Nicăieri – deci nici la noi – presa n-a cunoscut vreo epocă de perfect echilibru între cerere şi ofertă de cuvînt cu autoritate, de morală exemplară, de implicare justă în treburile cetăţii sau ale naţiunii. Viaţa n-a încetat vreodată să fie… vie, deci lunecoasă şi turbulentă. Legile – ca toate legile – s-au dovedit în timp prea înguste, prea puţine sau prea multe, deci paralele la un moment dat cu evoluţia societăţii. În momentele acute de insuficienţă, adică atunci cînd derivele se apropiau de un punct critic, presarii făceau un pas înainte şi se rosteau fie în bloc, fie printr-o voce de prestigiu, care trebuia să-i reprezinte.
Povestea asta în doi timpi e spusă de marele Constantin Bacalbaşa într-o emoţionantă prefaţă la Almanahul dicţionar al presei din România şi a celei româneşti de pretutindeni, alcătuit în 1926 de G. Caliga şi tipărit în Bucureşti la Imprimeria Fundaţiei Culturale « Principele Carol ». Volumul apărea cu scop aniversar – se împlineau 25 de ani de la întemeierea Sindicatului ziariştilor din Bucureşti –, iar de la Bacalbaşa, care fusese în 1922 preşedinte al acelui sindicat, autorul şi cei ce-l sprijiniseră în greaua lui întreprindere ştiau că pot aştepta o contribuţie luminoasă. Care a şi venit.
Textul său, intitulat « Un cuvînt » [din care cităm păstrînd grafia originală], se deschide cu consideraţii despre efemeritatea presei : « Fiindcă nu este manifestare mai zgomotoasă, mai militantă şi mai în tot ceasul de actualitate care să nu fie, în acelaş timp, şi cea mai efemeră. Mai puţin graţioasă decât trandafirul, fraza ziarului piere tot atât de repede cât şi trandafirii. Şi nu rămâne de pe urma adierilor şi furtunilor ce stârneşte nici măcar amintirea unui parfum suav.
Căci stă scris undeva, pesemne într-un ziar, etern acela, că cine este prea mult al actualităţei trebue să fie prea puţin al viitorului ; pe cine îl înţelege mai bine trecătorul „astăzi“ nu-l mai înţelege destul eternul „mâine“. »
Apoi, ziaristul se întoarce cu cincizeci de ani în urmă pentru a-i onora pe extraordinarii înaintaşi care s-au întrunit în întâiul Congres al presei, în noiembrie 1871. Erau « 13 ziarişti reprezentând 13 ziare şi anume :
Emil Costinescu, din partea ziarului Românul.
Al.D. Holban, reprezentând Uniunea Liberală din Iaşi.
George Mihail, dela Gazetta de Bacău.
Cezar Bolliac, reprezentând Trompeta Carpaţilor.
Alexandru Lupaşcu, reprezentând Semănătorul din Bârlad.
V.Al. Urechiă, ziarul Informaţiunile.
Pr. Gr. Musceleanu dela Biserica Română.
N.T. Orăşeanu, dela Daracul.
G.Dem. Teodorescu, dela Ghimpele.
Dem. Pandrav, dela Asmodeu.
Al. Lăzărescu, dela Informaţiunile din Galaţi.
Doctor Dumitru Severeanu, dela Gazeta medico-chirurgicală.
M. Nerone Popp, dela Opinia Publică.
Acest Congres a fost în realitate Congresul Presei liberalo-democratice, fiindcă ziarele conservatoare-guvernamentale n-au participat ; iar hotărîrile votate arată idealurile superioare ce anima presa epocei.
Nu voiu reproduce în întregime cele 15 puncte votate, dar voiu transcrie pe cele mai importante.

REZOLUŢIUNILE CONGRESULUI PRESEI
I

„Naţionalitatea, libertatea şi interesele ei trebue a fi regula noastră de credinţă a tuturora, în toate ramurile activităţei publice şi private.
Naţiunea română este complexul întregului popor român, adevărata politică naţională nu poate admite asuprirea unei părţi din naţiune prin cealaltă.
Presa va lupta dar pentru realizarea unui guvernământ românesc, prin naţiune şi pentru naţiune întemeiat pe adevărata libertate naţională.“

continuare »

Călin Georgescu

« O seamă de specialişti din toate domeniile, dezamăgiţi de tendinţa guvernelor postrevoluţionare care a marginalizat adesea profesionalismul autentic (aidoma comuniştilor din perioada 1948-1964), pleacă în străinătate. Pleacă şi muncitorii din construcţii şi cei din agricultură. În puţinele uzine rămase se aduc sudori din India sau Sri Lanka şi muncitoare textiliste din China. Facultăţile româneşti de medicină şi fizică pregătesc specialişti pentru Franţa sau Germania, asistentele medicale calificate pleacă în Italia, piloţii şi marinarii se duc în Canada, Olanda sau Australia. Perspectiva obţinerii de fonduri masive ale Uniunii Europene pentru construcţia de autostrăzi, căi ferate şi pentru modernizarea portului Constanţa a produs panică fiindcă în ţară nu mai sunt destui ingineri constructori. »

« Institutele de cercetări sunt închise pentru a le fi vândute terenurile şi clădirile. Inovatorii şi oamenii de ştiinţă români nu mai au nici unde, nici de ce să lucreze. Indicele compozit de inovare al României a fost în 2006 de 5 ori mai mic decât media UE şi are în continuare o şocantă tendinţă de scădere. Decalajul cultural faţă de societatea bazată pe cunoaştere şi pe învăţare continuă a Europei Occidentale este inerent într-o ţară în care mulţi profesori de liceu şi chiar unii universitari consideră că le sunt suficiente cunoştinţele dobândite până la obţinerea diplomei. Raportat la perioadele dinamice din istoria modernă a României, statutul social şi economic al profesioniştilor rămâne profund nemulţumitor.
Deprofesionalizarea masivă a ţării noastre în ultimii 17 ani are la origine, printre altele, faptul că reformele postrevoluţionare s-au axat pe distrugerea industriei în loc de modernizarea ei. Baza tehnologică şi cea de cunoaştere au fost aproape desfiinţate, agricultura modernă, de tip industrial, a dispărut aproape complet, cedând locul obişnuitei gospodării ţărăneşti de subzistenţă, iar calitatea şi volumul serviciilor publice de sănătate, educaţie şi cultură au scăzut sub nivelul anilor ’70.
Or, toate aceste fenomene distructive, cu efecte pe termen lung, pornesc de la însuşirea şi aplicarea dogmatică a unor enunţuri teoretice generale ale economiei de piaţă, în loc să se fi ales un model potrivit cu provocările prezentului şi viitorului pentru România, ţară ce a intrat în epoca modernă foarte târziu şi cu un pronunţat handicap. »

Mircea Maliţa

« Conştientizarea acestor adevăruri a propulsat România înainte în perioadele 1860-1916, 1920-1940, 1965-1980. Or, tocmai aceste adevăruri au fost ignorate pe parcursul întregii perioade postdecembriste şi s-a sugerat chiar că, în era postindustrială, o populaţie de douăzeci de milioane de oameni poate trăi din artizanat, comerţ stradal ori gospodării autarhice de subzistenţă ! În mod uimitor, în loc să se ia exemplul elitelor politice româneşti, care, între 1920 şi 1926 au pregătit şi pus în practică programe de redresare economică şi dezvoltare a bazei industriale a ţării, guvernările dintre 1990 şi 2006 au dovedit, în cel mai bun caz, un ciudat dezinteres pentru orice plan coerent de dezvoltare a României, mai ales în cazurile în care asemenea planuri, unele meritorii, erau moştenite de la guvernarea anterioară.
Este greu de presupus că nimeni din clasa politică ori dintre tehnocraţii activi nu a înţeles pericolele ce derivă dintr-o asemenea abordare fragmentată, pompieristică, lipsită de viziune integratoare. Semnalele de alarmă au fost însă puţine şi slabe. Responsabilitatea revine în mare măsură acelor politicieni tributari presiunilor electorale şi intereselor înguste de partid, dar şi elitelor intelectuale care nu au reuşit să-şi facă auzită vocea şi să transmită un mesaj clar asupra căilor optime, ştiinţific fundamentale, de evoluţie a societăţii româneşti în context european. Nu este, deci, de mirare că segmente importante ale mass-media s-au orientat aproape exclusiv spre senzaţional, lăsând la o parte problemele grave, de interes major pentru ţară şi viitorul ei. »

« Într-o ţară ca România, care se zbate de un mileniu să iasă din sistemul economico-social de tip agrar, feudal şi rural, viitorul nu are de oferit decât două căi :
– cea de până acum, cosmetizată puţin de intervenţiile Uniunii Europene şi care va duce la cantonarea noastră în postura unei periferii rurale şi pitoreşti, cu o identitate confuză şi o contribuţie modestă în context comunitar
– profesionalizarea susţinută şi schimbarea de mentalitate în întreaga societate în raport cu cerinţele şi responsabilităţile inerente calităţii de membru al Uniunii Europene, având ca axă politica de dezvoltare durabilă, miza pe cercetare, tehnologiile de vârf, cultură şi educaţia interdisciplinară continuă, cultivarea unor raporturi armonioase între om şi natură

Această a doua cale presupune în mod necesar anticiparea şi înscrierea din mers, în ritm accelerat, a României pe traiectoria plutonului central al Uniunii Europene. Căci, între timp, acesta nu stă pe loc, să ne aştepte. »

(Fragmente din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010)

Toamnele de altădată

M-a sunat, zice, ca să-l învăţ « ce se poate face » acum, cînd răul i-a otrăvit viaţa. Nu se poate face nimic, nimeni nu are ce să-l înveţe. S-a pus pe Facebook, după ce-şi trăise 42 de ani de viaţă ca un demn anonim ce era, şi să vezi drăcie : s-au răspîndit aiureli în toată reţeaua, ba chiar au apărut despre el o sumedenie de minciuni şi pe bloguri, şi pe site-uri. Luptă frenetic cu ele, iar ele nu fac decît să se înmulţească. Aşa că se gîndeşte să dea cîteva zeci de persoane în judecată, să scrie o carte, să propună foiletoane la ziar şi alte nerozii cît mai publice. Zic : « Mai bine pui un anunţ la mica publicitate tot anul „sînt băiat bun, nu beau, n-am violat şi n-am de gînd, nu mi-am dat mama afară din casă etc.“ » Îl irită orice glumă, înţeleg. Cine l-a pus să se prezinte pe o scenă de unde nimeni nu dădea semne că-i simte lipsa ?
Simplu : era singur după un al doilea divorţ şi a fost îndemnat să socializeze pe reţeaua de… socializare. Ei bine, din acel moment, coşmar neîntrerupt : faptul că a băut vreo două luni după primul divorţ a făcut din el un alcoolic ; zicerea lui cum că e disponibil pentru orice femeie, fie ea şi centenară, atunci cînd s-a întors din armată l-a transformat în Don Juan cu forţa ; ridicarea unui zid în casă între micul lui apartament şi micul apartament al maică-sii a devenit povestea azvîrlirii în stradă a unei doamne respectabile etc., etc.
E convins că românii s-au înrăit îngrozitor şi se întreabă de ce. Are şi vreo mie de răspunsuri şi mi le şi dă. Sînt de acord cu tot ce spune şi obosesc încetişor. Mi se pare suficient să spui, de pildă, că oamenii simt pînă la os că trăiesc în minciună şi înşelăciune de multă vreme, iar încrederea şi bunăvoinţa n-au cum înflori pe un asemenea teren. Prin urmare, se înrăiesc şi trag în tot ce mişcă, fără să mai aleagă. Dar, îndrăznesc să mormăi, s-au întîmplat orori multe în ultimii doi-trei ani şi în alte părţi din pricina circulaţiei publice necontrolate a unor informaţii private. Mai mult, au gafat şi companii mari drămuind « acoperit » ştiri despre planurile lor sub masca unor inocente persoane private care împărtăşeau secrete. Lumea şi-a luat seama zdravăn cam de un an încoace. Singurii care se expun în continuare viguros peste tot sînt tinerii, adică fiinţele cu istorie scurtă, şi naivii, adică minţile scurte. Naivii nu sînt « tîmpiţi » : ştiu şi ei, ca toată lumea, că reţelele astea au numeroase utilizări neortodoxe. Ei sînt doar taraţi de prejudecata că-şi pot stăpîni integral existenţa, comunicarea, viaţa personală şi profesională pînă la sfîrşit, canalizînd şi manevrînd atît cît trebuie ca să rămînă singuri pe lume într-o lume care are azi mai multă oroare de singurătate decît avea altădată natura de vid, căci pericolul nu mai vine de la mulţime, ci de la individ. Mulţimea naivilor, deci, aceea din care face parte şi prietenul meu, nu mai îngrijorează pe nimeni. « Aşa că », îi spun, « mai bine uiţi pur şi simplu ce se spune pe bloguri şi pe site-uri despe tine, că oricum nu va avea nici o consecinţă serioasă. Neseriozitatea asta e cunoscută şi nu e considerată periculoasă. » Se gîndeşte puţin şi zice : « Adică sînt tot un anonim ? Şi inofensiv pe deasupra ? » … ?