O doamnă tare obosită mi s-a plîns că se împarte între slujbă, casă şi nepoţi, iar copiii n-au milă şi-i tot aduc fructe, să le facă – tot ea ! – gemuri şi dulceţuri. Cum doamna părea la capătul nervilor, i-am zis că-i poate învăţa minte pe copii pregătindu-le « dulceaţa holteiului » (confiture de vieux garçon). Deşi destul de franţuzită, nu ştia despre ce-i vorba, cum nu ştia nici vecina ei, gospodină absolută.
Iată ideea salvatoare a zeci de generaţii de burgunzi care au mult de lucru la vie din primăvară pînă-n toamnă (atenţie, o idee doar pentru adulţi !) :

Dulceaţă pentru holtei

Într-un borcan mare, care se poate închide bine, se pun fructe văratice în straturi, pe măsură ce se coc : căpşuni, coacăze, zmeură, piersici, caise. La fiecare strat se adaugă greutatea lui în zahăr şi se acoperă cu alcool.
Asta e ! Un desert colorat şi parfumat, care aduce soare-n casă. Şi ţine pînă-n primăvara următoare.

Alecu Russo e unul dintre tinerii exemplari aleşi de Haneş în 1941, într-un volum despre care am mai vorbit. Cînd scrie Iaşii şi locuitorii lui la 1840, basarabeanul Russo are 21 de ani, e deja umblat şi şcolit prin cele străinătăţuri, prieten cu paşoptiştii de frunte, unionist şi în conflict cu părintele său, care l-ar fi vrut nu avocat activ, ci rumegător de venituri la moşie. Oricîte am şti despre maturitatea timpurie a străbunilor noştri şi oricum am judeca urgenţa de a-şi împlini destinul în fiinţa intelectualului care avea să se stingă la doar 40 de ani, observaţiile tînărului despre lumea ieşeană au de ce să ne surprindă. Cultura română îi datorează mult lui Alecu Russo, iar opera lui nu e nici azi luminată cumsecade. În puţinul pe care-l cunoaştem însă nu putem să nu vedem marca decisivă a întîlnirii cu alte civilizaţii, cele care i-au dat ocazia să-şi structureze gîndul pe făgaşul ştiinţelor sociale şi politice, inexistente încă la noi. Importul acestor grile străine a fost decisiv pentru generaţia care pregătea 1848 şi care s-a aşezat la temelia lui 1859 şi 1866. Ca şi în zilele noastre, acest import a fost precedat de unul mai simplu, al hainelor, mobilelor, muzicilor, obiceiurilor occidentale. Dar a sfîrşit prin a se face, cu inevitabilele « adaptări » locale.

« Obiectivul principal este societatea bună ieşană, boierimea, de care şi el se simţea mai legat, pe de-o parte, prin obîrşia lui boierească, pe de alta, prin cultura şi educaţia primite în Elveţia şi – parte – şi la Viena. Societatea bună ieşană nu-i place din cauza lenei, a ignoranţei şi a prejudiciilor [prejudecăţilor] din care trăieşte.
Societăţii ieşene nu-i place natura, ceea ce autorul şi-o explică prin primitivitatea acestei societăţi. Ieşenii sînt popor-copil, fiindcă numai unor asemenea popoare nu le place natura.
Societatea ieşană nu munceşte. Trăieşte în trîndăvie orientală, mîncînd veniturile de la moşii. Somnul de după-amiază constituie o lege sfîntă.
E lipsă de viaţă socială şi publică. Familiile trăiesc izolate. Autorul explică aceasta prin faptul că oamenii şi femeile n-au avut copilărie şi numai în copilărie se încheie legături curate, sincere, dezinteresate. Legăturile de mai tîrziu sînt numai de interes – şi astfel sînt legăturile societăţii ieşene. Este şi lipsă de viaţă publică. Autorul nu mai dă nici cauzele, fiindcă probabil nu-i era permis : dar noi le cunoaştem că proveneau din regimul absolutist rusesc, sub care se aflau atunci Iaşii. Sub asemenea regim, la ce viaţă publică pe puteai aştepta ?
Prejudiciile se manifestă în două direcţiuni : contra a tot ce e nou şi contra a tot ce e românesc. Ne găsim aici în faţa unei contradicţii, fiindcă, dacă cineva e contra noutăţilor, care vin totdeauna din afară, însemnează că nu poate fi şi contra a ce este în ţara sa. Totuşi, R[usso] o constată. Spune el : „ca în orice ţară pe cale de regenerare, sînt la noi două principii care stau în luptă, o luptă înăbuşită, însă uriaşă şi necontenită, între bătrîn şi tînăr, între obiceiul căzut şi veşted şi inovaţia cutezătoare, plină de putere şi de viaţă, o luptă pe moarte între vechi şi nou, în care biruinţa greu cîştigată va fi a celui din urmă. După părerea mea, aici e un vrednic subiect de cugetare pentru observatorul filosof : de-o parte, geniul unui secol care nu se sprijină decît pe amintirea trecutului ; şi de alta, geniul unui secol al vremii noi, puternic şi nervos, deşi e înfăşurat în scutecele copilăriei şi a imitaţiei necugetate. În punctul acesta am ajuns noi astăzi“ (pag. 63 din Scrieri postume).
Va să zică bătrînii reprezintă un trecut „veşted“, tineretul va cîştiga lupta, dar şi el prea e aproape de copilărie şi prea trăieşte din imitaţie.
Prejudiciile le constată R[usso] mai ales în viaţa familială şi aici găseşte din nou prilejul să releve conflictul dintre bătrîni şi tineri. Părinţii ţin ca fiii lor să se teamă de ei şi-i tratează ca atare : cu răceală şi ca pe nişte robi : „Părinţii noştri însă au fost crescuţi în maximele turceşti, adică fiul nu e prieten al tatălui său, ci îi primul rob, pe care trebuie să-l strunească cu atît mai tare, cu cît într-o zi trebuie să-i scape. De aici respectul acela silit, tăcerea poruncită, înţepeneala aceea imposibilă întipărită pe frunţi, care se cer copiilor ; tinerii de aceea ajung falşi şi stupizi… „Fă cum au făcut şi părinţii tăi“, asta e fraza banală. Ei ţin la respectul silit : „Vreau ca copiii mei să se teamă de mine ; de iubit, m-or iubi pe urmă, dac-or crede de cuviinţă“, îmi spunea într-un rînd o mamă. „De ce să nu facă ei ca noi şi strămoşii noştri ? Noi nu trăim în Franţa, domnule.“ »

Petre V. Haneş – Tinereţe… , Editura Socec & Co, Bucureşti, 1941, pp. 84-85