65 de ani de exil sau un ocean de sînge cald

miercuri 13 oct. 2010

Sînt mulţi, cîtă frunză şi iarbă, românii fugiţi care pe unde au putut, din 1945 pînă în 1989, cît mai departe de epocala minciună a socialismului biruitor. « Au plecat ăia cu probleme, nu ? » îmi spune un om tînăr. Nu. N-au părăsit ţara doar fiinţele ajunse în conflict deschis cu sistemul şi deţinuţii politici bine lămuriţi de anii sau lunile de închisoare, ci şi un evantai chinezesc de 360º : rudele apropiate şi îndepărtate ale celor ce au avut direct de suferit, diplomaţi, militari şi politicieni norocoşi sau bogaţi în relaţii, vecini luaţi la întrebări de hainele negre de piele, aviatori şi marinari temerari, părinţi îngrijaţi de viitorul copiilor lor, profesionişti cu diplome înrămate şi artişti conştienţi de închiderea forţată a orizontului, meseriaşi pragmatici de toate felurile şi de toate vîrstele, tineri exasperaţi de insistenţa cu care securiştii le cereau să devină rîme, cîrtiţe sau clovni, vîrstnici care-şi acordau un deceniu la soare după vreo trei trudite la umbră, fete drăguţe care se măritau cu orice paşaport de Vest şi băieţi descurcaţi care se însurau cu orice mătuşă de gradul doi sau trei, vestică şi ea, copii şi adolescenţi bolnavi plecaţi de tot la tratament împreună cu o bucată de familie, bătrîni chemaţi să-şi crească nepoţii, nepoţi scăpaţi cu mare greutate prin ochiurile plasei ca să-şi ia în posesie o moştenire, sportivi care se antrenau olimpic ca să treacă Dunărea înot sau să fugă kilometri dincolo de fîşie, condamnaţi într-aiurea pentru mai nimic dar blocaţi definitiv de un cazier pătat, figuri care nu mai tolerau persecuţia sau marginalizarea confesiunii lor minoritare, evrei şi nemţi dornici să se regăsească printre ai lor, actori, muzicieni, balerini rătăciţi de tot pe străzile oraşului în care ajunseseră în turneu etc., etc., etc. Sînt rare cazurile în care un om, doi sau chiar trei n-au « reîntregit » familia unui prim scăpat din raiul lui Groza, Dej sau Ceauşescu.

continuare »


miercuri 13 oct. 2010

© Gabriela Cernuşcă
În grădină la Arnota


Enciclopedia şi « turiştii străini »

luni 11 oct. 2010

M-am obişnuit cu ideea deopotrivă greşită şi superficială pe care şi-o fac despre exil românii din România zilelor noastre. « Sînt mulţi români pe la Paris », aruncă ei pe nas la un colţ de masă. Odată am întrebat pe loc : « Cam cîţi credeţi ? » Şi a venit răspunsul, în fond, aşteptat : « Păi, cîteva sute bune ! » Era limpede că omul voia să arate foarte credibil oferind o socoteală restrînsă. Cu ceva mai mult curaj, ar fi riscat să zică « o mie bună » de conaţionali. Şi nu era, aparent cel puţin, un « neinformat ». Dimpotrivă, avea toate motivele să ia în serios ştirile şoptite care-i parveneau pînă în ’89 şi după dinspre ofiţerii şi diplomaţii cunoscuţi, miliţienii şi poliţaii care operau şi operează, chipurile, cu date de încredere.
În realitate, cifrele sînt gigantice şi n-au fost niciodată la îndemîna românilor din ţară. Cei 300 000 de români din Paris şi din Regiunea Pariziană scapă oricărei numărători « raţionalizabile ». Majoritatea covîrşitoare se ţine de mai bine de şase decenii cît mai departe de ambasada României şi adesea cît mai departe de orice contact care i-ar putea cita originile, evoca faptele, aminti existenţa căilor oficiale de contact cu o realitate compusă în mod esenţial din abuz, înşelăciune, hoţie, calomnie, violenţă, mizerie pentru fiii ţării şi familiile lor. Destine pitite în familii mixte, în nume schimbate, cu o limbă stîlcită sau mai toată pierdută. Nu arareori, cu o a doua sau a treia generaţie care şi-a tratat criza identitară cumva – întrebînd, citind, vizitînd România în calitate de « turist străin », făcînd poze şi chiar bătînd la uşi scorojite cu textul « iertaţi-mă că vă deranjez, nu mă cunoaşteţi, aici a locuit etc. ». În cele mai banale împrejurări ale vieţii – într-o sală de aşteptare sau la un ghişeu, într-o cameră de spital, într-un vagon de tren – afli de la omul de lîngă tine sau de la cel din faţa ta că are vecini români, că prietenii de familie sînt români, că doctorii sau arhitecţii casei sînt români, că bona care l-a crescut era româncă, omul care le-a proiectat instalaţia electrică sau canalizarea e român, şi tot aşa. Nici surprizele de proporţii nu sînt rare. M-am pomenit pînă şi eu cu una. După şapte ani de colaborare şi prietenie cu directoarea artistică, 100 % normandă, a unei agenţii de grafică, pe cînd mă pregăteam să mă întorc la Bucureşti, la întîlnirea de rămas-bun a scos din geantă o fotocopie şi mi-a pus-o sub ochi. Era un foarte vechi act de naştere al unui ins din Bacău. « Bunicul meu », mi-a spus cu voce tremurată, « e român. » Adusese şi o fotografie. « Mai ştiu doar cîteva cuvinte „pe ro-mâ-neş-te“ », mi-a silabisit. Am încremenit, fireşte. Nu avusese nici un motiv, nici ea, nici ai ei, să-i declare cuiva o românitate smulsă cu forţa din loc. Aşa că ea nu figura în nici un « inventar ».
Aproximaţia puţinătăţii şi risipirii exilaţilor români e o veche creaţie a « sistemului » impus în 1945. La explicaţiile despre acele cîteva zeci de mii care şi-au « clarificat situaţia faţă de statul român » trimiţîndu-le autorităţilor scrisori late de « refuz de întoarcere în ţară » se adaugă bunăvoinţa aceloraşi autorităţi – vechi şi noi – de a lua în considerare cîteva sute de compatrioţi care au funcţionat ori s-au exprimat răspicat ca români, în scris sau la radio. Iar dintre aceştia mulţi se regăsesc în Enciclopedia exilului literar românesc a lui Florin Manolescu. Dar cît de util le-a fost şi le este celor rămaşi în ţară să ignore amploarea cuvîntului « exil » ! Cît de bine s-au simţit şi se simt la căldurică toţi proştii şi şmecherii, toate bestiile şi canaliile care au făcut literalmente totul pentru ca relaţia refugiaţilor cu ţara să nu se dreagă nici la a treia generaţie !
Ce soi de viaţă, zău aşa, ar fi avut ei dacă, de 60 de ani încoace, le-ar fi apăsat pe cap nu cîteva zeci de mii de risipiţi, ci mai bine de o jumătate de Românie de azi, cu rădăcini recente sau slăbite de vreme ? Unde i-ar fi dus vinovăţia arătată cu degetul nu de o demnă şi subţire « coloană a cincea », ci de cinci sute cinci coloane îndesate care mărşăluiesc spre Bucureşti ? O, viziune de apocalips !
Noroc că nu se va ajunge niciodată acolo, îşi zic, şi pe bună dreptate. Şi, la urma urmei, tot vor mai găsi mijloace să prostească pe unul sau altul care-şi aminteşte prispa sau pădurea bunicilor cu un lanţ de şpăgi obligatorii sau cu niscaiva « drepturi litigioase » de negociat. La creierul îngust şi burta mare a responsabililor cu românismul, asemenea socoteli sînt singurele potrivite. România foarte mică, săracă şi bleagă de acasă n-are a se uni cu mamutul românesc de afară decît printr-o coliziune cu meteoritul – un accident posibil, însă numai mult dincolo de orizontul vieţii noastre. Pînă atunci, toţi nenorociţii care « au plecat » să facă bine să se înşurubeze eficient pe unde i-a zvîrlit norocul şi să vină pe la noi, adică în ţara « noastră », să ne-nţelegem, ca « turişti străini », cum au făcut şi alţii şi noi nu ne-am supărat.


vineri 8 oct. 2010


miercuri 6 oct. 2010

© Gabriela Cernuşcă
Ştiri de la Cîmpia Turzii. Se apropie decembrie !


Fragmente din Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989 de Florin Manolescu

miercuri 6 oct. 2010

ILEANA, principesa (domniţa)

Principesa Ileana copil

[…] În timpul celui de-al doilea război mondial se îngrijeşte de militarii români internaţi în spitalele din Germania şi Austria sau din teritoriile care au aparţinut Ce­hoslovaciei şi Poloniei, şi înfiin­ţează la Bran spitalul pentru răniţi „Ini­ma Reginei“. „Cu sprijinul clubului studenţesc român din Viena şi al Birou­lui militar, organizat la Consulatul ro­mân […], Ileana colindă spitale pentru a alina suferinţele ostaşilor români, dintre care mulţi vor fi transportaţi şi îngrijiţi în « spitalul românesc », amenajat la castelul Sonnberg [reşedinţa familiei], sau vor lua drumul ţării“ (Alexan­dru Popescu, 2000). Activitatea caritabilă desfăşurată în România a fost evocată de principesă în vol. intitulat Hos­pital of the Queen’s Heart (1954). La sfîrşitul războiului, castelul Sonnberg este jefuit. Principesa I. este silită să părăsească România la 7 ian. 1948, după abdicarea for­ţată a regelui Mihai I. „Cînd am plecat din Bran […], un ţăran mi-a adus un coş de mere şi mi-a spus că merele sunt pentru drum, dar coşul trebuie să îl aduc înapoi.“ Consiliul de Miniştri al R.P.R. îi retrage naţionalitatea română prin decizia nr. 797 din 22 mai 1948. Rămîne din 1948 pînă în 1950 în Argentina, la Buenos Aires, unde înfiinţează rev. România şi Căminul „Regina Maria“, care acordă asistenţă socială refugiaţilor români. Stabilită din 1950 în S.U.A., la Boston. În 1956, în timpul slujbei de Înviere de la Biserica ortodoxă „Sf. Dumitru“ din New York, este ţinta unui atentat comis de un român şi soldat cu moartea unui diacon. În cursul aceluiaşi an obţine drept de rezidenţă permanentă în S.U.A., cu menţinerea cetăţeniei române. Întemeiază fundaţia Free Romanian Scholarship, care acordă burse studenţilor români din exil. După moar­tea uneia din fiice într-un accident de avion, petrece 6 ani de noviciat (1960–1967) într-o mănăstire din Franţa, aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol, se călugăreşte (maica Alexandra) şi în­te­meiază în 1967, pe un teren pe care îl cumpără în Ell­wood City, Pennsylvania, o mănăstire ortodoxă pentru maici („Schimbarea la Faţă“), aflată sub jurisdicţia Arhiepis­copiei Române din S.U.A. şi Canada. În cimitirul acestei mănăstiri ridică în memoria victimelor din închisorile comuniste o troiţă sfinţită la 6 aug. 1985. Vol. memoria­listic I Live Again (1952) oferă numeroase informaţii despre activităţile caritabile desfăşurate în timpul celui de-al doi­lea război mondial, despre evenimentele de la 23 aug. 1944, ocupaţia sovietică a României şi noua politică a liderilor comunişti (Ana Pauker, Emil Bodnăraş), precum şi de­spre tratamentul la care au fost supuşi membrii Familiei regale în momentul expulzării din ţară. […]


NICOLAE, prinţul

Principele Nicolae copil

[…] Cf. versiunii lui Con­stantin Virgil Gheorghiu (Memorii I), principele N. ar fi fost expulzat din ţară pentru că ar fi susţinut Mişcarea Le­gio­nară. Acest punct de vedere a fost împărtăşit şi de Con­stantin Argetoianu în memorialistica sa. În Destinul României (1954), Henri Prost afirmă următoarele : „Oficial, măsura a fost motivată de refuzul prinţului de a rupe o căsătorie încheiată în 1931 fără încuviinţarea regelui. În fapt, în calitatea sa de inspector general al armatei, prinţul le trimisese generalilor din subordinea sa o circulară prin care îi îndemna să adere la Garda de Fier.“ Potrivit afirmaţiilor lui Horia Sima, expulzarea s-ar fi produs „la instigarea Elenei Lupescu“ (cf. Istoria Mişcării Legionare). „Prinţul Nicolae dăduse o anumită cantitate de lemn de construcţie pentru construirea « Casei Legionare » de pe mun­tele Rarău. Era un simplu gest amical, prin care arăta că el apreciază munca dezinteresată dusă în taberele legionare. Aceasta a fost suficient pentru a provoca suspiciuni în ceea ce priveşte persoana Prinţului, şi pentru a-l acuza de o imaginară înţelegere cu Garda de Fier.“ Pentru a evita eventuale manifestaţii de simpatie, guvernul ar fi dispus consemnarea la domiciliu a prinţul N. şi supravegherea sa pînă în momentul expul­zării. „Alungarea prinţului Nicolae din ţară nu putea fi evitată, din cauza laşităţii partidelor politice. Nici un şef politic nu în­drăznea să-şi asume răspunderea unui protest public, de teama compromiterii şanselor de ajungere la putere. Singură, Mişcarea Legionară a alergat în ajutorul Prinţului Exilat, dovedindu-şi o dată în plus, ataşamentul faţă de Coroană. Viorel Trifa, Preşedintele studenţilor bucureşteni, lansă un Manifest în care denunţa, în faţa opiniei publice, actul arbitrar al guvernului. Generalul [Gheorghe] Cantacuzino, Preşedintele partidului « Totul pentru Ţară », aflând de sechestrarea Prinţului, se duce cu maşina, cu un grup de legionari, spre Snagov, locul de detenţie, spre a-i pre­zenta omagiul, şi a-i oferi eventualul sprijin din partea Legiunii. Şoseaua spre Snagov fiind barată de puternice cordoane de trupe, generalul Cantacuzino a trebuit să se întoarcă din drum. După plecarea Prinţului, Mişcarea organiză o campanie de protest în întreaga ţară. S-au răspândit sute de mii de manifeste, iar în oraşe s-au folosit sloganuri care expuneau poporului nedreptatea comisă împotriva prinţului Nicolae. Pe case, garduri, borne de câmp, pe arborii de-a lungul drumurilor, se puteau citi mărturii ale simpatiei faţă de Prinţ : « Trăiască prinţul Nicolae ! », « Jos guvernul neloial ! », « Jos Elena Lupescu ! »“ (Horia Sima). „Aşa principele Nicolae a fost pensionat cu forţa la 34 de ani. Ca cel dintîi exilat, anticipa epoca diasporei“ (Mihai Fotin Enescu). Trăieşte în exil, avînd reşedinţe la Veneţia, Lausanne şi, din 1951, la Madrid. Printr-un decret regal publicat în 1942 în Monitorul Oficial, regele Mihai I îi restituie titlul de principe de Hohenzollern. „În timpul războiului, principele Nicolae s-a oferit să facă demersuri în numele opoziţiei pe lîngă marile puteri occidentale în vederea încheierii armistiţiului, dar n-a primit mandatul solicitat din partea lui Iuliu Maniu“ (Ioan Scurtu). Consiliul de Miniştri al R.P.R. îi retrage naţio­nalitatea română prin decizia nr. 797 din 22 mai 1948. Fondator în 1949 (alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Horia Stramatu, Octavian Vuia, Paul Costin De­leanu ş. a.) al Centrului Român de Cercetări din Paris. Finanţează apariţia rev. Libertatea românească şi Fapta. Instalează la Madrid o tipografie în sprijinul Ed. Factum, la care au apărut publicaţii româneşti şi autori sp. A susţinut în 1954 procesul de unificare a emigranţilor români din Germania în cadrul Uniunii aso­ciaţiilor şi instituţiilor româneşti din Germania şi din Berlinul de Vest. La începutul anului 1955 a publicat o declaraţie de sprijin faţă de ocuparea legaţiei R.P.R. din Berna, Elveţia, de către un grup de exilaţi români : „Ro­mânii de pretutindeni sunt solidari cu actul de protest al curajo­şilor luptători anticomunişti. După dreptul uman, aceşti luptători nu pot fi supuşi la măsuri de forţă, pentru că s’au ridicat în numele Poporului lor şi al tuturor popoarelor încătuşate astăzi, exploatate şi terorizate de Rusia sovietică“ (în Vatra, nr. 49, ian.–feb. 1955, p. 12). În cursul anului 1955 a efectuat un turneu în două din principalele ţări de azil pentru refugiaţii români, Germania şi Italia. În această perioadă a fost unul din liderii exilului românesc. Într-un art. publicat în Frank­furter Rundschau (31 oct. 1958) se apreciază că principele N. s-ar fi aflat în fruntea unui grup de reprezentanţi ai Mişcării Legionare, opus regelui Mihai I şi Comite­tului Naţional Român. După decesul primei sale soţii (1963) înfiinţează Fundaţia culturală română „Principesa Ioana“ şi cumpără pentru această instituţie un local la Freiburg im Breisgau, pe care îl pune la dispoziţia Bi­bliotecii Române din Freiburg. Fundaţia a organizat congrese şi întîlniri cu caracter cultural, şi a acordat burse şi premii şcolare. În 1966, localul din Freiburg este vîndut. În 1967 se recăsătoreşte în Elveţia cu Thereza Fi­gueira de Mello, de cetăţenie venezuelană. „Pe măsură ce confruntarea între Marile Puteri s-a transformat în cooperare şi « coexistenţă paşnică », şi elanul luptei anti-comuniste din exil s-a diminuat. / Prinţul Nicolae a avut din ce în ce mai puţine apariţii publice şi a continuat să dea ajutoare, pînă la moartea sa […]“ (Aurel Sergiu Marinescu). Spre sfîrşitul vieţii respinge oferta de a i se recunoaşte cetăţenia ger. : „Am uitat să vorbesc nemţeşte, şi pe de altă parte, eu sunt român.“ Înainte de moarte, prinţul N. şi-a exprimat dorinţa ca osemintele să-i fie aduse în ţară, atunci cînd România va fi liberă. Este înmormîntat în cimitirul din Lausanne, Elveţia. […]


Mari speranţe mari… puse în micii editori americani

luni 4 oct. 2010

« Vai, ce puţin sîntem traduşi în cele străinătăţuri, ce păcat ! » e o veche lamentaţie a oamenilor de litere de la noi. Chiar atunci cînd se fac eforturi birocratice de promovare a valorilor naţionale, rezultatul e cel mai adesea un mărunt ecou formal, instituţional, sprijinit amical şi fără cine ştie ce consecinţe. Cei mai mulţi habar n-au că nici nu s-ar putea să fie altfel, puţini înţeleg cît atîrnă ţara însăşi – şi nu doar imaginea ei, cu toate că şi asta contează cît de cît – într-o eventuală ameliorare a rezultatului.
Pentru a relativiza plîngerile însă, iată veşti despre raportul traducţiunilor Franţa-SUA aşa cum e el inserat în ultimul Magazine Littéraire (nr. 500, septembrie 2010) : « În timp ce 40 000 de opere literare scrise în engleză au fost traduse la Paris între 1990 şi 2003, numai 640 de opere franceze au fost traduse în Statele Unite în acelaşi interval. » Gisèle Sapiro, directoare a Centrului european de sociologie şi ştiinţe politice, a oferit aceste cifre în urma unei anchete din care rezultă, de asemenea, că între 1980 şi 2000 « numărul de traduceri a crescut cu 50 % în lume. Cifra însă nu e sinonimă cu diversificarea, „căci engleza şi-a întărit poziţia hipercentrală de la 43 % la 59 % din cărţile traduse“. Mult în urma ei, „franceza s-a menţinut la 10 %“ ».
Şi un ultim detaliu, cert, surprinzător pentru mulţi români iubitori de gigantism în general şi de contacte pretins privilegiate cu « firmele mari » în special, pe principiul stupid « ăştia au de unde pierde, nu se uită ei la cîţiva firfirei aruncaţi pe fereastră pentru nişte păduchi ca noi ». Interesul ţărilor mari pentru alte culturi nu trece prin marea poartă a comerţului cu milioane de exemplare, ci prin mintea şi sensibilitatea unor inşi discreţi, din structuri mici, care se lasă eventual (sau nu) cumpăraţi de marii rechini ai pieţei în cîţiva ani : « Gisèle Sapiro pretinde că descifrează „o trezire la alte valori în tînăra generaţie şi un suflu nou graţie unor mici edituri care investesc în traducerea cărţilor franţuzeşti în engleză, precum Arcade, fondată de Richard Seaver la New York, sau firma lui David Godine din Boston“ ». Cum ar trebui oare să judece românii strategia navigării lor literare în lume dacă editorii francezi pun lupa pe asemenea porţi înguste ?


vineri 1 oct. 2010

La Compania a apărut

Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989

scriitori/reviste/instiţutii/organizaţii

de Florin Manolescu

Este a doua ediţie, revizuită şi mult adăugită, a cărţii din 2003. Cum am lucrat aproape un an la « bucătăria » acestui « ceaslov » de peste 800 de pagini de format mare, am şi o cămară plină de stări, lacrimi, surîsuri perplexe şi amare meditaţii pe care mi le-a provocat sau inspirat trebăluiala. Cîteva – mă gîndesc – merită să devină publice.
Prefaţa la ediţia a doua, cea de faţă, a fost, de pildă, o mare surpriză. Mă aşteptasem la o actualizare a introducerii iniţiale, în care autorul descrisese, sobru şi exact, criterii şi repere. Cînd colo, sosea o punere la punct « punct cu punct » a năzdrăvăniilor de judecăţi emise de unii şi alţii la prima ediţie. Iar de această dată, sobrietăţii sale aproape naturale Florin Manolescu îi adăuga calităţi cu totul neaşteptate de debater (sau débatteur, dacă preferaţi), dînd limpede de înţeles că acela care tace îndelung nu e deloc mut, dimpotrivă. Sper ca fragmentul citat mai jos să vă convingă şi pe dumneavoastră. În orice caz, acest soi neobişnuit de prefaţă m-a obligat s-o pun la loc în volum pe cea a primei ediţii, pe care tocmai o scosesem : abia în felul acesta au « acces la dosar » toate părţile implicate şi se poate admira în oglinda istoriei toată intelighenţia naţională îndelung cîrtitoare şi puţin lucrătoare.

Adina Kenereş


Florin Manolescu :
Introducere la ediţia a doua

« […] Cele mai multe observaţii critice care s-au făcut pe marginea Enciclopediei exilului literar românesc au pornit de la ideea unor proiecte cu o singură dimensiune. Contrar opiniei criticilor mobilizaţi de exigenţa enciclopedismului absolut (maximaliştii), după apărătorii „purismului“ lexicografic (minimaliştii), această enciclopedie ar fi trebuit să fie, dimpotrivă, mult mai selectivă. În ea ar fi trebuit să intre, de exemplu, doar reprezentanţii literari ai exilului democratic anticomunist, motivaţi şi activi politic, nu şi cei din emigraţia aşa-zis economică. Din păcate, chiar dacă am accepta preeminenţa absolută a unui criteriu extrinsec literaturii, ceea ce pare a fi coerent şi convingător din punct de vedere teoretic devine adesea impracticabil în raport cu realitatea complexă şi contradictorie a oricărui exil. Pentru că, în afara cîtorva excepţii, graniţa dintre „exilul politic“ şi „emigraţia economică“ se dovedeşte a fi, de cele mai multe ori, fluidă. De altfel, situaţiile în care deciziile noastre sînt determinate de un singur motiv rămîn extrem de rare. Ca să nu mai vorbim de împrejurările în care un anumit scriitor a plecat din România din motive politice, pentru a se transforma apoi într-un „simplu“ emigrant. Sau invers.
Oricum ar fi, în funcţie de dimensiunea „în plus“ care a deranjat, „puriştii“ au catalogat enciclopedia din 2003 drept monarhistă (prea mulţi reprezentanţi ai Casei regale române !), criptocomunistă (prea mulţi foşti comunişti, care prin simpla lor prezenţă, s-a spus, i-ar jigni pe adevăraţii exilaţi !) sau criptolegionară (prea mulţi legionari !). Ba chiar, în legătură cu scriitorii-legionari, şi din cauză că i-a înregistrat, puţin a lipsit ca într-unul din articolele despre enciclopedie autorul acesteia să nu fie trecut în rîndul celor mai periculoşi antisemiţi — cei disimulaţi ! Ce noroc că trăim în timp de pace ! În 1941, cînd vîntul bătea din altă direcţie şi cînd G. Călinescu a publicat o istorie a literaturii în care s-a ocupat şi de scriitorii români de origine evreiască, nemulţumiţii au reclamat darea la topit a volumului şi trimiterea autorului pe front.
Desigur, a discuta în detaliu toate aceste reproşuri fundamentaliste (în care, nu de puţine ori, resentimentul se străduieşte din răsputeri să fie luat drept argument teoretic şi lipsa de coerenţă, drept logică) ar însemna că le-am luat în serios. Şi totuşi, oprindu-mă la un singur exemplu, celor care s-au arătat a fi contrariaţi de prezenţa regelui Mihai I în această enciclopedie le amintesc nu numai deviza exilaţilor francezi de la 1789, „Où est le roi, là est la patrie“, dar şi bogata literatură memorialistică publicată de Maiestatea Sa după 1989.
Nici conceptul de literatură care a stat la baza selecţiei operate în enciclopedie (din nou, un concept nerestrictiv, care să corespundă modului în care este înţeleasă astăzi literatura) nu a fost acceptat de toată lumea. Chiar dacă discuţia nu s-a purtat în aceşti termeni, pentru unii recenzenţi, memorialistica, gazetăria culturală, eseurile sau interviurile jurnaliştilor (în general, ceea ce se numeşte borderline literature) nu sînt literatură şi, în consecinţă, autorii textelor din această categorie n-ar avea ce căuta în cuprinsul enciclopediei. După cum se vede, perspectiva istorico-literară la care sîntem trimişi ţine de secolul al XIX-lea. În ce mă priveşte, dacă aş fi avut la dispoziţie toate datele necesare, numărul gazetarilor sau al memorialiştilor care, chiar dacă nu au întotdeauna anvergura unor scriitori cu o individualitate marcată, rămîn indispensabili pentru înţelegerea atmosferei sau a spiritului în care s-a dezvoltat literatura exilului românesc ar fi fost mai mare, nu mai mic ! »


//