Cine ajunge la Paris pînă la sfîrşitul lui iunie 2010 are şansa de a vedea o expoziţie teribilă, cu titlu dostoievskian. A fost ideea lui Robert Badinter – fost ministru de Justiţie sub François Mitterrand şi factor decisiv în abolirea pedepsei cu moartea în Franţa, în 1981 –, iar realizarea îi datorează mult lui Jean Clair, om de carte, mai nou academician, fost director al Muzeului Picasso pînă în 2005 şi în 2006 organizator al unei expoziţii tematice de mare succes pe tema melancoliei, a geniului şi a nebuniei în Occident. Oroarea, dezmembrarea, priveliştea sîngelui şi a suferinţei sînt dintotdeauna fascinante pentru mulţime şi pentru om, asta nu e vreo noutate – toţi amatorii de thriller-e şi producţie horror surîd. Pe curatorii expoziţiei îi interesa însă cum a evoluat redarea plastică a acestui gust de la 1791, cînd Franţa a început să folosească ghilotina (abandonată abia la finele anilor ’70 !), şi pînă la cel de-al doilea război mondial, evitînd domeniul crimelor de masă, care ţintesc în alt registru, al inumanului, dar adăugînd cîteva trimiteri la contemporani originali în materie, de genul Andy Warhol şi David Lynch. Badinter şi Clair au ţinut să expună şi o ghilotină – nu le-a fost uşor, dar publicul le răsplăteşte zilnic efortul cu o curiozitate vie, plină de frisoane. Într-un interviu luat lui Jean Clair de Vincent Huguet pentru revista Marianne (nr. 673, martie 2010) ni se dezvăluie cîteva observaţii interesante pe tema crimelor « raportate » cu mijloacele artei. Dacă pe nimeni nu surprinde faptul că 30 % din toate colecţiile muzeelor sînt reprezentate de răstigniri, se constată, în schimb, că în expoziţie vizitatorii găsesc că fotografiile sînt cele mai « insuportabile ». E vorba, mai ales, de poze mai vechi. Presa s-a domesticit mult, e drept, în ultimele decenii şi consideră imoral să tipărească imagini hidoase… de care însă e plin Net-ul. Mă rog, n-ar fi singura ipocrizie din stoc. Altă ispravă : înfăţişările umanoizilor în artă sînt din ce în ce mai flu de cînd fotografia şi multe tehnologii sofisticate de identificare au fost puse la punct. Cu alte cuvinte, confruntaţi cu « obiectivitatea » în exces, plasticienii ar pluti în dilemă, modelînd chipuri fără trăsături limpezi, oameni generici – precum cei care merg, ai lui Giacometti. Asta după ce vreun secol şi ceva ar fi concurat ştiinţa livrînd, care mai de care, ipoteze despre viaţa sau ne-viaţa unui cap proaspăt despărţit de trunchi. « Una dintre surprizele acestei expoziţii » – spune Jean Clair – « este aceea că figura majoră a crimei nu este masculină, ci feminină : femeia criminală este cea care fascinează cel mai mult şi care inspiră cel mai mare număr de reprezentări, fie ea istorică sau mitologică, precum Messalina sau Medeea. » Sigur, în arta franceză, Charlotte Corday – cea care l-a ucis pe Marat în baie – bate toate recordurile de frecvenţă. N-au « iertat-o » nici Picasso, nici Munch. Noroc că Jean Clair le atribuie pictorilor tentaţia – evidentă – de a-şi regla cu penelul fantasme diverse, transgresiuni şi alte pulsiuni care diabolizează femeia, scoţînd-o măcar vrăjitoare demonică, dacă nu chiar criminală dovedită. Hazliu rămîne doar faptul statistic din viaţa reală că victimele crimelor sînt în majoritate femei !

Stema Basarabilor din Pravila de la Govora, 1640