Din punctul meu de vedere, am făcut tragic de puţin din tot ceea ce ar fi trebuit să fac. De altfel, după 1982 nu am mai publicat nimic. Şi nu sunt un caz singular. Contraselecţia este la noi de mult timp o regulă de bază: cei netalentaţi şi nepricepuţi întreprind mult mai multe decât ar trebui. Putem spune că hărnicia lor este catastrofală. În timp ce acei care sunt într-adevăr predestinaţi s-au dat la o parte şi aşteaptă, aşteaptă.

continuare »


marți 13 iul. 2010

© Vlad Predescu
Ne e caaald !


Puţină gheaţă cu măr

vineri 9 iul. 2010

O fi Franţa ţara fineţurilor gastronomice, a meselor de gourmets, dar viaţa naţiunii nu se reduce la bistrouri bune şi restaurante cu stele în Michelin. În Nord şi în Sud – mai abitir decît în rest –, tradiţia ţărănească ţine la tăvăleală. În Normandia cel puţin, unde e umed şi răcoros multe luni din an, crăpelniţele îndelungi n-au încetat niciodată. La o asemenea masă de o seară, o noapte şi încă o jumătate de zi, poţi să-ţi pierzi uzul… trupului întreg dacă nu faci ce face toată lumea. Şi ce face ? O gaură ! Îi zice trou normand, adică « gaura normandă » sau « puţul normand ».
Acum mai bine de un secol, era vorba de un păhărel de calva – rachiu de mere sau de mere şi pere, o ţuică simplă sau trasă de două ori din cidru, parfumata şi acidulata băuturică scoasă din celebrele livezi ale regiunii Calvados –, care se servea după al patrulea sau al cincilea fel de mîncare. De cîteva decenii, « şmecheria » asta care accelera digestia şi făcea « gol » în stomac, numai bine ca să mai încapă în el încă şapte feluri, s-a perfecţionat, adăugîndu-şi frigul la pălărie. Normanzii te uimesc punîndu-ţi dinainte, după peşti şi fripturi, o cupă de îngheţată. Stau acolo două bule mici sau una mare de sorbet (îngheţată făcută cu apă, nu cu lapte, smîntînă sau frişcă) de mere locale, peste care s-a turnat un păhărel de calva. Straniul desert alcoolizat zdravăn n-are prea mult zahăr, dar are meritul de a-ţi anestezia interioarele – chiar simţi că ţi se face o gaură, un tunel, un fel de excavaţie în burtă şi, cu toate că ai mîncat deja doza ta normală pe două zile, parcă-parcă ţi se face foame…
Măcar cei care bravează criza – şi bine fac – şi continuă să pună la cale nunţi, botezuri, aniversări ştiu acum să evite ambulanţa de la ora şase « găurind » oaspeţii cu reţete verificate.


vineri 9 iul. 2010

O imagine din satul normand Gerberoy


Vedetele gîndirii binare

joi 8 iul. 2010

Fascinanta şi eterna noastră Românie (literară) nu lipseşte niciodată de la a furniza revelaţiuni. Deschideţi la întîmplare revista, şi veţi afla – nu fără cutremur ! – decisive lucruri despre establishment-ul cultural autohton. Răscolind vraful (în căutarea a nu contează aici ce), dau peste nr. 21 din 2009 (29 mai, acum un an) şi imediat mă izbesc de-o evidenţă : a fi vedetă intelectuală şi a avea rubrică permanentă la onor Revista (remarcaţi majuscula !) presupune să practici, ca şi circuitele electronice, o gîndire în da şi nu, sau 1 şi 0. Asta e marfa de vînzare aici, şi zadarnic veţi căuta ceva mai acătării.

Pentru a menaja cititorul, încep cu un exemplu inocent. Ioana Pârvulescu îşi continuă aici serialul Mai avem azi un Maiorescu ? (p. 5, episodul III), pentru a ajunge la concluzia că « lui Maiorescu timpul i-a dat întotdeauna dreptate ». Aţi tot auzit platitudinea că oamenii sînt supuşi greşelii, dar nu ştiaţi că Maiorescu infirmă regula – iată prima revelaţie, şi (veţi recunoaşte) merită banii. Împrospătaţi de tonica veste, vă repeziţi la argument : cum demonstrează distinsa doamnă grandioasa concluziune ? Simplu de tot : punînd în contrast apologetica formulă (scornită, pare-se, de Sextil Puşcariu) cu nesăratele admonestări proletcultiste, de la C.I. Gulian şi N. Moraru citire. Ieftină victorie. Stupiditatea formulelor cincizeciste, înregistrată şi sancţionată de opinia cultă încă acum vreo jumătate de secol, nu aduce nimic nou : ea spune tot despre prostia politrucilor, dar mai nimic de valabilitatea postumă a ideilor maioresciene. Ca să-şi cîntărească omul – cu infailibilitatea sa cu tot –, Ioana Pârvulescu trebuia să meargă la o analiză mai atentă, bunăoară la cea făcută de Al. Dobrescu în excelenta sa lucrare Maiorescu şi maiorescienii (Albatros, 2004). Acolo ar fi descoperit (cu surprindere, probabil) că între negaţiunile cretine ale cuplului Gulian-Moraru (Maiorescu=zero) şi islamica reverenţă absolută (Maiorescu este 1 singur, şi Sextil Puşcariu e profetul său) ar mai exista şi nişte variante intermediare… Nu cumva Maiorescu a avut dreptate în unele privinţe, dar a greşit în altele ? Iată genul de întrebare pe care establishment-ul autohton nu-l va admite – la moscheea lui Manolescu, a face delimitări (faţă de Maiorescu) ar însemna să fii taxat de… discipol al lui Gulian. Dar Ioana Pârvulescu, o persoană foarte fină, nu păcătuieşte decît prin feminină smerenie (şi, poate, delicată ignoranţă) – să trecem dar la cazurile mai virile.
Şi nu-s departe. Căci pe pagina următoare a zisului număr vine şocul doi – şi mult mai mare. Sorin Lavric se face că recenzează cartea lui Alessandro Baricco, Barbarii (apărută ghici unde ? La Humanitas, desigur… Asta surpriză !). De fapt, plecînd de la volumul autorului italian – celebru exclusiv ca scriitor pentru mase, doar la Humanitas confundat cu-n teoretician !, Lavric dă glas familiarelor tînguiri antimoderne, specifice mentalităţilor sale (din vremuri apuse) şi editurii (sau editorului) care-l cultivă în virtutea unor depresii comune. Care, adică, sînt « presimţirile sale adeverite », triste şi ameninţătoare ? Destul de simplu (aşa cum bănuiţi) : vine epoca barbariei, ilustrată de… Internet.

Orişicine, după o minimă cugetare, riscă să ajungă la încheierea nebun de complexă că Internetul, cu toată deschiderea culturală incomensurabilă pe care o aduce, atrage şi riscuri ; există, altfel spus, şi bune, şi rele în comunicarea Web. Dar nu acesta e genul de gîndire pe care îl premiază România literară şi establishment-ul nostru ideologic : nu, la noi e pur şi simplu 1 sau 0, şi în cazul de faţă Internet=zero absolut. Zadarnic veţi căuta în articol un modest cuvînt bun despre Internet ; tot ce veţi afla este că « navigarea pe Internet se are pe sine drept unic punct de atracţie » şi, ca rezultat lamentabil, căderea eului într-o « cuşcă digitalică » (sic !).

Adică, mint – avertismentele sînt, de fapt, mult mai numeroase : « actul comunicării e mai important decît mesajul » (de ce oare? Guru nu ne spune…) ; « omul devine o verigă într-un lanţ » (eterna spaimă a Elitei ! Vă daţi seama, Liiceanu – o simplă verigă ? Să sparie gîndul…) ; « cartea nu mai are un text propriu » şi aşa mai departe… spre Apocalipsa pe care Dreapta extremistă o anunţă de aproape un secol, de cînd cu votul universal, alfabetizarea generalizată şi egalitatea în drepturi. O lume întreagă vede în Internet o revoluţie comparabilă cu, dar mai importantă decît inventarea tiparului ; ei bine, la sihăstria României literare, aceeaşi revoluţie e de la Necuratul, iar hirsuţii Dreptei culturale alarmate anunţă direct prăbuşirea finală a tot ce a însemnat vreodată ceva – vine pur şi simplu « domnia barbariei » (op. cit.). De ce oare sună asta atît de familiar ? Aţi ghicit : este laitmotivul heralzilor « degenerării rasei ariene » şi ai « decadenţei Occidentului » din anii treizeci !

continuare »


Despre onoare şi indignitate

miercuri 7 iul. 2010

Prietenului meu C.

Din nou, gazeta îmi cade din mînă. De-acum, de tot. Nu mai pot citi articolele acelor amici şi bune cunoştinţe înşirînd lucruri care nu există. Degeaba se străduiesc să mă înece pe mine, cetăţean de rînd, în specificul naţional, în opţiuni vagi pentru « mai bine, dar fără muncă », în escrocherii şi evaziuni ale întregului popor. Ca să nu mai zic cît de surdă sînt la apelul la solidaritate cu bugetul, cu BNR, cu guvernul şi cu alte fiinţe constituţionale de acelaşi calibru. Ei bine, nu. Niciodată şi nicăieri vinovaţii de grozăvii naţionale n-au fost colectivităţi masive. Nu a fost chemat niciodată la ordine un popor, nici nu-mi amintesc să fi văzut vreunul în boxa acuzaţilor. Zeci de milioane de neputincioşi vinovaţi şi două străzi de arhangheli atotputernici cîrîind împotriva mulţimii ? Cine a mai văzut una ca asta  în regat sau în democraţii reprezentative ?! Dar uite că le tot citim la gazetă.
A, mi se spune, e doar, aşa, un fel de retorică menită să-i scoată basma curată pe responsabili şi să amorţească furia populară. Serios ? Păi da, sînt şi ei, acolo, nişte bieţi oameni, care strînşi cu uşa, care şmecheraşi, care mănîncă şi ei o pîine albă dînd din clanţă. Cum aşa ? Împotriva evidenţei ? Împotriva interesului general ? Împotriva celui naţional ? Păi, zice amicul, e doar o problemă de onoare.

continuare »


miercuri 7 iul. 2010

© Bogdan Constantinescu
Ca o vrabie fără buletin, la mila pufuleţului


//