Către o democraţia directă şi participativă

marți 7 mai 2013

(sfîrşitul civilizaţiei petrolului, postdemocraţia, descreşterea economică aleasă conştient)

Petru Romoşan

« Jos Băsescu-Sus Băsescu ! », « Sus USL-Jos USL ! ». Cred că merită să depăşim limitatele, stupidele, mecanicele noastre dispute şi să deschidem ochii şi spre ce se întîmplă la alţii. Pentru că nu sîntem doar noi înde noi, de la Nistru pîn’ la Tisa. De altfel, marea problemă a celor care conduc azi România este chiar dubla loialitate. Dublă loialitate faţă de Internaţionala banilor şi faţă de sistemul securistic corupt intern, dar în nici un caz faţă de cei ce i-au ales. Şi, cum a arătat-o referendumul din vara lui 2012, comanda României e undeva în exterior. Nici nu am băgat de seamă cînd ne-am pierdut independenţa, dacă am fost vreodată independenţi.
Prin anii 2000-2005 s-a vorbit intens despre sfîrşitul civilizaţiei petrolului (cea inaugurată pe la 1860). Se dădeau, în funcţie de cercetător, anii 2005-2007, ca orizont de început al declinului. Adică momentul în care producţia mondială nu mai putea face faţă cererii, odată cu intrarea majoră pe piaţa consumatorilor a emergenţilor China, India, Brazilia, Rusia (în calitate de consumator), Turcia, Africa de Sud etc. S-a lăsat apoi o mare tăcere. Pentru că asupra planetei s-a abătut criza financiară, căderea băncilor (o mulţime în SUA), criza economică. Care a fost legătura dintre începutul crizei economice mondiale şi începutul sfîrşitului civilizaţiei hidrocarburilor, a petrolului mai ales ? Nici Rubini, nici Krugman nu-mi amintesc să fi vorbit despre asta. Sau poate mi-a scăpat mie. Politicienii n-au din principiu asemenea dureri de cap.
În 2008 apare o carte aproape deloc cunoscută în România, « Après la démocratie » (« După democraţie »), a lui Emmanuel Todd. Autorul, un savant demograf, şi nu un eseist literaro-artistic, e acelaşi care în 1976 prognoza prin « La Chute finale » (« Căderea finală ») « descompunerea sferei sovietice », iar în 2002, în « Après l’empire » (« După imperiu »), anunţa şi « descompunerea sistemului american ». Cu imperiul sovietic ştim ce s-a întîmplat. Imperiul american are datorii faraonice, care probabil că nu vor fi onorate niciodată. Ceea ce echivalează cu căderea imperiului. Dar, în treacăt fie spus, BNR şi Mugur Isărescu, ca şi alte genii economice băştinaşe, continuă să considere că bonurile de tezaur americane sînt cele mai sigure plasamente. Desigur, pînă nu vor mai fi deloc. Ca la FNI. Azi, economiştii americani sînt preocupaţi propagandistic mai ales de soarta euro şi a Europei. O diversiune ca oricare alta, cînd SUA are peste 16 000 de miliarde de dolari datorii.
În cartea sa « După democraţie », Emmanuel Todd prezice nici mai mult, nici mai puţin decît sfîrşitul democraţiei aşa cum o cunoaştem astăzi. Şi care are o tradiţie de doar ceva mai mult de 150 de ani, pentru că înainte de 1848, sau de 1789 în Franţa şi în America simultan, omenirea nu trăia totuşi în democraţie. După cum azi încă democraţia de tip occidental e o aberaţie pentru majoritatea lumii arabe, pentru China, pentru Rusia, ca şi pentru o mare parte a Africii, de altfel. Ceea ce nu înseamnă că George W. Bush, împins de neoconservatorii ajunşi la apogeul puterii lor, nu a avut ideea suprarealistă de a impune democraţia de tip vestic Irakului şi afganilor din munţi. Dar scopul lor real era, bineînţeles, altul.
O teorie care nu e încă mainstream dar care nu e mai puţin bine servită de numeroşi autori este aceea a descreşterii economice aleasă conştient, liber consimţită. După căderea imperiului sovietic (care foarte bun era el pentru Occident !), după criza economică, după anunţatul sfîrşit al civilizaţiei petrolului, creşterea economică, transfomată în religie de stat de peste 50 de ani în Occidentul dezvoltat şi egocentric, nu mai poate fi susţinută. Franţa condusă de socialişti nu reuşeşte să înţeleagă că va avea anul acesta o descreştere sau creştere negativă, cum aberant se mai zice. Ce ne rămîne e să alegem CUM să descreştem economic, ales – căci, dacă nu, forţat şi la întîmplare, haotic –, să consumăm mai puţin, dar poate mai inteligent şi mai sănătos, să alegem ceea ce contează cu adevărat (studii, sănătate, o lume mai morală, şi deci mai sigură), să trăim chiar mai bine cu mai puţin.
Teoria creşterii economice opusă austerităţii germane aşa cum o prezintă socialiştii europeni nu are o bază financiară asigurată. Ţine doar de « les trente glorieuses » (cei treizeci de ani de continuă creştere, de lipsă a şomajului, care au urmat celui de-al doilea război mondial). Teoria descreşterii economice alese, controlate e, de fapt, teoria austerităţii a Angelei Merkel dusă pînă la ultimele consecinţe, dar minus clasa politicienilor de carieră, a activiştilor care nu se pricep la nimic, fără vreo meserie, care trebuie sa ne pună apă în vin pentru a fi plăcuţi electorilor, pentru a obţine voturi. Adevărata problemă nu e austeritatea germană, deşi doamna Merkel acţionează ca o gospodină care face mai degrabă economii în contul rudelor sărace, adică fără viziune economică de ansamblu. Problema este că austeritatea e doar o jumătate de pas făcut către adevărul economic al lui 2013. Un pas întreg e descreşterea economică aleasă conştient. Cine împiedică întreaga clarificare ? Clasa politică, stînga şi dreapta deopotrivă. Ca şi în cazul măsurilor de protecţie a mediului devenite de mult urgente, a încălzirii globale, lucrurile se vor « rezolva » numai prin catastrofă. Atunci cînd clasa politică va dispărea violent şi complet. Dar va fi oricum prea tîrziu.
Italia, cu mult înaintea Franţei, adică încă din Renaştere, a fost în avangarda mişcărilor artistice, intelectuale, a dezbaterilor de idei din Europa. Prin strania mişcare politică Cinci Stele condusă de Beppe Grillo, Italia nu se dezminte. Este foarte probabil ca această formă a democraţiei directe şi participative, nemaivăzută pînă astăzi pe acele meleaguri dar amintind republica florentină a lui Machiavelli, să anunţe calea pe care o va lua organizarea politică viitoare a Europei şi, în parte, a lumii. Beppe Grillo nu acordă decît foarte greu interviuri televiziunii sau presei scrise, mai degraba vorbeşte cu media străină. Cea italiană îi apare coruptă, aservită partidelor politice şi la fel de responsabilă ca şi partidele pentru dezastrul ţării. Berlusconi, om politic, miliardar şi mare proprietar media, e « capul de turc » luat la ţintă de Beppe Grillo. Pentru acelaşi Grillo, coaliţia stînga-dreapta « este cea mai bună bunga-bunga ».
În loc de un plicticos « Jos Băsescu-Sus Ponta ! », merită deci să ne uităm puţin şi peste gardul naţional. Ce este filosofia Gaia, despre care vorbeşte Casaleggio, omul din spatele lui Beppe Grillo ? Ce vrea să însemne descreşterea economică, aceea care îl are în arsenalul său teoretic pe un român, matematicianul şi economistul N. Georgescu-Roegen ? Poate fi sistemul elveţian – confederativ, de democraţie directă, în care se votează tot timpul, cu referendumuri peste referendumuri, unde toate partidele importante sînt reprezentate în guvern etc. – un model salvator pentru o Europă în criză profundă ? Cum reuşim să găsim o altă cale decît cea care depinde de o clasă politică (cu servicii secrete plus media aservită) ineptă, hoaţă, vîndută şi care te păcăleşte de cum ai întors capul, din primul minut în care ajunge la putere ?


//