Traseul obligatoriu iad-rai

vineri 11 iun. 2010

În materie de învăţămînt, se înfruntă în lume două mari « şcoli » : utilitariştii (« să afle ăştia cît trebuie ca să nu moară de foame şi să se specializeze cît mai repede, ca să intre în priză şi să producă ») şi umaniştii (« să afle ăştia de toate, să se specializeze lent, după plac şi după puteri, şi să răspîndească în jurul lor civilizaţia »). Utilitariştii sînt majoritari, iar pretinsul lor pragmatism pare să răspundă unei urgenţe de bun-simţ. Umaniştii par ridicoli, căzuţi parcă din pom în Grădina Raiului. Ciudat totuşi, sînt din ce în ce mai puţini cei mulţumiţi de lumea în care trăim ca rezultat al triumfului utilitarist. Vocea umaniştilor, cea « penibilă », se mai aude foarte rar, şi atunci, ca un făcut, apără cauze atît de rafinate, încît aproape că poţi palpa perplexitatea audienţei. Dar, tot ca un făcut, acestea, şi nu altele sînt glasurile chemate să salveze lumea.
De pildă, cel al lui Pierre Rosenberg, fost multă vreme preşedinte-director activ, azi onorific, al Luvrului şi membru al Academiei Franceze din 1995. La un colocviu naţional despre predarea istoriei artelor în şcoală, la colegiu (gimnaziu) şi liceu, care s-a ţinut la Sorbona în 15-16 septembrie 2009, el a pledat pentru programe de formare a profesorimii literare în istoria artelor, în numele ideii că educaţia vizuală şi referinţele plastice ale literaturii merită să fie luate în serios şi expuse profesionist. Asta împotriva tentaţiei de a trata asemenea lucruri ca pe un decor estetizant sau un citat care trimite la un titlu de operă agăţată de un nume şi atît. Buletinul oficial al ministerului Educaţiei naţionale din 28 august 2008 indică, în programa de predare a francezei, că « profesorul de franceză colaborează la predarea istoriei artelor cu propria sa competenţă. Pentru aceasta nu are nevoie de o formare specifică ». Fraza din urmă l-a iritat la culme pe Pierre Rosenberg, provocându-i o minunată şi lămuritoare tiradă : « Am rămas mut. Pot foarte bine să admit că profesorul de franceză e cel mai în măsură să-l comenteze pe Proust, cu al său „fragment de perete galben“, dar ce-o să spună el despre Vermeer dacă nu ştie nimic despre artist, dacă habar n-are că a fost redescoperit în secolul al XIX-lea, dacă nu ştie cît de rare sînt operele lui, care le sînt particularităţile tehnice, care e universul lui spiritual (un catolic ascuns într-o ţară protestantă) ? Pot foarte bine să admit că profesorul de franceză va şti să le insufle elevilor iubirea pentru Racine, dar cum o să-i facă să-l iubească pe Poussin, cel mai mare pictor al nostru ? Un pictor la fel de „greu“ – iertaţi-mi cuvîntul, care ar merita să fie explicat – ca şi marele nostru poet. Pot foarte bine să admit că profesorul de istorie va şti să evoce asasinarea lui Marat la 13 iulie 1793, la orele 19.30, şi să plaseze evenimentul în contextul său istoric corect, dar va putea oare să găsească vorbele potrivite pentru a pune în valoare ambiţiile lui David ? Artistul a ştiut să-l imortalizeze pe Marat, să facă din victimă un erou şi să picteze deci acea pietà laică pe care şi-o dorea Revoluţia. Va poseda el referinţele vizuale care subîntind capodopera lui David ? » (din conferinţa inaugurală a colocviului, reprodusă în Le Débat, Gallimard, martie-aprilie 2010, p. 78).

Căci marea artă e un cifru. Nu o « şmecherie » care face cu ochiul la o taină – cum, din păcate, se înţelege prea adesea –, ci turnarea abilă într-un unic bloc a talentului, laolaltă cu experienţa de viaţă, credinţa, opţiunile politice, ideologia, istoria vie a meseriei. Pictura lui J.-L. David ar fi, astfel, aş zice, echivalentul unui an întreg de presă revoluţionară, de dezbatere parlamentară, alături de un curs despre iconografie începînd cu – cel puţin – Punerea în mormînt a lui Caravaggio. La fel de pline, de bogate în intenţii şi în sens, sînt şi marile cărţi, care se cer « descifrate ». Pentru ca trecerea omului pe pămînt să aibă un rost.
Dacă ştii că învăţămîntul artistic de toate felurile e obligatoriu în programele şcolare de la grădiniţă la liceu în Franţa şi în Italia, de pildă, şi te uiţi la programele noastre, îţi piere pofta de mîncare şi te întrebi « despre ce vorbim ? ». Sigur că există realităţi mult mai grave pe planetă. Dar pentru nivelul de gravitate tolerabilă la noi vine curînd vremea să judecăm cum se poate ieşi din minima rezistenţă, aceea utilitaristă, care ne-a dus în gardul unei populaţii de lumea a patra, furnizoare însă de ingineri, medici şi softişti.

Lasati un comentariu

Comentariu