Mişcarea românilor din Ardeal la 1848

luni 4 apr. 2011

de N. Bălcescu

La 15 mai 2011 se vor împlini 160 de ani de la momentul în care N. Bălcescu ţinea la Paris, în mijlocul unei adunări de studenţi români, munteni şi moldoveni, o cuvîntare înflăcărată. Rememora atunci experienţa personală, trăită printre revoluţionarii ardeleni la 1848. Al.I. Odobescu a retipărit această cuvîntare în volumul ce conţinea opera capitală a lui N. Bălcescu, Românii supt Michai vodă Viteazul, şi i-a făcut următoarea notă de prezentare :

« La 1848, pe cînd o mişcare de un caracter aspru, dar cu totul naţional, turbura munţii şi cîmpiile Transilvaniei, mult iubitul nostru istoric N. Bălcescu, scăpat din închisoarea plutitoare de pe Dunăre, în care îl ţinură vreo cîtva timp turcii, după intrarea lor şi a ruşilor în Bucureşti, se refugiase în Ardeal şi trăi acolo cu luptătorii români, mai multe luni, cercînd să potolească duşmănia aceia crîncenă, dintre români şi unguri, aşa de stricăcioasă încă de pe atunci libertăţii îmbelor popoare. Apoi, de acolo, viind în Paris, după trecere de doi ani şi mai bine, într-o zi de 15 mai, zi aniversară a primei adunări a românilor ardeleni pe Cîmpul libertăţii de la Blaj, fiind mai mulţi compatrioţi şi soţi de exiliu adunaţi ca să serbeze acea zi memorabilă, Bălcescu, foarte slăbit de durerea ce avea să-l culce în mormânt peste cîteva luni, citi următoarele rînduri, în care descrie cu elocuenţă vie şi colorată impresiunile sale culese în mijlocul poporului ardelean inimat de focul războiului naţional.
Această cuvîntare a fost mai întîi sub tipar în Paris, dar foaia în care s-a publicat şi care, redactată de cîţiva studenţi moldoveni şi munteni din Paris, purta numele de Junimea Română, şi a avut o existenţă şi o răspîndire foarte restrînsă ; al treilea şi ultimu număr al ei, din iunie 1851, conţine discursul următor, carele a fost apoi reprodus şi în Revista română pentru sciinţe, litere şi arte, vol. II, 1862, p. 588 » (pp. 535-536).


Din Mişcarea românilor din Ardeal la 1848

« […] Fost-am d-am văzut însumi pe acei îngrozitori moţi, pe care spaima vitejilor unguri mi-i descriea ca nişte fiare sălbatice, neeşind din vizuinile munţilor lor decît numai spre a face pradă şi omor. I-am găsit înfuriaţi foarte şi hrănind o ură fanatică către duşmanii lor – astfel cum trebue să fie orice popor în războaele naţionale –, dar am găsit unite într-înşii multe simtiminte omenoase, înalte şi generoase.
În acea vreme cînd inima-mi era zdrobită, căci în toate părţile vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmanii streini, fusei fericit a găsi acolo, pe acele piscuri urieşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o viaţă românească, înfocată şi puternică.
Cu ce entuziasm frenetic fusei aclamat şi binecuvîntat de toţi acei ţărani, cînd le spusei că am venit să le aduc urări de noroc şi izbîndă din partea fraţilor lor din ţară, minunaţi de vitejia  lor ! În ce tăcere adîncă mă ocoleau şi mă ascultau ei, cînd le vorbeam de puterea naţiei române, de numărul ei, de întinderea pămîntului ce i-a dat Dumnezeu şi de ursitele cele măreţe ce o aşteaptă în viitor ! Seara, după ce toată ziua străjuia potecile, se hărţuia şi se lupta cu duşmanul, îi vedeai adunaţi trîmbe, trîmbe pe lîngă focuri, care povestind întîmplările zilei şi acele trecute, care dănţuind împregiurul flacărilor, care zicînd din fluere, buciume şi cimpoi. Cît colo o altă trîmbă din cei mai juni învăţînd şi întrebîndu-se dialogul românizat din cartea Paroles d’un croyant a lui Lamennais : „June soldat unde mergi ?“ Apoi cu toţii, juni, bărbaţi şi bătrîni, se puneau de făceau să răsune văile munţilor de cîntări de vitejie şi de naţionalitate, mai cu seamă de acea puternică şi frumoasă marseileză a d-lui Murăşanul : „Deşteaptă-te române“, pe care o cîntau chiar în mijlocul focurilor şi a urletelor de tunuri şi siliseră şi pe unguri a o învăţa şi a o cînta în bătae împreună cu dînşii. Generalii acestii oaste ţărăneşti era nişte preoţi şi nişte tineri abia eşiţi din şcoalele de teologie, filosofie şi jurisprudenţă. Ei nu pusese pînă atunci mîna pe o armă, cînd nevoea îi sili a se face generali şi a cîştiga bătălii. Lipsiţi de cunoştinţe şi de principe de artă militară, ei le inventară. Am văzut cu mirare cum ei dibuiseră adevăratele principe ale războiului şi cum simţiseră importenţa poziţiilor naturale şi folosul ce ştiură trage din orice localitate.
Femeile nu rămăseseră în urmă nici cu curagiul, nici cu simtimentele naţionale. Ele luară parte la toate primejdiile soţilor lor. Din vîrful munţilor ele aruncau o ploae de bolovani, care rărea batalioane vrăjmăşeşti. Cîntecele lor nu era ca mai-nainte cîntece de dor şi de plăcere, ci cîntări pline de patriotism şi de simtiment naţional. Am auzit în ruinele Abrudului – oraş pustiit de flăcări şi cucerit de mai multe mii de locuitori unguri, în tragica scenă ce se petrecu în luna mai 1849 –, am auzit o jună, naltă şi frumoasă fată de munte, cîntînd un cîntec dulce şi melodios. El îmi spunea despre o tînără română, fericită că se cheamă Floarea, fericită că e română, de origină din Italia, fericită că nu ştie şi că muma sa nu i-a vorbit de loc ungureşte, neiubind fără numai tot ce este românesc şi jurînd d-a nu iubi în veci un ungur cîtă vreme va mai trăi un român pre pămînt. Acest cîntec îmbătător de simţire, acea albă, rumenă şi frumoasă fecioară, ruinele pîrlite şi în[n]egrite ale Abrudului ce mă încungiura, movilele mormintelor ungureşti ce vedeam d-alături, mă impresionară foarte. Mi se păru a avea înainte-mi o vedenie ; mi se păru a vedea geniul naţionalităţii române stînd pe deasupra mormintelor duşmanilor streini şi cîntînd un imn de înviere.
Aci, cetăţeni, daţi-mi voe a vă aduce aminte că revoluţionarii de la 1848 din Ţara Românească, deşi crezură că trebue a urma după pilda ardelenilor şi că împregiurările politice nu-i iarta a pune din început în programul lor chestia unităţii naţionale, dar n-au perdut un minut din vedere solidaritatea ce îi leagă cu toate ramurile naţiei române. Ei au apărat şi s-au luptat deopotrivă pentru drepturile Moldovei ca şi pentru ale Ţărei Româneşti şi atît înainte, în vremea, cît şi după revoluţia de la iunie 1848, ei mereu au apărat şi apără încă înaintea ungurilor şi a Europei întregi drepturile românilor din Ardeal, Banat şi Ungaria. Daca puţini numai dintr-înşii priimiră a împărtăşi primejdiile războiului românesc, pricina fu numai că steagul supt care se lupta fraţii lor din Ardeal era steagul austriac, steagul despotismului, steag prieten şi aliat al muscalilor, duşmanii cei cumpliţi ai naţionalităţii române. Astăzi lucrurile şi ideile s-au prefăcut şi s-au lămurit. Astăzi vedem curat că un acelaşi despotism ne copleşeşte pe toţi românii împreună cu ungurii, duşmanii de eri, şi cu toate popoarele Europei. Astăzi este învederat pentru tot românul cu minte şi cu inimă că libertatea naţionalităţilor nu poate veni de la curţile împărăteşti şi din mila împilătorilor şi a despoţilor, ci numai dintr-o unire strînsă între toţi românii şi dintr-o rădicare a tutulor împreună şi în solidaritate cu toate popoarele împilate. Aceasta este calea nouă pe care păşesc şi trebue a păşi toţi românii de progres şi de mişcare din Ardeal, din Banat, din Ungaria, precum şi cei din Principate.
Astfel am văzut eu, cetăţeni, revoluţia română din Ardeal cu simtimintele ei naţionale, cu faptele ei măreţe şi eroice, cu greşalele şi cu vinele ei. Dar ziua de la 15 mai 1848 rămîne frumoasă şi luminoasă, neatinsă şi curată de orice ecces şi greşală. Daţi-mi voe, cetăţeni, a închina l-această zi, în care poporul român adunat la Blaj, în cîmpul libertăţii, strigă : „Noi vrem să ne unim cu Ţeara !“ »


//