Îmi plac copiii şi vorbitul cu ei e o plăcere de care nu mă privez. Mă înţeleg bine şi cu mai mici, şi cu mai mari. Sînt mereu uimită de vocabularul lor, în care intră ghiduş neologisme muzicale, bancare şi computeristice, dar din care au dispărut « făcăleţul », « făraşul » – de « făgaş » ce să mai vorbim ! Nu demult, conversînd cu nişte juni de 14 ani pe o bancă în parc, m-am mirat că nu ştiu ce e acela un « cazangiu ». Dar într-un sfert de ceas mă transformasem în dicţionar şi livram definiţii încropite şi pentru « filatoare », « borhot », « fălţuire ». Nu m-au întrebat ce meserie am eu – cred că le păream destul de clar profesoară de română. Oricum, ei erau cei care se lungeau la vorbă, nu eu, aşa că am dedus că n-au nimic împotriva profesorimii. Explicaţiile îi distrau – mă străduiam şi eu – dar le şi trecea o umbră de îngrijorare pe chip din cînd în cînd. Cît despre mine, în dosul veseliei, mă întunecam din ce în ce. O, nu pentru că era evident că ei nu mai citeau cărţi cu roaba, cum citeau la vîrsta lor atîţia din generaţia mea. Asta e o altă gîscă în altă traistă – lumea se schimbă şi trebuie să mergi umăr la umăr cu ea (sau nu, dar nu e comod), iar lectura poate debarca şi mai tîrziu în viaţa unora.
Întristător nu era deci neapărat numărul mic de cuvinte cu care jonglau, ci numărul mic de realităţi pe care le frecventaseră. Nu locuiau în vreo suburbie, ci în moţul sectorului 1. Nu ştiau mai nimic despre cum se fac obiectele lumii, despre cine şi din ce le face, şi nici nu-i dărîma curiozitatea. Nu aveau impertinenţa consumatorului greu de mulţumit, atît de scîrbos achiziţionată de adulţi în ultimii ani, ci o indiferenţă plată, de marţian. Păreau foarte mulţumiţi de cele cîteva trasee învăţate, de cîteva contacte cu oraşul în puncte fixe şi de obişnuinţele căpătate în reţelele sociale. Nivelarea de grup, firească la 14 ani şi bine hrănită de angoasa diferenţei, era intensă cînd venea vorba de profesie. « Meseria » era pentru toţi o proiecţie măruntă, în fapt redusă la un « job ». Al cărui unic merit era că îţi dădea, acolo, o pîine şi timp liber (cît mai mult, dacă aveai « noroc în viaţă »).
Nimic nu era fals în absolut şi totul era cumplit de aiurea. Ei nu aveau nici o vină, desigur. Absorbiseră un soi de cinism utilitarist din atmosfera idiotizată a ultimului deceniu şi dăduseră delete pe visuri, fantezii, dor de ducă, risc, entuziasm etc. – nişte « prostii », nişte « infantilisme » care puteau să te lase fără « job », mă-nţelegi, şi fără « distracţia » aferentă. Doamne, îmi ziceam, în ce hal s-a îngustat lumea lor ! Lumea asta pe care de secole se chinuie unii s-o lărgească…
Îmi veneau în minte zecile de cărţi despre meserii pe care le văzusem (pe unele chiar le lucrasem), sutele de poveşti despre zahăr, hîrtie, cărbune, poştă, monede, armate, pescuitori de perle care au fermecat copilăria fetiţei mele. Mi-am amintit pînă şi de imaginile de Épinal din secolul al XIX-lea, tipărite de Glucq sub formă de planşe (vedeţi mai jos cîteva), pentru ca tot individul să poată umbla cu mintea cît mai departe, dar şi scormoni în atelierul sau făbricuţa din capul străzii.
I-am întrebat pe tinerii cu biciclete dacă se uită la Discovery sau la National Geographic. Uneori. Mai degrabă la Animal Planet. La care se uită, de altfel, şi părinţii cînd nu sînt filme bune pe HBO. Tot e ceva. Planeta se strecoară cît de cît, cu pene şi cu blană, şi pe un ecran îngustat.

Din istoria hîrtiei : cum se face hîrtia de calitate superioară, Seria enciclopedică Glucq

Povestea telegrafiei : primul electromagnet puternic, Seria enciclopedică Glucq

Ciocolata : cum se obţine untul de cacao, Seria enciclopedică Glucq