După aproape trei decenii de mitraliere cu idealul femeii « şnur », prin 2008 s-a simţit în aer miros de revoltă : au apărut articole alarmante despre anorexie, cîteva decese din pricini de foame au dus responsabili indirecţi în tribunal, adolescentele obsedate de regimuri au fost luate la ochi de anchetatori experţi. Consumatoarele de mîncare multă şi proastă, bine globalizate şi injectate cu publicitate incitativă la boluri cît mai adînci, au fost deculpabilizate într-o foarte reuşită acţiune paralelă. Nu le-a spus încă nimeni că « fat is beautiful », mai ales că trebuie susţinute şi programele antiobezitate din ceva, dar rotunjimile au fost scoase de pe lista păcatelor capitale.
Femeile, încurajate să-şi scoată la vedere micile şi marile depozite adipoase, au trăit prime experienţe contrariante. Piaţa muncii nu se aliniase la noul ideal « rotund » în şase luni, iar fabricanţii de haine nu adăugaseră încă nici ei 10 cm de material textil la tiparele transmise uzinelor din China. Revoluţia ideologică e lentă, cea a mentalităţilor e şi mai şi. Cum însă criza dă idei, ca şi şomajul nedrept de altfel, în cîteva luni au apărut ateliere locale – europene – care taie şi cos pentru « femeile cu forme pline », magazine – reale şi virtuale – care vînd ţoale încăpătoare şi idei de punere în vitrină a nurilor. Abia pe la sfîrşitul lui 2009 se putea pipăi peste tot, în articole, interviuri şi fotografii, mareea crescătoare a feminităţii care detestă dieta.
Procesul de recuperare a mentalului feminin îndelung torturat intră acum în faza populară de decomplexare psihologică. E drept, de-a lungul anilor, specialişti şi specialiste au mai despicat firul în patru cu mult rafinament, explicîndu-le doamnelor şi copilelor cum stă treaba cu complicata creare a imaginii de sine. Expresia era întotdeauna îngrijită şi împănată cu oarece tehnicisme, multe venind dinspre psihanaliză. Acum, bătălia cere termeni simpli, care merg la inima consumatoarei de rînd (salvatoare a unei pieţe în continuă scădere). În Marie Claire-ul lunii în curs (ediţia franceză, iunie 2010), psiholoaga Sophie Cadalen le spune cititoarelor că « trebuie să facă pace cu sine. Iar această reconciliere trece printr-o eliberare de privirea celuilalt. […] Soluţia e să nu ne cantonăm într-o definiţie a propriei fiinţe, să renunţăm la orice adevăr, la orice certitudine ». Femeile cu adevărat seducătoare (cele cu forme pline, se înţelege) « nu sînt cele cu măsuri perfecte, ci cele armonioase. Aspectul lor se asociază cu o stare de bine care se traduce printr-o remarcabilă siguranţă de sine » (p. 165). Mai clar nici că se poate !
Dar se poate şi ceva mai nobil. În paginile care preced interviul cu psiholoaga, cinci jurnaliste adună în puţin text, sub titlul « Cum să-ţi pui formele în valoare », argumente scolastice flatante. Încununarea ar fi afirmaţia filosofului Bernard Andrieu despre o adevărată « ecologie a sinelui » : « Aşa cum renunţăm astăzi să mai transformăm lumea, tindem şi să nu mai vrem cu orice preţ să ne schimbăm reprezentarea de sine. » O, da, totul se leagă… – nu sîntem şi noi parte a viului, a acestui nenorocit de Univers care trece printr-o pasă proastă ? Culmea ar fi să ne înhămăm tocmai acum, uzate şi dezamăgite cum sîntem, la noi canoane. Şi să mai contribuim şi la diminuarea consumului ! Interesant cu adevărat – şi hazliu – e că fiecare a doua referinţă pentru noua bună conştiinţă a damelor şi damicelelor ronde e artistică. Defilează într-o veselie pictoriţe care se ocupă de « sublimarea curbelor », « actriţele italiene şi pin-up-urile anilor ’50 », opţiunea pentru a fi « mai degrabă Renoir decît Giacometti ». În ritmul asta, în 2011 ne vărsăm în Boucher, Rubens, Tiţian… Şi în 2020 atingem steatopigele preistorice, garanţie absolută a fertilităţii în noua noastră civilizaţie fără petrol şi de tot bio.
Şi de ce nu ? N-am fost noi hieratice cînd ni s-a cerut, revărsate cînd trebuia să rezumăm standingul, emancipate cînd era de suflecat mînecile şi independente cînd s-au subţiat bărbaţii ? Ce ne costă acum o « relaxare » care mai şi umflă PIB-ul ?

! Petit Choc, no 2, Les Deux Tourelles, Paris, cca 1930