Urît mai moare un regim ! Parcă nu era destul că sluţise faptele, schimonosise relaţiile, împuţise limba, golise vistieria şi zdrobise moralul cîtorva milioane de oameni care mai aveau mintea întreagă. Trebuie acum să ni se arate şi cum se dezarticulează imensa păpuşă de gumă, cum îi vorbeşte capul singur rostogolit în rigolă şi cum îi ia vîntul rochiţa. Şi, colac peste pupăză, nici prea multa media – cu care s-au dres atîtea din cuţite şi pahare în timp ce nu se făcea nimic – nu dispare ca la atingerea unei baghete magice. Doar o mică « parte a presei », cum se zice, îşi vede de treabă pe şleauri vechi, cu creditul neatins sau în creştere. I se mai lipeşte ici-colo o figură nouă, tinerică, după un antrenament scurt şi cam meschin – o odoare de vechi birouri şi păr încărunţit în rele însoţeşte cîteva asemenea prospături, semn că alte şi alte garnituri de gardieni ai tainelor hîde sînt în lucru. Mă rog, inerţia merge ce merge pînă o răzbi-o entropia. O mare « parte a presei » însă joacă într-o comedie cu diverse grade de haz.

La baza scării, ne smulg un zîmbet înţelepţii laşi, care tac sau aleg vorbitul în dodii despre vrăbii, Atlantida, samurai sau Bolintineanu – se cheamă că n-au nici o obligaţie, dar au dreptul plenar de a fi luaţi în serios pentru că ne-au făcut onoarea să se nască şi să renască în orice condiţii, periculoase să nu fie. La mijlocul scării, nechează înveselită lumea văzînd graba cu care mitocanii vehemenţi de mai ieri, care slugăreau orbeşte papiţoi discreţionari, se dau lucizi şi-şi ironizează şefii vechi, nerăbdători să-i identifice pe ăi noi, ca spălaţi de o boare a raţiunii. (Bine am mai rîs şi eu de-o astfel de lepră care făcea acum un an pe comisarul cu patrafir, picurînd în urechea siderată a bărbatului meu : « Încă o dată, vă întreb : aţi făcut, cu voie sau fără voie, rău… »). În vîrful scării, se bat pentru întîietate la hohotele mulţimii papii actualităţii, cei cîţiva care au militat consecvent două decenii pentru da şi nu, alb şi negru, încarnări ale voinţelor scumpe, ce se voiau slujite subtil dar convingător. Eroici, dubitativi, descumpăniţi, experţi în poza omului simplu dotat cu retorică de tribunal din Galaţi, ne-au tot arătat, cînd era mare nevoie, « ce, cum şi unde anume » trebuie lucrat pentru mica dar necesara ameliorare a soartei noastre. Şi-acum, stupoare : vin să ne spună la unison, cu o retorică de Curte Supremă, că ne-am înşelat pe toată linia din ’89 încoace, că « nu ne-am prins » de potlogăria globală, deşi ei mai mereu ne-au avertizat. Clovnii aştia îşi merită aplauzele de la o gloată care-şi şterge lacrimile de atîta rîs. Dar şi cînd i-o trece veselia…
S-a mai întîmplat aşa ceva în anii ’30, după ce criza storsese şi ce era mai rău din jurnalismul românesc. La clarificări au contribuit atunci şi cîţiva dintre marii noştri oameni, care nu erau deloc naivi în materie de instrumentalizarea presei. M-am gîndit să vă ofer aici spre lectură un text din 1936 al lui Mircea Vulcănescu (din volumul său de scrieri economice « Spre un nou medievalism economic », editat de Compania în 2009) la un an de la înfiinţarea ziarului economic Prezentul, în care îi apăruseră sistematic articole. Ca înalt funcţionar public, Mircea Vulcănescu înţelegea bine nu doar sfoara pe care « cea de-a patra putere » trăgea opinia publică metodic, cînd cu accese de « gentileţe », cînd cu « campanii tarifate », ci chiar şi jocul cu « fondurile de publicitate ». Şi nu degeaba, după ce o sumă de afaceri necurate fuseseră puse pe tapet, sugera ca, pe lîngă « controlul averii funcţionarilor publici », să se exercite un control şi « asupra averii ziaristului, folositor al unei puteri publice, astăzi complet lipsită de răspundere »…

« Într-adevăr, organizarea societăţii contemporane lasă omul mijlociu dezarmat pe mîna „uzinei de ştiri“, care îi fa­­brică, pe nesimţite, felul intim de a-şi reprezenta împreju­ră­rile în care se află. Toate abuzurile rămîn astfel cu putinţă, pentru organul aparent destinat să înlăture abuzurile. Toate mîi­nile pot fi prinse şi toate iluziile pot fi nălucite înaintea ochi­­lor ; şansa de a fi crezut revenind celui care ştie mai bi­ne să tragă sforile, cîntînd pe struna mijlociei. Ispita de a abuza este legată de însăşi mînuirea puterii. Cine i-ar putea rezista ?
Nu e vorba, aci, numai de păcatele născute din tempe­ra­me­nt sau din slăbiciune : cuvintele care depăşesc gîndu­rile în fo­cul discuţiei ori sacrificarea adevărului pentru simetria gîn­­du­rilor, ori pentru frumuseţea aducăturii din condei. Ace­s­tea sunt ispite vulgare, legate de firea omului, fără prea ma­re în­sem­nătate şi poate chiar şi fără leac. Primejdia gravă stă în de­for­marea intenţionată a faptelor, în prezentarea lor voit ten­denţioasă, cu scopul de a sluji anumite interese, lăturalnice.
Primejdia aceasta, gravă pentru orice fel de presă, este deo­sebit de gravă pentru presa economică.
Într-adevăr, viaţa economică fiind alcătuită dintr-o reţea de plăsmuiri generate de interese antagoniste, orice afirma­ţie de ordin economic poate fi pusă – cu sau fără voia celui care o rosteşte – în slujba anumitor interese.
Nu numai aprobările şi reprobările, deziderate, criticile sau orice alte afirmaţii cu caracter normativ sau doctrinal, dar şi aparent nevinovatele constatări de fapte.
Un simplu zvon înregistrat, o statistică meşteşugită sau o listă de preţuri ticluită pot da loc la speculaţiuni sau acte eco­nomice care să aducă foloase nebănuite sau să căşuneze pa­gu­be considerabile celor care le dau crezare.
Se înţelege că, faţă de această însemnătate a afirmaţiei de pre­să nu lipseşte nici ispita de a o utiliza în chip sistematic. Fie­care din cei angajaţi în lupta economică are interes să ara­te şi să ascundă unele lucruri, are interes să compromită unele idei sau să facă să triumfe altele.
Aci se vădeşte una din principalele slăbiciuni ale insti­tu­ţiunii presei. De ce n-am spune-o ? Puterea aceasta atît de tare faţă de cititorul dezarmat este foarte slabă faţă de pu­­te­rea celor ce-şi propun s-o întrebuinţeze. Căci, un ziar are chel­­­­tuieli mari şi grea e calea care poate să-i asigure in­de­pen­­denţa numai pe numărul cititorilor. Pe cînd, foarte uşoa­­ră şi atră­gă­toare e calea concesiei, calea aşa-numitelor campa­nii sub­venţionate, de la sugestia primită binevoitor, fă­ră altă con­tra­prestaţie aparentă, decît gentileţea de la om la om şi pînă la pagina închiriată, sau de la campania dusă în fa­voa­rea unor indivizi sau grupuri, spre a le înlesni cu­ce­ri­rea unor poziţii sociale, pe care, odată stăpîni, îşi vor arăta re­cu­noştinţa, prin asocierea ziaristului la cîştig, şi pînă la campania tarifată, plătită înainte, independent de rezultate.
Din cauza acestei slăbiciuni, faţă de puterile ascunse ale banului, instrumentul de control al opiniei publice asu­pra vieţii de stat, în numele adevărului, poate deveni unealtă în slujba urzelii. Nimic n-ar fi mai instructiv, sub acest raport, decît cunoaşterea fondurilor de publicitate cheltuite de di­fe­ritele departamente sau întreprinderi economice, pentru seducerea opiniei publice, prin conruperea intermediarilor din presă. Şi nimic nu ar fi, poate, mai salutar pentru însă­nă­toşirea opiniei publice decît dublarea controlului averii funcţionarilor publici, un control exercitat asupra averii zi­a­ristului, folositor al unei puteri publice, astăzi complet lipsită de răspundere.
Nu exagerez deloc. Conduc o administraţie publică şi, în conflictele de interese pe care le-am avut cu diferite în­treprinderi, nu o dată mi-a fost dat să recunosc, sub masca interesului general, pecetea convingerilor tarifate. Şi, cum îmi erau cunoscuţi şi partenerii, şi cifrele în litigiu, nu mi-a fost greu să desluşesc – nu fără oarecare ironie – şi tariful.
Pentru lupta împotriva acestor stări şi năravuri, ştiu că s-a înfiinţat, acum un an, „Prezentul“. Şi, pentru că re­dac­­ţia lui n-a scris niciodată sub inspiraţia administraţiei, ci a căutat întotdeauna să treacă faptele prin ciurul necruţător al priceperii şi competenţei, am fost atras să scriu la el şi nă­dăjduiesc că voi mai scrie.
Între timp, îl citesc zilnic, astăzi, cînd nu mai sunt colaboratorul lui, cu sentimentul abia mărturisit că e, poa­te, un ziar prea bun, pentru gradul mijlociu de dezvoltare a culturii noastre economice. »

La aniversarea « Prezentului », « Spre un nou medievalism economic », Editura Compania, Bucureşti, 2009, pp. 273-275