©Vlad Predescu

Fotografie din colecţia Dan Maniu Lungu


La ce e bună presa în vremuri de răspîntie, pline de pericole pentru ţara noastră ? Întotdeauna celor care trăiesc în epoci ieşite din comun li se pare că aşa ceva li se întîmplă doar lor, că sînt năpăstuiţi de soartă, bătuţi de Dumnezeu. Perioada marilor clasici, fondatori de naţiune, a fost una de mari lupte, de mari încercări. Ioan Slavici a scris aproape o carte întreagă (Amintiri) despre colegul său de geniu şi de gazetă. În articolul pe care vi-l propunem aici spre lectură, el se ocupă de omul politic Eminescu.
Minabilii noştri contemporani, « fripturiştii lui Băsescu », internaţionalişti de ocazie, bursieri şi stipendiaţi, feroce arivişti în faţa lui Dumnezeu, de genul autorilor de compilaţii foarte recomandate inginerilor virgini cultural, Cărtărescu, Patapievici, Pleşu, plus maestrul unguentelor şi al altor consumisme – untul lui Noica, de exemplu -, Liiceanu, au încercat oarecum comic să-l înfunde pe preaînaltul nostru Eminescu vîrîndu-l, de-a dreptul sau mai pe ocolite, în categoriile infamante « antisemit » sau « incorect politic ». Ambele categorii sînt aplicate cam incult şi strîmb la un secol XIX românesc destul de complicat. Recunoaştem că nici noi nu fraternizăm cu « fixaţia » lui Eminescu asupra chestiunii evreieşti, dar poetul făcea politică şi cei vreo 600 000 de evrei la nivelul anului 1876, cei mai mulţi emigraţi din Galiţia şi Rusia în foarte tînărul şi fragilul stat român, mai ales în Moldova sa patriarhală, reprezentau un « partid » important, iar gazetarul care era Eminescu se poziţiona de partea « vechilor », boieri sau ţărani. Moses Gaster, unul dintre cei mai mari intelectuali români, nepot de rabin şi unul dintre primii care a ţinut în sinagogă predică în româneşte, a scris-o limpede : « Se zicea că [Eminescu] era antisemit. Pe atunci antisemitismul era foarte răspîndit, dar el n-a fost contaminat de acel virus, foarte rar a abordat chestiunea evreiască în ziar şi numai o dată sau de două ori în poemele sale, unde i-a satirizat pe greci şi a adăugat, de asemenea, un cuvînt despre evrei » (cf. Nicoleta Dabija, “Mihai Eminescu şi “chestiunea evreiască”).
Ioan Slavici însă nu se ocupă în acest articol de Eminescu şi chestiunea evreiască. Clasicul ardelean subliniază că Mihai Eminescu a făcut politică în numele său, şi nu în numele vreunui băsescu « conservator » contemporan, deşi se bucura de o mare simpatie din partea lui Lascăr Catargiu, şi că era nu numai cel mai mare poet al timpului, dar era şi un cetăţean deplin şi foarte activ al neamului său. Acum, cînd scena e ocupată agresiv de piţifelnici, infractori şi impostori, recursul la clasici ne poate fi tuturor de folos.

“Eminescu în politică

D-l A. Vlahuţă a publicat, sunt acum câteva săptămâni, un articol, care porneşte din gândul că Eminescu « n-a întrat el de bunăvoie în războiul politic, ci prietenii şi împregiurările l-au tras ». Gândul acesta e un sămn neîndoios că nu l-a cunoscut d-l Vlahuţă pe Eminescu când trăia şi nu şi-a dat silinţa să-l înţeleagă nici după ce a murit. Se vede însă că sunt oameni care pun temei pe spusa d-lui… Vlahuţă, căci Luceafărul din Sibiu a crezut de cuviinţă să reproducă pentru luminarea cititorilor săi articolul d-lui Vlahuţă – fără ca să-şi deie seamă că-l prezentă pe Eminescu drept un fel de sâmbriaş al condeiului ceea ce nici n-a fost, nici nu putea să fie.
Noi, care nu numai după « metodele manuscriselor lui » îl ştim pe Eminescu, ni-l aducem aminte ca om care nu se lăsa să fie « tras » ori « împins », ci umbla totdeauna de capul lui.
Încă la vârsta de douăzeci de ani, când se afla în primul an la Viena, el scria şi îndemna pe alţii să scrie articole politice, pe care nu le plătea nimeni, avea convingeri bine întemeiate în toate cestiunile politice, se unea numai cu oameni care-i împărtăşeau vederile şi nu era dus de nimeni, ci ţinea să ducă pe alţii.
Aşa-l ştim noi cei ce am lucrat împreună cu dânsul.
« Fost-a Eminescu partizan al acelor clase vechi, româneşti pentru că a fost naţionalist ori a fost naţionalist pentru că a fost partizan al acelor clase ? » se întreabă un alt scrutător, d-l G. Ibrăileanu.
Aşa ori aşa, nu mai încape nici o îndoială că el era partizan convins şi sincer al « acelor clase vechi », pe care le-a susţinut în coloanele ziarului Timpul, nu tras « de prieteni şi de împrejurări », ci din propriul său îndemn. Dac-ar fi fost om cu oarecare dare de mână, el şi-ar fi jertfit averea ca să publice ziare şi cărţi pentru susţinearea « acelor clase vechi ».
Nu era cu toate acestea nici aristocrat, nici naţionalist în înţelesul comun al cuvântului.
La el toate porneau din cea mai curată iubire de oameni.
Îi punea sus în gândul lui pe nemţi, care le dăduseră maselor mari o bună şi sănătoasă îndrumare în viaţa comunală, în cea morală şi-n cea economică şi scăzuseră prin aceasta suferinţele omeneşti. Îi erau deci urgisiţi maghiarii, care, nesăţioşi, asupreau pe alţii şi sporeau suferinţele omeneşti. Pentru acelaşi cuvânt îi erau urgisiţi evreii, « grecoteii cu nas subţire », « bulgăroii cu ceafa groasă », dar şi cei mai neaoşi români, care căutau « traiul bun pe nemuncite ». Având inima deschisă pentru suferinţele orişicui, el se uita totdeauna cu un fel de groază împregiurul său, căci pretutindenea îi ieşeau în cale oameni nedreptăţiţi şi chinuiţi de semenii lor.
Alinarea şi mântuirea nu puteau în gândul lui să vie decât de la « clasele vechi », care sunt în primul rând interesate ca lucrurile să meargă bine în ţară, au tradiţiuni în ceea ce priveşte purtarea de grijă pentru bunul mers al vieţii comune, pot să se pregătească în toată lărgimea pentru împlinirea menirii lor fireşti şi nu au nevoie să-şi mistuie puterile în luptă cu greutăţile vieţii zilnice.
Nu va fi avut, poate, dreptate, dar aşa vedea el lucrurile, şi « boier » era pentru dânsul un om care-şi petrece viaţa ostănind pentru binele tuturora. De aceea « trase cu patimă de pe meterezele Timpului în rândurile fraţilor lui de la Românul, dar pentru toate comorile din lumea aceasta n-ar fi tras şi de pe meterezele Românului în rândurile fraţilor de la Timpul ».
Dar se va zice că nu erau boierii cum după părerea lui trebuiau să fie, şi mulţi dintre dânşii îşi petreceau viaţa în flecarii ori în desfrâu, se însoţeau cu evrei, cu « grecotei » ori cu « bulgăroi » şi numai puţini mai stăruiau asupra bunelor tradiţiuni ale familiilor lor. Eminescu avea şi bărbăţia de a înfrunta răul, şi de pe meterezele Timpului el trăgea cu aceeaşi patimă şi-n aceia dintre compartizanii săi, care nu erau vrednici să fie socotiţi în rând cu « boierii », căci el nu cauza unui partid o susţinea, ci pentru binele obştesc se lupta şi le era recunoscător celor ce-i dedeau putinţa de a face aceasta.
Dar a săvârşit şi muncă de salahor, şi d-l A. Vlahuţă citează dintr-o scrisoare vorbele : « Aştept telegramele „Havas“, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc. »
Câţi sunt între noi, care-n clipe de amărăciune n-au scris ori n-au rostit, cel puţin, asemenea vorbe !
Iar clipe de amărăciune avea Eminescu în fiecare zi – nu pentru că era muncit de gândul că în zadar îi este munca.
Ce era adecă Timpul acela, în a căruia redacţiune se mistuia Eminescu ?
Lucram într-un timp în redacţiune Eminescu, Caragiale, şi eu, care aveam şi administraţiunea.
Fondaţiune nu avea ziarul. Din vânzarea cu numărul ieşea puţin. Abonamentele n-aduceau destul. Ceea ce lipsea se aduna din cotizaţiuni. Azi unul, însă, mâne altul dintre cotizatori se sâmţea jignit de vreun articol publicat în ziar şi ori venea cu o falcă-n cer cu alta-n pământ la redacţiune, ori refuza cotizaţiunea. Era dar « criză » în fiecare zi, harţă necurmată şi nu puteam niciodată să ştiu când şi cât pot să achit din onorare, nici dacă mai poate ori nu ziarul să meargă înainte.
Mai bine n-a fost nici după ce Caragiale şi eu am plecat, şi Eminescu, mai stăruitor, a rămas singur.
Ceea ce l-a ţinut la Timpul n-au fost niciodată « prietenii şi împregiurările », ci nestrămutata lui convingere că muncind acolo săvârşeşte o faptă bună, şi dorinţa de a combate multele rele care se iveau în fiecare clipă împregiurul lui.
N-a fost Eminescu numai poet, ci totodată şi om în cel mai bun înţeles al cuvântului, un neobosit luptător pentru binele obştesc.”

Ioan Slavici – Opere, VI, Memorialistică, Constantin Mohanu (ed.), Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, pp. 777-780

Şi în 2013, cu România invitată de onoare la Salonul cărţii de la Paris, s-au chinuit cîţiva francezi să-şi convingă conaţionalii că merită citite cărţi scrise de români. Căutînd nu doar argumente, ci şi explicaţii pentru natura « specială » a acestei literaturi. Ca de obicei, chiar dacă n-au parcurs ei înşişi multe volume scrise de români, francezii din paginile de cultură au rămas de undeva cu ideea – şi surse sînt destule – că textele româneşti nu sînt limpide, epicul e înecat de meandre, personajele nu sînt complet transparente. Tot dintr-o tradiţie s-a iţit şi de data asta ideea preluată cu sîrg în media toată că « de vină » – căci există o vină, un păcat originar – ar fi cenzura aceea care a operat feroce sub comunism şi a malformat transcrierea ideilor. Scriitorii deveneau adică esopici ca să evite ciocnirea cu cerberii, învăluiau acţiunea cu retorică tocmai pentru ca revolta împotriva sistemului să nu bată la ochi etc.
E ceva, adică e mai bine decît nimic. E fals ? Nu, fals nu e. Doar că acesta e modul cel mai simplist, şi deci cel mai direct de a construi o idee într-o frază livrabilă unui public mare şi foarte grăbit. Ceva la fel de simplist şi ţintit poate că nici nu se poate spune mai bine. Ca să faci pasul următor, îţi trebuie multă carte, multă răbdare, multe mijloace, multă istorie şi o infinită diplomaţie. Adică grijă mare să nu acuzi, să nu culpabilizezi, să nu trezeşti complexe şi iritări. Şi toate acestea ştiind perfect cui te adresezi : unui public mult mai mic, pe alocuri decizional în materie culturală şi uneori chiar politică, unor secte academice, dintre care unele pot orienta şi cercetarea pe decenii. Pe scurt, « pasul următor » cere un anume calibru.
Mi-a venit în minte o mostră de acest soi văzînd exerciţiile explicative de la Salonul din 2013. În 1978, George Steiner a scris în The New Yorker, unde ţinea o cronică literară prestigioasă încă din 1967, un text pătrunzător – ceva de gradul doi, cum ar veni – la volumul al treilea din Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn, care tocmai se tradusese la Harper & Row. Cum nu de hermeneutică literară avea nevoie acel autor, Steiner a folosit spaţiul de minune pentru a-i propune lectorului american tocmai elemente de iniţiere civilizaţională, care să-l apropie de un tip de destin ce nu are cum să se dezvăluie ca un roman, oricît de reuşit ar fi acela. Ne putem întreba dacă un alt filosof al culturii care nu s-ar fi tras dinspre Viena şi n-ar fi fost trilingv din născare ar fi putut scrie la fel sau asemănător acele pagini. Cine ştie… Iată un fragment, spre edificare :

« Anarhist teocratic, Soljeniţîn n-are mare respect pentru raţiune, mai ales atunci cînd ea vine de la un „intelectual“, adică de la cel care-şi cîştigă traiul în chip mai mult sau mai puţin prozaic din imparţialitate. În prezenţa inumanului, „raţiunea“ e un agent care adesea nu cîntăreşte mare lucru, dacă nu cumva e chiar rizibilă. Raţiunii i se mai întîmplă şi să fie subtil complezentă, iar Soljeniţîn reacţionează sever la „obiectivitatea“ facilă a celor care ar vrea să discute cu el, care ar încerca să fie „rezonabili“ fără să fi fost expuşi ei înşişi măcar unui milimetru din arhipelagul durerii. Ce poate spune analiza istorică în prezenţa suferinţelor lui Soljeniţîn şi a strigătului pe care l-a scos el în istoria modernă ? Fiecare durere provocată unei fiinţe umane, fiecare tortură este ireductibil singulară şi de neispăşit. De fiecare dată cînd un om este biciuit, înfometat, rănit în amorul său propriu, o gaură neagră foarte precisă se deschide în ţesutul vieţii. Depersonalizarea inumanităţii, acoperirea ireparabilei realităţi a suferinţei unui individ cu categoriile anonime ale analizei statistice, ale teoriei istorice sau ale unui model sociologic nu e decît o obscenitate în plus. Conştient sau nu, oricine oferă o explicaţie-diagnostic, oricît de pioasă, chiar acuzatoare ar fi ea, erodează, aplanează pînă la a azvîrli în uitare concreteţea morţii în urma torturii a cutărui bărbat sau a cutărei femei, a morţii prin înfometare a unui anume copil. Sfinţenia detaliului infim îl obsedează pe Soljeniţîn. »

Din George Steiner – « De profundis », Lectures. Chroniques du New Yorker, Arcades, Gallimard, Paris, 2010, pp. 82-83

Atelier W. Oppelt

Casă din Vâlcea