Petru Romoșan

România, preşedintele Klaus Iohannis (el are prerogativa constituţională), prim-ministrul Florin Cîţu, ministrul de Externe Bogdan Aurescu au rechemat 23 de ambasadori (de la Berlin, Washington, Viena, Berna, Varşovia, Vatican, Tokyo, Pretoria, Seul, Astana etc.), asta după ce Klaus Iohannis rechemase la finele anului trecut alţi 26 de ambasadori (Moscova, Budapesta, Londra, New Delhi, Ottawa etc.). Deja în 2016 Iohannis rechemase de la post peste 30 de ambasadori din cei vreo 100 câţi avem (cu consulate şi organizaţii internaţionale cu tot).

Practicile sunt cunoscute : „În momentul în care informaţia a apărut în presă, direcţiile de resort din MAE nici măcar nu fuseseră anunţate despre deciziile preşedintelui. Singura comunicare pe care unii ambasadori au avut-o între momentul difuzării informaţiei în presă şi întoarcerea acasă a fost documentul administrativ prin care era anunţată data-limită a revenirii în ţară. Nu a existat nicio comunicare cu instituţia Preşedintelui României” (dw.com/ro/ziare.com, 16.07.2019).

Încă un heirup sau două şi îi recheamă stahanovist pe toţi. La urma urmei, de ce avem în 2021 atâţia ambasadori şi atâţia diplomaţi ? Dacă tot nu mai avem nici o politică externă, de ce mai întreţinem atâtea ambasade inutile ? Şi de ce avem un minister de Externe supraponderal ? La fel cum avem şi servicii secrete supranumerice, pe lângă un minister de Interne mamut ? Şi, desigur, avem şi cei mai mulţi generali din Europa, dacă nu cumva din lume. Un stat obez pe umerii unei populaţii sărace şi care nu face decât să se împuţineze. Mai ales prin emigrare în masă. Cifrele reale nu sunt cunoscute pentru că ultimul recensământ a fost un rateu jalnic, ruşinos. E limpede însă că listele electorale sunt mult mai bogate decât realitatea din teren.

Se trăieşte bine în ambasadele României ? Se trăieşte excelent, mai ales când nu ai mai nimic de făcut. Mese, cocteiluri, întâlniri fantomatice. Dar secretul vieţii în ambasade e bine păstrat. Nu trebuie vorbit despre asemenea lucruri. Câţi dintre ambasadorii şi diplomaţii noştri se pricep la economie şi comerţ (dincolo de diplome dubioase) şi ce beneficii aduc ei ţării care-i întreţine gras până la moarte ?

România nu mai are o adevărată politică externă de pe vremea lui Nicolae Titulescu (înainte de 1940), pe care-l tot pomenim, dar Ministerul de Externe şi ambasadele nu au făcut decât să crească şi să înflorească, după binecunoscutele legi cancerigene ale organismelor birocratice. Pe când o discuţie deschisă şi sinceră despre politica externă a României ? Şi, în particular, care e politica externă a lui Klaus Iohannis alta decât cea de numiri şi rechemări ? Klaus Iohannis e „cuierul”, „ficusul” cui ? Al SIE sau al unei puteri străine ? E la fel de consistentă politica externă a aceluiaşi Klaus Iohannis ca politica internă pe care o cunosc deja bine toţi românii ?

Interesează doar rotirea „cadrelor” între Berlin, Washington, Viena, Paris, SRI, SIE, Londra, postul de ministru de Externe, sau ar trebui să avem şi nişte rapoarte de activitate, nişte justificări ale cheltuirii banilor publici ? Ambasadele României ar trebui să lucreze şi pentru România, pe lângă ajutorul „graţios” acordat partenerilor noştri mai mari ? Nu ar trebui comasate în continuare ambasade care nu ne mai sunt de nici un folos economic ? Pentru că de vreun interes politic nu mai poate fi vorba, suntem în UE şi în NATO, şi politica noastră externă o decid alţii pentru noi.

Cât de gravă e deprofesionalizarea care a lovit ministerul de Externe în ultimii 30 de ani capitalişti ? S-a schimbat ceva de pe vremea Uniunii Sovietice frăţeşti în afară de schimbarea taberei ? Dacă le citeşti CV-urile măreţilor noştri ambasadori, în frunte cu actualul lor ministru, te cruceşti de câte titluri, doctorate, diplome (unele false ?) au onorabilii. De ce atunci nu avem nici o ştire despre activitatea lor (economică în primul rând !), ca să nu mai vorbim iarăşi de politica externă a ţării noastre ? De ce sunt ei atât de absenţi în afara momentelor festive (specialitatea casei), atât de nuli ? În cap cu preşedintele şi cu prim-ministrul lor, fireşte.

Acum, când lumea se schimbă brutal, noi, românii, dintre ultimii veniţi în NATO şi în UE, avem dreptul să ne punem şi nişte întrebări în legătură cu aceste minunate asocieri ? Sau doar Statul Profund, moştenit de la asocierea forţată cu sovieticii, şi-a salvat pielea prin integrarea în NATO şi în UE, şi asta ar trebui să-i mulţumească pe toţi urmaşii daco-romanilor, ai lui Attila şi ai Sf. Ştefan, şi ai numeroasei minorităţi rome ?

România are voie să aibă relaţii normale şi, mai ales, să facă negoţ cu China, Rusia şi India, sau aceste drepturi sunt rezervate doar partenerilor noştri majori, SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie ? Ce gândesc ambasadorii noştri despre asemenea „chestiuni”, ce instrucţiuni au primit şi ce gândesc, dacă totuşi gândesc ceva, despre aceleaşi „chestiuni” preşedintele, primul-ministru şi ministrul de Externe ? Am aruncat la gunoi lunga experienţă, inclusiv din timpul comunismului, de interconectare multiplă cu Rusia şi China ? De ce ? În folosul cui ?

Pe scurt, ştie cineva în România care e politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu ? Poate avem dreptul să aflăm şi noi. Şi nu în binecunoscuta şi găunoasa limbă de lemn, nu în cultul secretului bolnăvicios.

Petru Romoșan

Pandemia Covid-19 durează deja de un an şi dă semne că va continua nu se ştie cât. Pierderile economice, dezastrele politice (cu instalarea lui Joe Biden la Casa Albă, a lui Mario Draghi prim-ministru în Italia etc.), catastrofele din educaţie, cele privind sănătatea mintală a populaţiei şi sănătatea în general, dincolo de cele cauzate de micuţul coronavirus (reale !), sunt colosale, devastatoare, greu de estimat. Cum s-a ajuns aici ? Cine orchestrează în toată lumea (194 de ţări afiliate la OMS) măsurile anticovid, lockdown-urile, interdicţiile şi restricţiile neconstituţionale, măşti, vaccinuri discutabile sau dubioase ? Bill Gates, Anthony Fauci, Tedros Ghebreyesus (OMS) ? Şi, mai ales, ce se urmăreşte, care e finalitatea acestui calvar organizat, instrumentat ? În folosul cui ?

Există foarte multe ipoteze, culturale (Michel Maffesoli – „Une société en pleine décadence”, lecourrierdesstrateges.fr, 22.01.2021), ideologice (Lucien Cerise – „Nous allons entrer dans le royaume de la déglingue définitive et de l’effondrement systémique, dans l’abrutissement technophile”, leblogalupus.com, 15.02.2021, apud revista rivarol.com, nr. 3456, 27.01,2021 – versiunea pe hârtie), economice şi financiare, conspiraţioniste sau, mai degrabă, anticonspiraţioniste. Şi fiecare dintre aceste proiecţii subliniază o parte mai mare sau mai mică de adevăr, de realitate prezumtivă. Dintre multe astfel de supoziţii, ipoteze, perspective ale unor foarte respectabili profesori din universităţi, ale unor filosofi, ideologi, am ales-o pe cea a lui William Engdahl (n. 1944, absolvent Princeton, cu doctorat în economie comparată, economist, jurnalist independent şi autor al unor cărţi de geopolitică recentă traduse în toată lumea şi care ar merita să fie citite), care pare cea mai realistă, cea mai plauzibilă.

După William Engdahl, la originea Marelui Reset al Forumului Economic Mondial (WEF) de la Davos, condus de Klaus Schwab, Bill Gates, George Soros, David Rockefeller jr. etc., ar fi Clubul de la Roma, fondat de David Rockefeller tatăl în vila Bellagio din Italia în 1968. Teoriile de azi se bazează pe teorii catastrofiste neconfirmate ale Clubului, cum sunt cele despre epuizarea resurelor naturale sau încălzirea globală, cu necesitatea diminuării drastice a emisiilor de CO2 (până la 0 în 2050), pe energia verde (cea eoliană şi cea a panourilor solare), adică s-au impus spaimele teoretice ale unor oameni bătrâni imens de bogaţi care au condus din umbră şi care conduc încă lumea.

„Forumul Economic Mondial de la Davos (WEF) proclamă necesitatea de a atinge în lumea întreagă obiectivul „carbon zero net” în 2050. Pentru mulţi acesta poate părea un viitor îndepărtat şi poate deci fi binişor ignorat. Cu toate acestea, transformările care au loc din Germania şi până în Statele Unite, trecând printr-un mare număr de economii, sunt pe cale să configureze scena pentru crearea a ceea ce în anii ’70 s-a numit „noua ordine economică mondială”. În realitate, e vorba de un plan antreprenorial totalitar tehnocratic global, un plan care anunţă deliberat şomaj de masă, dezindustrializare şi prăbuşire economică. Să cercetăm aici câteva elemente din acest tablou de ansamblu care, de fapt, nu e deloc nou.

WEF al lui Klaus Schwab îşi promovează acum tema preferată, Marele Reset al economiei mondiale. Cheia acestui întreg este interpretarea corectă a ceea ce înţeleg globaliştii prin carbon zero net în 2050. UE conduce în această cursă cu planul ei de a deveni primul continent „zero carbon” înainte de 2050 şi de a reduce emisiile de CO2 cu cel puţin 55 % până în 2030.

Într-o postare de pe blogul său din august 2020, ţarul autoproclamat al vaccinurilor, Bill Gates, a scris despre criza climatică iminentă : „Oricât de cumplită ar fi această pandemie, schimbarea climatică ar putea fi chiar mai rea… Scăderea relativ mică a emisiilor de CO2 din acest an clarifică un lucru : nu putem ajunge la zero emisii pur şi simplu sau în principal doar folosind mai puţin maşina sau avionul.” […]

Pentru a înţelege bine ce acţiune criminală se organizează în jurul unor oameni ca Gates, Schwab şi toţi aceşti avocaţi ai unei economii mondiale aşa-zis „durabile”, trebuie să ne întoarcem în 1968, când David Rockefeller şi prietenii săi au creat o mişcare în jurul ideii că adevărata mare problemă a lumii era cea a consumului uman şi a creşterii demografice (teoria numită neomalthusiană – n. editorului francez). Rockefeller, a cărui avere venea din petrol, a creat deci foarte neomalthusianul Club de la Roma în vila sa italiană din Bellagio. Primul lor proiect a fost acela de a finanţa un studiu factice la MIT, numit „Limits to Growth” (Limitele creşterii), în 1972” (William Engdahl – „The great zero carbon criminal conspiracy”, resistance71.wordpress.com, 12.02.2021 – vezi originalul la williamengdahl.com, 5.02.2021).

După unii analişti (Brandon Smith), Covid-19 nu e decât o etapă. Vor urma Covid-20, Covid-21, Covid-22… După alţi analişti, vor urma războaie (la Marea Neagră ?), revoluţii (cum e cea neomarxistă, rasialistă, woke în curs din SUA), prăbuşirea economică a Europei, care va face că Germania şi Franţa vor atinge nivelul falimentar al unor ţări africane. S-ar împlini astfel profeţiile acestor organizaţii secrete (Clubul de la Roma, Bilderberg, Trilaterala – toate finanţate de David Rockefeller) care vor să modeleze lumea după interesele lor.

Planeta nu ar suporta decât cel mult 1 miliard de oameni, ar scădea astfel şi şeptelul, crescătoriile de porci şi de alte animale care produc „iresponsabil” CO2. Filosofia economică a englezului eugenist Malthus pare să se fi impus acestei elite oligarhice financiare, care a abandonat în mod evident democraţia, precum şi toată istoria şi dezvoltarea umanităţii din ultimii 200 de ani (de la Revoluţia Franceză încoace) : „Consilierul pe probleme climatice al Angelei Merkel, Joachin Schnellnhuber, care e ateu, a prezentat agenda verde radicală a Papei Francisc în 2015, „Laudato si’ ”, în calitate de consilier numit de Papa la Academia Pontificală de Ştiinţe, şi tot el a fost consilierul UE în materie de agendă verde. Într-un interviu acordat în 2015, Schnellnhuber a declarat că „ştiinţa” a determinat acum capacitatea maximă de „sustenabilitate” a populaţiei umane, care e cu vreo 6 miliarde de persoane mai puţin : „În chip cinic, e un triumf pentru ştiinţă pentru că măcar am stabilizat ceva, şi anume estimările capacităţii maxime ale planetei, care e, de fapt, una de sub un miliard de persoane.” Pentru a ajunge la această cifră, lumea industrializată trebuie dezmembrată” (idem).

După William Engdahl, măsurile cele mai severe de implementare a programului Clubului de la Roma au fost luate în Germania. În 2023, ultima centrală nucleară a ţării va fi închisă. Preţul energiei electrice va creşte astronomic. Maşinile pe benzină şi pe motorină vor fi înlocuite cu maşini electrice, care folosesc bateriile cu litiu. Exploatarea litiului este una dintre cele mai mari producătoare de CO2, dar de ce ar conta ? Industria automobilului, decisivă pentru bunăstarea germană, va fi pusă la pământ. Dar germanii sunt cunoscuţi ca producători de planuri globale dezastruoase – vezi cele două războaie mondiale. Multlăudata Angela Merkel, azi în prag de retragere din viaţa politică, „în 2011, a impus, împreună cu guvernul său, ascultând sfaturile lui Joachin Schnellnhuber de la Institutul din Potdsdam pentru Cercetarea Impactului Climatic, interzicerea totală a electricităţii de origine nucleară înainte de 2022” (idem).

Cât de serioasă e viziunea Clubului de la Roma ? Ne-o spune acelaşi Engdahl : „Aceasta e agenda cunoscută astăzi sub numele de Marele Reset sau Marea Reiniţializare sau Agenda 2030 a ONU. Strong (Maurice Strong, om de afaceri cu petrol din Canada, asociat cu David Rockefeller şi membru al fundaţiei acestuia, membru al Clubului de la Roma, numit în 1971 subsecretar al ONU şi secretar general al conferinţei Ziua Pământului de la Stockholm din 1972 – n.n.) a creat apoi Grupul Interguvernamental de Studiere a Climatului (GIEC), un corp politic care promovează şi susţine teza nedemonstrată după care emisiile umane de CO2 vor duce lumea la o catastrofă ecologică ireversibilă. Cofondatorul Clubului de la Roma, dr. Alexander King, a recunoscut câţiva ani mai târziu frauda esenţială a agendei lor de mediu în cartea sa „Prima revoluţie globală” („The First Global Revolution”), în care a scris : „Căutând un nou inamic pentru a ne putea uni, am găsit că s-ar potrivi bine poluarea, ameninţarea încălzirii globale, lipsa apei, foametea şi altele. Toate aceste primejdii sunt cauzate prin intervenţia omului şi doar printr-o schimbare de atitudine şi de comportament am putea reuşi. Aşa deci, adevăratul inamic e însăşi umanitatea.” King a recunoscut că „ameninţarea încălzirii globale „nu era decât un vicleşug pentru a justifica atacarea „umanităţii înseşi”. Acum, acest atac se desfăşoară sub forma Marelui Reset şi a şmecheriei cu carbon zero net” (idem).

Analiza lui William Engdahl merită citită în întregime, căci ea se constituie într-un semnal de alarmă dinaintea pericolelor care pândesc civilizaţia. Să încheiem cu una dintre concluziile sale : „Merkel, Macron, Gates, Schwab şi prietenii lor vor duce toate acestea la îndeplinire aducând standardele de viaţă din Germania şi din ţările OCDE la nivelul celor din Sudan şi Etiopia. În asta constă distopia lor „Carbon zero net”. Limitarea severă a călătoriilor aeriene, a deplasărilor în maşină, a deplasării oamenilor, închiderea industriilor „poluante” (cu CO2) – totul pentru a reduce CO2 din atmosferă. E interesant de văzut cât de practică a fost apariţia la punct fix a pandemiei de coronavirus pentru a pune în scenă Marele Reset sau Agenda 2030 Carbon zero net a ONU” (idem).

Petru Romoșan

Am văzut ce s-a ales de MAGA (Make America Great Again !) a lui Donald Trump. Prin Joe Biden, SUA se întoarce la afacerile imperiale, la războaiele sale, as usual (business as usual). Imperiul a pus şi va pune în continuare la pământ naţiunea suverană americană, reprezentată azi mai ales de Partidul Republican, care a preluat idealurile populare, chiar şi pe cele de stânga. Partidul Democrat este numai expresia integrală a establishment-ului.

Şi astfel, drumul spre guvernul mondial, atât de drag globaliştilor de pretutindeni, nu numai celor din America, este din nou larg deschis, o autostradă. Se pot înstăpâni Marele Reset şi teoriile sale absurde (malthusiene, schimbarea climatică, agenda verde, moneda digitală exclusivă, venitul unic universal, austeritate pentru toţi şi prosperitate pentru miliardari) ale lui Klaus Schwab şi Bill Gates (şi ale patronilor lor din umbră). Noul totalitarism banksteresc, financiarist, cămătăresc va salva, în sfârşit, lumea. Desigur, asociat cu totalitarismul LGBTQI+, cu rasialismul, cu tirania minorităţilor împotriva tiraniei majorităţii (democraţia !), cu cenzura oarbă (noua Inchiziţie) şi alte idei halucinante, bune pentru a băga lumea în sperieţi şi într-o mare confuzie.

Dar ce se întâmplă în Europa, în UE, cealaltă jumătate a imperiului „globalist” (imperiul roman de răsărit) pe lângă imperiul roman vestic, SUA ? Europa nedemocratică, tehnocratica UE (la fel ca Imperiul Bizantin), cu moneda sa fantomatică euro, e pe cale să se prăbuşească MEGA (în loc de Make Europe Great Again) ! În Italia, călcâiul lui Ahile al Europei, a fost numit prim-ministru Mario Draghi, fostul vicepreşedinte al Goldman Sachs Europe şi fostul preşedinte al BCR (Banca Centrală Europeană).

Deşi nu mai e de mult cea mai mare putere economică europeană, de sute de ani toate lucrurile mari se întâmplă mai întâi în Italia. Italia dă tonul în Europa (şi în lume) în artă şi design, în modă, inclusiv cea gastronomică, în idei. Renaşterea i-a dat această întâietate pe care nu a mai pierdut-o (tot ea a inventat Contrareforma, modernitatea artistică şi o bună parte a avangardei, a inovat în film etc.). Poate şi moştenirea Romei, a marelui imperiu, trebuie pusă la socoteală. Apariţia lui Draghi în prima linie a politicii italiene şi europene ne dă o idee despre ce se va întâmpla în Europa de mâine. Guvernele se vor forma, probabil, în jurul băncilor centrale, al băncilor şi multinaţionalelor în general : „Italienii pot fi siguri de un lucru : Draghi nu va face nimic care ar putea să dăuneze cenaclului financiar care l-a promovat în vârf. Numirea sa vine, de altfel, la momentul oportun pentru a-l înlocui pe un Giuseppe Conte care începuse să ceară renunţarea la creanţele BCE. Astfel, Mario Draghi, care n-a fost niciodată deputat, senator sau ministru, ci şi-a făcut întreaga carieră în bancă, accede la putere în Italia. Emmanuel Macron, un pic bancher şi el (la Banca Rothschild – n.n.), fusese totuşi un pic ministru ! E o nouă versiune a filmului lui Francesco Rosi, Le mani sulla città, care se desfăşoară în faţa ochilor noştri, cu complicitatea mediei mainstream, care nu găseşte nimic îngrijorător în asta. După faimoasa directivă a BRRD (Bank Recovery and Resolution Directive – n.n.), votată de Parlamentul European şi apoi de Parlamentul francez, care va permite băncilor să-şi restabilească rezervele luând economiile clienţilor lor, ce ne mai pregătesc oare marii finanţişti acum că deţin şi cheile a două dintre cele trei principale puteri ale Zonei Euro ?” (Olivier Piacentini – „Mario Draghi, président du Conseil italien : le banquier joue à „main basse sur l’Europe”, leblogalupus.com, 6.02.2021)

Noul guvern de „unitate naţională” al lui Mario Draghi, care va fi trecut prin Parlament săptămâna viitoare, se compune din 16 miniştri politici şi opt miniştri tehnocraţi. Dar toate ministerele cu greutate, cele prin care Draghi va gestiona relaţia cu UE (vezi Le Figaro, 13.02.2021), sunt conduse de tehnocraţi, apropiaţi ai primului-ministru şi oameni cu suprafaţă publică : ministrul Economiei, al Tranziţiei ecologice, ministrul Inovaţiei digitale, ministrul Justiţiei şi ministrul Instrucţiunii publice. Pe de altă parte, fără ca partidele să fi fost prevenite, li s-au atribuit : patru ministere lui Movimento 5 Stelle (stânga anarhistă), trei ministere lui Partito democratico (stânga), trei ministere lui Lega Nord (centru dreapta), trei ministere lui Forza Italia (Berlusconi) şi  câte un minister altor partide mai mici, plus secretari de stat. Italienii au votat în 2018 peste 50 % partide populiste, de stânga sau de dreapta : Movimento 5 Stelle, Lega Nord, Fratelli d’Italia, CasaPound. Guvernul lui Mario Draghi, impus de UE (de Germania), e unul antipopulist, tehnocrat, sub aparenţa mai uşor de mestecat a unui guvern de uniune naţională. Banksterul central Draghi dă tonul, direcţia pentru guvernele UE din acest an şi din 2022.

Modelul „Mario Draghi prim-ministru” poate fi foarte uşor aplicat şi în România. Chiar cu îmbunătăţiri. Mugur Isărescu, care l-a depăşit de mult la vechime în post pe Nicolae Ceauşescu, ar putea conduce guvernul României direct de la Banca Naţională. Şi ar putea astfel încasa două salarii, pensia şi toate sporurile pe care şi le doreşte sau atribuie singur. Fireşte, Mugur Isărescu nu a fost numit de la Moscova, ca Nicolae Ceauşescu, ci de cei care deţin BRI (Banca Reglementelor Internaţionale) şi controlează Finanţa mondială. Tocmai de aceea Mugur Isărescu nu are doar un trecut în aur, ci şi un viitor (până la 90-100 de ani – vezi cazurile Soros sau Rockefeller) cu totul şi cu totul de aur. Nu e el cel mai vechi bankster central din lume ?

Datoria Italiei reprezintă 158 % din PIB. În 2010, când Grecia se prăbuşea sub povara datoriilor, datoria Greciei era de doar… 146 % din PIB. În 2012, Zona Euro a fost foarte aproape de explozie. Mario Draghi a fost ales în locul lui Conte ca să păstreze Italia în UE şi să salveze încă o dată Zona Euro. „Mario s-a întors. Cu ce misiune ? Să salveze Italia, să salveze euro. Ei da, Super Mario s-a întors, oarecum ca un Captain Flame (un supererou de cinema care scoate din degete o flăcăruie izbăvitoare într-un oraş căzut pradă anarhiei – n.n.) pentru a „salva” nu Universul, ci Italia şi Zona Euro, căci datoria italiană ameninţă solvabilitatea Italiei şi sustenabilitatea Zonei Euro într-un chip mult mai periculos decât Grecia în 2011 şi 2012. Au trecut 10 ani de atunci. Mario Draghi nu e aici din întâmplare. E fostul guvernator al BCE. […] Se implementează anumite politici. Ele au fost calibrate anume pentru nişte ţări care prezintă un risc sistemic pentru stabilitatea Zonei Euro. Ştiţi care sunt acele ţări. Spania, Franţa şi Italia. Spania şi Franţa se mai pot ţine un pic pe picioare. Italia este veriga slabă actuală a Zonei Euro. Deci în Italia vor fi aplicate, şi cu cel mai mare zel, acele recomandări din raportul pentru G30 redactat şi semnat de însuşi Mario Draghi. Italia va servi de laborator şi cobai pentru politica economică definită în acel raport de 120 de pagini.

Ce se va întâmpla în Italia ? Se vor pune în aplicare decizii politice şi economice foarte nepopulare. Ideea este să se practice maximumul de austeritate dar aşa încât să nu se declanşeze o revoluţie socială. Italia o va apuca pe acelaşi drum ca Grecia. În 12 până la 24 de luni, la fel se vor petrece lucrurile şi în Franţa. Şi, credeţi-mă, va fi dureros. Zona Euro va supravieţui acestui tratament ? De fapt, nu ştie nimeni. Nici Draghi şi nici ceilalţi mandarini europeni” (Martin Armstrong – „Essayer d’empêcher ITALEXIT”, leblogalupus.com, 9.02.2021)

Primele trei ţări cu datorii supradimensionate din UE sunt, în ordine, Italia, Spania şi Franţa. Prăbuşirea probabilă a primelor două, Italia şi Spania, nu va antrena numai disparţia monedei euro, ci va însemna şi o grea lovitură pentru România. Pentru că în Italia şi în Spania trăiesc şi muncesc peste 2 milioane de români. Românii ajunşi în ultimii ani în Italia şi Spania vor fi primii atinşi de criza economică majoră care va lovi, după toate estimările, aceste ţări. Mulţi se vor întoarce în România, destui vor rămâne „eroic” pe loc. Celor care se vor întoarce acasă ce le poate oferi România ? Klaus Iohannis ? Florin Cîţu ? Raluca Turcan ? USR ? AUR ? Da, cam atât.

Petru Romoșan

Situaţia economică şi politică din SUA la începutul de mandat Joe Biden nu e deloc fericită. Pe lângă criza economică, agravată mai ales în statele albastre (democrate) de severitatea unor lockdown-uri dictate politic local, noua Administraţie Biden dă semne că are dificultăţi să se instaleze convingător, să se impună tuturor americanilor, trumpişti sau progresişti, să genereze încredere. America e ruptă în două, iar ordinele executive ale lui Joe Biden nu fac decât să adâncească ruptura.

Răscoala rasialistă, violenţele BLM şi Antifa, presupus progresiste, s-au desfăşurat anul trecut, ultimul an al mandatului lui Donald Trump, mai ales în statele democrate şi au fost dezastruoase pentru economiile acelor state. Pericolul cel mai mare în SUA rămâne secesiunea unor state republicane din Sud, conduse de Texas, mergând până la un eventual război civil catastrofal. 300 000 de contribuabili au părăsit New York-ul (democrat), mutându-se în state predominant republicane, acelaşi lucru se întâmplă pe scară mare şi cu California, care e abandonată de sute de mii de locuitori pentru Tennessee, Texas sau Florida, state conservatoare, mai puţin lovite de noua propagandă LGBT, care a devenit ideologie dominantă (deşi nu reflectă decât problemele unui mic procent dintre americani, sub 1 %), de neomarxism, de progresism, şi cu impozite mai mici. O bună parte a producţiei cinematografice de la Hollywood s-a mutat deja în Georgia, alt stat predominant republican.

Noua echipă a lui Joe Biden de la Departamentul de Stat – cu Tony Blinken pe post de secretar de stat (fost secretar adjunct în Administraţia Obama) şi Victoria Nuland „F..k the EU !”, subsecretar cu probleme politice, la fel ca Bill Burns, noul director CIA (fost ambasador la Moscova şi secretar de stat adjunct între 2014 şi 2016) – provine aproape în întregime din vechea Administraţie Obama-Biden. De fapt, noua Administraţie Biden încearcă să reia lucrurile de unde le-a lăsat Administraţia Obama-Biden în 2016, ca şi cum cei patru ani Trump la Casa Albă nici n-ar fi existat.

Unul dintre meritele scoase adesea în evidenţă ale preşedinţiei Trump e acela că nu a început nici un nou război şi a adus multe trupe acasă. Joe Biden (sau Obama sau Soros sau globaliştii) pare să fie mult mai pornit spre război. Ca în orice imperiu, când lucrurile merg prost acasă, America îşi rezolvă problemele în exterior. Biden şi noua (vechea) sa echipă şi-au stabilit deja adversarul principal, care nu mai e China, cum era pentru preşedintele Donald Trump, ci Rusia, iar lucrurile s-au pus deja în mişcare. Ucraina se pregăteşte de război în Donbas. Adică foarte aproape de noi, la Marea Neagră. Volodimir Zelenski (fost „comediant” de televiziune, preşedintele Ucrainei) a închis trei importante posturi de televiziune independente ca să-şi asigure spatele, să le astupe gura, şi a inspectat pe neaşteptate trupele din Republica Populară Doneţk şi Republica Populară Lugansk.

Informaţiile pe care le transmite corespondenta de război de limbă franceză specializată în acest conflict, Christelle Néant, sunt dintre cele mai îngrijorătoare pentru noi, românii din România şi din Republica Moldova : „E important să înţelegem că Zelenski n-ar fi hotărât să închidă aceste canale de televiziune fără să fi discutat cu Departamentul de Stat şi cu ambasadorii ţărilor din G7. Ceea ce vedem acum înseamnă că războiul rece dintre Statele Unite şi Rusia intră într-o fază caldă. Şi, din păcate, Ucraina, care e de mult o colonie americană, nu va fi neutră în acest conflict, ci se va găsi pe linia frontului […]

Dacă unii cred că Zelenski ar putea fi tentat de opţiunea războinică în chip de diversiune de la problemele interne ale populaţiei ucrainene (creşterea costurilor pentru serviciile publice, gestiunea dezastruoasă a epidemiei de coronavirus etc.), în realitate, nu el e cel care va decide. Cum Ucraina nu mai e decât un stat-marionetă cu două capete (Statele Unite şi Marea Britanie), Washingtonul şi Londra sunt cele care vor da, de fapt, undă verde pentru a lansa ofensiva în Donbas ca să-şi rezolve propriile lor probleme interne şi a putea să arate cu degetul către Rusia ca „agresor”, justificând astfel noi sancţiuni, până şi oprirea proiectului Nord Stream 2 din partea ţărilor europene vasale ale Statelor Unite.

Statele Unite şi-au făcut un obicei istoric din a-şi rezolva problemele, fie ele politice sau economice, cu un război. Declaraţiile lui Joe Biden arată fără putinţă de tăgadă că Washingtonul a luat Rusia în cătare. Şi ce poate fi mai bun decât un război prin procură în Donbas, trimiţând soldaţii ucraineni la moarte pentru interese care nu sunt cele ale Ucrainei, ci ale Statelor Unite ? Pentru a şti când va reporni războiul din Donbas, nu va trebui să urmărim ce face Ucraina (chiar dacă acţiunile lui Zelenski arată că Kievul se pregăteşte pentru acest scenariu), ci evoluţia situaţiei din Statele Unite şi din Regatul Unit. Dacă situaţia lor politică sau economică se deteriorează grav, atunci vor da undă verde Ucrainei pentru un război prin procură împotriva Rusiei în Donbas. Un război pe care îl vor duce fără să clipească până la ultimul soldat ucrainean…” („L’Ukraine prépare-t-elle une offensive selon le „scénario du Karabach” dans le Donbass ?”, lesmoutonsenrages.fr, 6.02.2021).

După analistul Manlio Dinucci, redactorii raportului „NATO 2030 : United for a New Era” au susţinut desfăşurarea de rachete nucleare SUA în Europa. Într-adevăr, lectura raportului îl confirmă pe Dinucci : „În perspectiva lui 2030, Rusia va rămâne, foarte probabil, principala ameninţare militară la adresa Alianţei. […] 4. NATO trebuie să-şi menţină capacităţile militare convenţionale adecvate şi pe cele nucleare, şi să posede agilitate şi flexibilitate pentru a face faţă agresiunii pe întreg teritoriul Alianţei, inclusiv acolo unde forţele ruse sunt direct sau indirect active, mai ales pe flancul estic al NATO. […] 6. Conflictul din Ucraina trebuie să rămână sus pe agenda NRC (NATO-Russia Council – n.n.)” („2030, l’avenir que nous prépare l’OTAN”, voltairenet.org, 6.02.2021 ; „NATO 2030 : United for a New Era”, ndc.nato.int, 9.12.2020).

Cele trei puncte nevralgice din perspectiva SUA şi NATO (din care facem şi noi parte) care trebuie întărite cu arme nucleare de diferite mărimi sunt Marea Chinei de Sud, Arctica şi Marea Neagră. Dar primul şi cel mai periculos obiectiv pare a fi Marea Neagră, unde Ucraina se pregăteşte de război cu Donbasul, în fapt, cu Rusia. Transporturile masive de armament greu şi de trupe ucrainene în Donbas (vezi corespondenţele de pe teren ale Christellei Néant pe youtube) nu anunţă decât războiul.

Sursele deschise de informare sunt multiple. Schimbarea de paradigmă face ca războiul atomic, considerat până mai ieri imposibil, să fie astăzi văzut ca posibil. Pentru analiza crizelor regionale cu Rusia şi cu China, analiştii cercetează declaraţiile Comandamentului Strategic American (STRATCOM) : „Dat fiind că STRATCOM este postul de comandă care supervizează arsenalul nuclear al Washingtonului, comandanţii săi exagerează mereu riscul de război nuclear şi cer mai mulţi bani pentru modernizarea stocului. Dar, odată cu prioritatea acordată de Statele Unite „concurenţei cu marile puteri”, cu China şi cu Rusia, şi odată cu prezenţa militară americană crescută în locuri precum Marea Chinei de Sud, Arctica şi Marea Neagră creşte şi ameninţarea unui război nuclear” (https://news.antiwar.com/2021/01/28/us-navy-sends-three-warships-into-black-sea-russia-deploys-missile-system/ ; comentariu la articolul lui Mike Adams, „Comment survivre dans la vallée de l’ombre de la mort”, leblogalupus.com, 9.02.2021).

Analistul Mike Adams atrage serios atenţia asupra unui mare pericol : „Cu Biden şi Austin (Lloyd Austin este noul secretar de stat la Apărare, ministrul Apărării din SUA – n.n.) care plasează trupe la frontiera vestică a Rusiei şi încearcă să provoace Rusia la conflict, Rusia nu are, poate, de ales şi trebuie să-şi desfăşoare noua sa armă Mach 20 EMP (EMP, impuls electromagnetic – n.n.), care ar putea arunca Statele Unite continentale într-o beznă aproape completă timp de un an şi mai bine. O asemenea armă ar distruge aproape întreaga reţea elecrtică, provocând cvaiinstantaneu căderea fiecărui oraş din America în haos de masă şi moarte. Numai cei pregătiţi pentru o asemenea eventualitate ar supravieţui, şi foarte puţine persoane sunt cu adevărat pregătite pentru un scenariu de ruptură de reţea” (Cassie B. – „Russia’s „super electromagnetic pulse” weapon could destroy US grid, expert warns”, naturalnews.com, 3.02.2021 ; articolul foloseşte surse militare : strangesounds.org, militarytimes.com, heritage.org).

Apartenenţa noastră la NATO poate să devină o chestiune foarte serioasă, foarte gravă, de viaţă şi de moarte. Nu există încă informaţii despre o implicare directă, pe post de proxies, a României şi a Republicii Moldova într-un conflict apropiat cu Rusia. Dar întărirea flancului estic al NATO, inclusiv cu arme nucleare, are de ce să ne dea vertij, dureri de cap.

Petru Romoșan

Una dintre întrebările iritante, deranjante pe care mulţi jurnalişti de investigaţie americani au pus-o după 3 noiembrie 2020, ziua alegerilor prezidenţiale, a fost : cine e în spatele lui Joe Biden (şi al Kamalei Harris) ? Motivaţia e foarte clară : nici Joe Biden, diminuat de vârstă şi cunoscut de-a lungul ultimelor decenii ca un politician ambiţios dar mediocru, fără viziune şi fără iniţiative remarcabile, şi nici Kamala Harris, un politician până mai ieri anonim, o debutantă, nu puteau să i se opună buldozerului politic Donald Trump (deşi amator, din afara Sistemului). Cine a adunat în spatele lui Biden întregul establishment, Big Media, Big Tech, Big Pharma, părţi semnificative din CIA şi FBI ? Cine a neutralizat judecătorii şi Curţile, inclusiv Curtea Supremă ?

Să ne amintim că Joe Biden a câştigat şi alegerile primare ale Partidului Democrat în condiţii spectaculoase. Atât Tulsi Gabbard, cât şi Pete Buttigieg, ca să nu mai vorbim de faimosul Bernie Sanders se calificaseră în acea campanie în faţa lui Joe Biden. Ca prin farmec, la o mişcare de baghetă magică, Biden a câştigat inexplicabil în Super Tuesday mai multe state. Dar era o afacere internă a Partidului Democrat, susţinătorii lui Trump nu s-au prea interesat de aceste alegeri ale adversarului. Bernie Sanders, deşi de departe principalul favorit, s-a retras până la urmă în avantajul lui Biden, la fel cum o făcuse la primarele din 2016 în favoarea lui Hillary Clinton. Kamala Harris a participat şi ea la primarele Partidului Democrat, a obţinut un scor foarte mic şi nu a convins deloc.

După Joe Hoft, unul dintre fondatorii site-ului The Gateway Pundit (1 milion de vizitatori zilnic), dirijorul politic al noii echipe de la Washington este Barack Obama, fostul preşedinte de până în 2016. Într-adevăr, Obama, dincolo de figura sa de intelectual rasat, avocat, ca şi soţia sa, Michelle, este, după propria mărturisire, cel mai bun „construct”, cel mai bun „produs” al Şcolii lui Saul Alinsky, un Lev Troţki al mişcării „marxist-revoluţionare” de la Chicago, urmaşă a Şcolii de la Frankfurt.

Dar care e principalul susţinător al lui Barack Obama ? Lanţul slăbiciunilor… Pare a fi cel mai important finanţator al lui Joe Biden, celebrul George Soros. Soros este el însuşi absolvent al London School of Economics (LSE), o universitate în care s-a predicat încă din secolul al XIX-lea socialismul „esenian”. LSE a fost fondată de patru membri ai Societăţii Fabiene (Fabian Society) : Sidney Webb, Beatrice Potter Webb, Graham Wallace, George Bernard Shaw. Revoluţionarii neomarxişti, troţkişti George Soros şi Barack Obama s-au întâlnit, de fapt, mai demult, căci Soros a participat la punerea pe orbită a tânărului Barack Obama.

„Cine conduce cu adevărat tabăra Biden ? Cine va conduce ţara ? America şi lumea se întreabă cine conduce, în fapt, gangul Biden. Lui Joe Biden îi lipsesc în mod evident capacităţile cognitive, omul nu poate face nimic de unul singur. E nevoit să apeleze la ajutorul soţiei/asistentei sale în chip de cârjă ori de câte ori n-are la dispoziţie un prompter. Ştim cu toţii asta. Nu e vreun MARE secret. Îşi citeşte discursurile de pe prompter şi se şi împiedică. Deci, cine îi scrie speech-urile şi cine autorizează textul şi chiar temele evocate ? Joe n-o poate face. De cele mai multe ori, el chiar nu ştie unde se află. Unii suspectează că Obama e cel care conduce tabăra lui Biden. Obama a şi spus că vrea să conducă preşedinţia din spate. Dar să fie vorba numai de Barack şi de Michelle ? Mulţi cred că pe Obama îl manevrează strategul-şef George Soros. Soros şi gangul lui de globalişti îl urăsc pe preşedintele Trump, urăsc populismul, naţionalismul şi drepturile individului” (Joe Hoft – „Who is really running the Biden gang ? It’s not Joe Biden, so who could it be ?”, thegatewaypundit.com, 9.01.2021).

Deci, marele şef ar fi George Soros ? Nu, nicidecum. Are şi el pe cineva în spate, şi nu de ieri-de azi. Joe Hoft, fratele geamăn al lui Jim (amândoi contributori la The Gateway Pundit), crede că omul din spatele lui Soros este nu mai puţin celebrul lord Mark Malloch-Brown, fost vicepreşedinte al Băncii Mondiale, fost secretar adjunct al ONU, actualmente membru al Parlamentului britanic, reprezentantul Finanţei de la Londra, Finanţă acuzată de mulţi susţinători ai lui Donald Trump că ar fi transformat America într-o „corporaţie” încă de la 1871.

„Ştim că lordul Malloch-Brown supraveghea firma Smartmatic şi a recunoscut relaţiile dintre aceasta şi maşinile de vot Dominion. Aceste două firme constituie o piesă importantă din spatele fraudării masive din acest an electoral pentru ca alegerile să fie furate în beneficiul lui Joe Biden. Dacă am fi avut un Minister al Justiţiei, cei implicaţi ar fi fost deja arestaţi şi închişi. La scurt timp după alegerile din 2020, când democraţii şi Soros au crezut că alegerile au fost deja furate, Soros, în chip de răsplată, l-a numit pe amicul său, lordul Malloch-Brown, preşedinte al lui Open Society, grupul care coordonează şi finanţează multe dintre cauzele lui Soros care au distrus America aşa cum o ştiam” (Joe Hoft – „George Soros apparatchik lord Malloch-Brown believes „A global economy needs global institutions to govern it” – They hate president Trump and need him gone”, thegatewaypundit.com, 22.12.2020).

Mark Malloch-Brown şi-a expus viziunea despre starea actuală a lumii şi necesara nouă ordine mondială într-un volum intitluat „Revoluţia globală neterminată” („The Unifinished Global Revolution. The road to international cooperation”, Penguin Books, reeditare 2012). Prefaţatorul cărţii a ţinut să precizeze : „În „Revoluţia globală neterminată”, fostul secretar general adjunct al Naţiunilor Unite, Mark Malloch-Brown, pune un diagnostic provocărilor globale ale secolului XXI – pe măsură ce ne-am integrat mai mult, am ajuns să fim mai puţin guvernaţi. Guvernările naţionale nu mai posedă mijloacele necesare pentru a aborda problemele globale complexe, de la schimbările climatice la sărăcie, iar organizaţiile internaţionale încă nu au fost împuternicite pentru a umple golurile. […] Odată cu criza economică din 2008, mulţi au fost obligaţi să recunoască faptul că o economie globală are nevoie de instituţii globale care să o guverneze. Ceea ce e valabil pentru Finanţe – argumentează Malloch-Brown – e, cu siguranţă, valabil şi pentru sistemele publice de Sănătate, pentru sărăcie sau schimbările climatice. În „Revoluţia globală neterminată”, el ne cere să încurajăm existenţa unor instituţii internaţionale cât mai puternice şi valori care să susţină o adevărată agendă globalistă” (idem, 22.12.2020).

Şi atunci, cine conduce revoluţia „rasialistă”, a minorităţilor în general, împotriva „suprematiştilor” albi, revoluţie de orientare neomarxistă şi, mai exact, troţkistă din SUA ? Cine sunt oamenii din spatele preşedintelui Joe Biden şi al vicepreşedintei Kamala Harris ? Lucrurile nu sunt chiar atât de misterioase. Se scrie şi se vorbeşte despre asta. Desigur, nu în New York Times sau în Washington Post, care fac parte din dispozitivul noii revoluţii totalitare. Noul Lev Troţki al Americii pare să se cheme Barack Obama, fost preşedinte.

În acest moment, Partidul Democrat, condus (formal sau informal) de Barack Obama, Hillary Clinton, Nancy Pelosi, Chuck Schumer, sunt pe cale să anuleze bipartidismul (şi multipartidismul) şi să instaleze partidul unic, revoluţionar, neomarxist în America. Se inspiră inevitabil şi din experienţa chineză. Phill Kline, fost procuror general al statului Kansas, scrie : „Democraţii par decişi să instituie partidul unic în Statele Unite. Încearcă să folosească revolta de la Capitoliu ca argument pentru a trata disidenţa ca pe o infracţiune şi pentru a elimina vocile conservatoare din spaţiul public, şi, în acelaşi timp, speră să-şi folosească majoritatea foarte fragilă din Congres pentru a rescrie regulile care ne guvernează alegerile în aşa fel încât Partidul Democrat să poată rămâne la putere decenii de-acum încolo” („Democrats have released a roadmap to one-party rule”, realclearpolitics.com, 23.01 2021).

Cine e, de fapt, preşedinte în America ? Numele real al noului preşedinte pare a fi Barack Obama, care s-ar afla, din umbră, la al treilea mandat (neconstituţional), dacă nu cumva chiar la al patrulea, pentru că, în mandatul precedent, Donald Trump a fost mai degrabă şeful opoziţiei, al „deplorabililor” (poporul). Împotriva lui Donald Trump au fost trei tentative de impeachment, prima demarând chiar în februarie 2017, iar ultima prelungindu-se după încheierea mandatului. Şi în mandatul lui Trump la putere au fost tot complexul militaro-securitar, oligarhii (miliardarii), băncile, Big Tech, Big Media, Big Pharma, CIA şi FBI, marile fonduri de investiţii, în frunte cu BlockRock, care împreună fac infinit mai mult decât un preşedinte ales de popor.