De 3 mai, ziua libertăţii presei

Reportajul de-acum 72 de ani

Frenetici, polivalenţi, civilizaţi şi formaţi din mers – aşa erau reporterii în aprilie 1938. Ne-o spune Alex. F. Mihail în nr. 585 al Realităţii ilustrate. Noroc că nu se repezeau să inventeze ştiri, dacă e să-l credem pe cuvînt, deşi destule foi interbelice excelau prin ştiri « extraordinare », fantazate 100 %. Un « gen » utilizat intens în presa din primii ani ’90, cînd ziariştii – mulţi formaţi din mers – străluceau prin frenezie de birou şi prin polivalenţă ideologică. Viteza, elementul-cheie al eficienţei jurnalistice în 1938, a fost rezolvată de noile tehnologii. Ce mai rămîne de făcut ? Un pic de şcoală, un pic de teren, un pic de civilizaţie… şi ceea ce a mai rămas din presă ar putea începe să se reinventeze. Pentru cine se interesează de reţeta tradiţională, iată ingredientele :

Cum poate deveni cineva reporter
O fată tînără, dornică să devină reporteră, a venit la mine, crezînd c-ar putea culege oarecari sfaturi.
— Aş dori să fiu ucenica dumitale. Ce trebuie să ştie un reporter ? m-a întrebat.
Mărturisesc că niciodată nu m-am gîndit în mod precis la această chestiune. Căutai să-mi aduc aminte de principalele dificultăţi ce-am întîmpinat în cariera mea.
— În primul rînd, e nevoie să ştii să te caţeri pe un acoperiş…
— ?!!
— … ca să poţi face de acolo o fotografie. Căci orice reporter trebuie să fie în acelaşi timp fotograf, dactilograf, stenograf… Mai e nevoie să ştii să fugi repede… să escaladezi cu uşurinţă un zid… de pildă, în cazul unei tulburări de stradă… Apoi să te exercitezi să sari din mersul tramvaiului.
— Adică de ce n-aş aştepta să se oprească în staţie ?
— Eu, duduie, mă sui şi mă cobor zilnic de vreo şaizeci de ori din vagoanele de tramvai… Dac–aş pierde de fiecare dată numai cîte trei minute aşteptînd să vie alt vagon sau eventual vreun auto, ar însemna trei ore pierdute zadarnic. Cînd să-mi redactez articolele ? De multe ori le scriu chiar în tramvai. În caz contrar, aş pierde toate ediţiile ziarelor… care au ore precise de apariţie… Aş scăpa toate trenurile cu care pleacă coletele noastre. E destul să vin la redacţie cu un minut mai tîrziu ca să mi se refuze o muncă de cîteva ceasuri. Trebuie să fii oricînd gata să te urci într-un avion, după cum e nevoie să nu te sfieşti să pătrunzi într-un canal… Mi s-a întîmplat să intru pînă la brîu în şuvoaiele iuţi şi reci din subsolul bucureştean ca să urmăresc nişte şomeri ce căutau bani şi obiecte pierdute pe stradă de către cetăţenii Capitalei… În aceeaşi zi, peste o oră, eram în casa unui ministru…
Iar dacă intri în vreo şatră de ţigani şi te înconjoară o haită de cîini furioşi, nu te emoţiona prea mult. Oricît de tare te-ar lătra, treci înainte, fără să te grăbeşti. Cîinele nu atacă decît pe cel care se teme de dînsul. […]
Iar cînd ajungi la publicat, vei spune numai a zecea parte din cele ce-ai aflat.
— De ce să nu spun tot ce ştiu ?
— Pentru că nu totul va interesa pe cititori. E nevoie să afli cît mai mult ca să poţi face o alegere gazetărească. Apoi, divulgînd toate ce ţi s-au mărturisit într-un moment de antrenare, ai putea face un rău sau produce o durere cuiva… Trebuie să te fereşti de indelicateţe sau cruzimi inutile, după cum procedează şi medicul sau duhovnicul, pentru care oamenii sînt, de asemenea, la fel de buni sau de răi.

Minciunile reporterilor
Directorul unui mare ziar vienez a declarat într-un congres internaţional : « Prefer ştirea inventată. În primul rînd, e foarte interesantă şi nu o are decît ziarul meu. Apoi scriu de două ori în aceeaşi chestie : o dată cînd dau versiunea mincinoasă şi a doua oară cînd o dezmint. »
Consideraţia e nostimă, dar totuşi nu corespunde realităţii. Constantin Mille ne sfătuia stăruitor : « Cercetaţi cu hărnicie şi spuneţi totdeauna numai adevărul, care este mult mai senzaţional decît minciuna ! »
De fapt, directorii tuturor marilor ziare, atît cei din străinătate, cît şi cei din România, fac cele mai mari sacrificii materiale spre a informa cît mai exact şi mai repede pe cititori. Se cheltuieşte o avere cu corespondenţii locali şi cei speciali trimişi. Aceştia expediază telegrame de sute şi mii de cuvinte sau stau ceasuri întregi în cabina telefonică.
Din această pricină, reporterul n-are ore fixe de lucru : prînzul îl ia, de pildă, la 5 sau 6 seara, iar cu masa ajunge uneori pînă după miezul-nopţii. Se mai poate întîmpla să uite că a rămas nemîncat şi, după o zi întreagă de lucru – cînd se pregăteşte să se ducă acasă –, secretarul de redacţie să-i dea pe neaşteptate o importantă delegaţie. Trebuie să plece imediat la gară spre a nu pierde trenul care pleacă la Sf. Gheorghe sau la Panciu sau la Viena, de unde ar fi sosit, în ultimul moment, o importantă telegramă.
N-ai dreptul să protestezi. N-ai dreptul să fii nici obosit, nici bolnav. […]

Alex. F. Mihail – Realitatea ilustrată, aprilie 1938 (nr. 585), pp. 10-11