Cronica lui Corneliu Vlad la Aşa s-a născut omul nou, de Dorin-Liviu Bîtfoi

joi 10 ian. 2013

« Dorin-Liviu Bîtfoi performează ca autor al unei epopei moderne, în 700 de pagini, despre România între 1950 şi 1965. (Aşa s-a născut omul nou : în România anilor ‘50, Editura Compania, 2012). Mai pe-nţeles spus, o carte despre vremea lui Gheorghiu-Dej, de după înlăturarea regelui (apoi şi a de-alde Ana-Luca-Teohari, trepăduşii Moscovei roşii), de-a lungul procesului de desprindere şi emancipare treptată şi prudentă a ţării de sub tutela terorizantă şi sufocantă a aceleeaşi Moscove, pînă la moartea lui Dej şi preluarea puterii de către Ceauşescu. Autorul acestei cărţi este, cum i-ar fi spus Balzac, un adevărat grefier al anilor de regim comunist. Nu “a apucat” acea vreme, nu e un “supravietuitor”, ci un tînăr filozof ca formaţie universitară, ziarist ca îndeletnicire iar cu această carte şi cu altele, care au fost şi desigur vor mai fi, şi istoric.
Trăitorului în vremea lui Dej multe din carte îi sunt cunoscute; el şi le reaminteşte şi e răvăşit, dar mai şi află, mai are şi revelaţii tîrzii. În schimb, pentru cei din generaţiile mai noi, este lectură – eu cred – obligatorie, căci e o revelaţie amplu desfăşurată despre un timp pe cît de cumplit şi de contradictoriu, pe atît de supus feluritelor încercări de denaturare, răstălmăcire şi falsificare. O perioadă densă, crîncenă, tragică, de revoltă şi compromis, de eroism şi resemnare, de puritate şi josnicie, de jertfă şi mulţumire cu puţin, totul împins pînă la exagerare şi paroxism de un mecanism al puterii mai subtil şi mai viclean în răutate decît orice altă stăpînire pe care au cunoscut-o românii în istorie.
Cum a reuşit un autor care, spuneam, n-a prins acele vremuri să le fixeze în scris atît de sugestiv, de sintetic şi de credincios adevărului ? “Procesînd” cu inteligenţă şi bună credinţă, dar şi cu har de om al scrisului, un volum uriaş de informaţii, apelînd la (cum scrie pe coperta cărţii) “memorii, jurnal, scrisori, anchetă, arhivă”. Asta însemnînd cît mai mult din ce s-a scris atunci şi mai tîrziu despre Atunci şi din cîte s-au vorbit şi se mai vorbesc şi azi despre acest Atunci. Şi totuşi, cartea nu e una livrescă, uscată, de proces verbal, nu e nici măcar una eminamente jurnalistică şi jurnalieră (deşi se bazează mult pe ziare şi memorii), ci reconstituire literară. Dar nu ficţiune. […] »

Textul complet la http://www.curentul.ro/2013/index.php/2013010981721/Lumea-i-cum-este/Despre-viata-de-zi-cu-zi-sub-regim-comunist.html


Cum au devenit românii antiamericani ?

joi 3 ian. 2013

Petru Romoşan

E totuşi de necrezut. În doar opt ani, cei ai « proamericanului » Băsescu Traian, românii au devenit la fel de antiamericani ca şi francezii din timpul lui Charles de Gaulle, la începutul anilor ’60, cînd Mihai Caraman şi reţeaua lui penetrau cu succes NATO la Paris. Nu apar sondaje pe această temă, deşi cei interesaţi le fac şi ele ar fi de mare interes public. Rezultatele sondajelor discrete sînt dintre cele mai năucitoare : românii nu-i mai iubesc deloc pe francezi sau britanici şi cu atît mai puţin pe americani sau pe evrei, dar par a fi din ce în ce mai progermani şi chiar mai îngăduitori faţă de ruşi – sîntem totuşi ortodocşi şi ne închinăm cu toţii la Athos. Cum a fost posibil ? Sau întrebarea-cheie din anchetele judiciare : cui îi slujeşte crima ?
Ca să înţelegem cît de cît prezentul, trebuie mai întîi să fi studiat atent trecutul. În 1958, foarte eleganţi, băieţi buni, sovieticii şi-au retras armatele de ocupaţie din România. Mai mult, Gh. Gheorghiu-Dej, împreună cu Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu şi, mai ales, Ion Gheorghe Maurer, a dus o formidabilă politică de îndepărtare de « marele frate » sovietic şi de apropiere secretă dar consistentă de Occident şi, mai ales, prin Corneliu Mănescu şi Mircea Maliţa la ONU, de Statele Unite. De necrezut ! Şi eu nu cred nici astăzi că a fost aşa. Ruşii au plecat în 1958 doar ca să rămînă mai bine. Subteran, în afacerile mari şi foarte secrete. Eu, ca mulţi alţi compatrioţi, cred că politica lui Ceauşescu de mare independenţă a fost doar o mare şi teribilă, pentru români, comedie. Iar comedia « liberalizării » a continuat sub diverse forme, care de care mai nefaste, şi în ultimii 20 de ani. Dar campionul absolut al mistificării este bufonul politic Băsescu Traian.
Cum poţi să explici serios că americanii, partenerii noştri militari cei mai importanţi, cu interese evidente în zona Mării Negre şi a Munţilor Carpaţi (frontieră naturală a expansiunii Imperiului Rus), ar fi interesaţi ca România să nu aibă nici flotă şi nici autostrăzi ? Dwight D. Eisenhower, după ce a văzut în timpul războiului avantajul Autobahn-urilor construite de Hitler, a lansat în anii ’50 un vast program de construcţie de autostrăzi pentru a uşura transportul trupelor în caz de atac pe teritoriul american. Cei doi dictatori români, Ceauşescu şi Băsescu, nu au fost deloc interesaţi de construcţia de drumuri şi deloc de autostrăzi. Ce l-a împiedicat pe dictatorul Ceauşescu să facă şosele comparabile cu cele ale lui Hitler ? De ce a trebuit să investească miliarde şi atîtea alte energii în monstruozitatea care desfigurează Bucureştiul, botezată Casa Poporului ? Iar Dej, mai înainte, de ce s-a ocupat de Canal, lucrare pe cît de faraonică, pe atît de inutilă ? Şi cum se face că Băsescu e înconjurat de atîţia asfaltangii miliardari, în vreme ce noi nu avem şosele ? De altfel, fostul ministru al Transporturilor, un anume Băsescu Traian, s-a exprimat cu subiect şi predicat împotriva construcţiei de autostrăzi.
Argumentul forte al antiamericanilor de astăzi este chiar ambasadorul american de pînă mai ieri, Mark Gitenstein. Amestecul său grosolan şi, de fapt, total inutil în afacerile interne ale României, mai ales în treburile justiţiei, rămîne încă un mare mister. La începutul noii democraţii române, am mai avut parte de un mister asemănător. Acela s-a numit Harold Nicholson, şeful rezidenţei CIA la Bucureşti şi recrutorul principal al noilor elite politice şi culturale de la noi. Harold Nicholson ispăşeşte o lungă pedeapsă pentru trădare în favoarea Rusiei (vezi articolele despre Harold Nicholson din New York Times şi cel de pe site-ul Huffingtonpost din 18 ianuarie 2011). Să ne mai întrebăm azi pentru cine a recrutat Nicholson în 1990-1992 la Bucureşti şi pentru cine lucrează, fie şi exploatate în orb, acele elite ? Oare contraselecţia dezastruoasă de cadre nu se situează tot la începutul anilor ’ 90 ? Un răspuns găsim tot în trecut. După comentariul sintetic al unui important fost şef de serviciu secret : « Disidenţii români au fost mînă de lucru pentru ruşi cu fonduri anglo-americane.» Dar, ca să revenim la dl Mark Gitenstein, oare nu are fostul ambasador şi merite speciale în teleportarea comică la Bucureşti după referendum a lui Philip Gordon, cu panseurile lui fără vreo legătura cu politica internă a României ? În treacăt şi ironic, merită amintit că Gordon e traducătorul « operei » lui Nicolas Sarkozy în Statele Unite.
Un alt argument al antiamericanismului primar-agresiv e prezenţa masivă în ultimii ani în România a FMI. Dar nimeni nu se întreabă ce s-a întîmplat cu rezervele foarte importante de la BNR. Cîţi bani mai are, de fapt, România şi de ce am avut o nevoie atît de presantă de mari împrumuturi de la FMI şi de la Comisia Europeană ?
După ce a dat foc portului Rouen în anii ’80, Băsescu Traian a prăduit flota, a blocat construcţia de şosele şi autostrăzi, infrastructură vitală pentru dezvoltare, şi ne-a băgat pînă în gît în datorii. Un succes pe toată linia ! Dar nu pentru România.
Situarea geostrategică a României între interesele americane şi cele ale Eurasiei lui Mackinder (Germania şi Rusia în principal) nu ne-a adus pînă acum decît confuzie, suferinţă şi sărăcie. E vina noastră că nu ne cunoaştem interesele sau nu reuşim să le exploatăm. Cioroianu (fost PNL), Baconschi, Ungureanu, Udrea, Boc şi toată banda nu pot implementa vreodată vreo politică. Dar oare nu e la mijloc şi o suspectă orbire din partea aliatului american ? Două cărţi pasionante ale geostrategului George Friedman (The Next 100 Years : a Forecast for the Twenty-First Century, 2009, şi The Next Decade : Where We’ve Been… and Where We’re Going, 2011 – ambele traduse şi în româneşte la Editura Litera), fondatorul Stratfor, plasează România într-o poziţie de mare interes a strategiei pe termen lung a SUA. Acţiunile ambasadorului Mark Gitenstein, ale lui Philip Gordon şi, în general, ale întregii administraţii democrate par să-l contrazică însă copios. Sau, poate, pur şi simplu, America nu e mai capabilă să-şi urmarească interesele strategice.


//