– privatizarea monopolurilor publice a fost un eşec
« După douăzeci de ani de privatizări, ne dăm seama astăzi că bilanţul lor este cel
puţin controversat. Înlocuirea monopolurilor publice cu monopoluri (sau oligopoluri) private n-a dus necesarmente la o îmbunătăţire a calităţii serviciilor şi nici a raportului calitate-preţ ; cei ce merg cu trenul în Marea Britanie pot depune mărturie, ca şi nemţii abonaţi la diverşi furnizori de curent electric. În multe cazuri, privatizarea este însoţită de o deteriorare a salariilor şi a condiţiilor de lucru, de o precarizare a contractelor de muncă, de o reducere a locurilor de muncă supuse cotizaţiilor sociale şi de o limitare a efectivelor. Organismele de control ale statului s-au dovedit adesea incapabile să garanteze concurenţa loială şi furnizarea serviciului de bază pe ansamblul teritoriului. Este mult mai greu să impui respectarea criteriilor de mediu de către întreprinderi private » (v. lucrările lui Dierk Hirschel).

– oamenii vor să fie ceea ce consumă, nu ceea ce produc
« În opinia filosofului italian Raffaele Simone, stînga va fi mult timp în minoritate în Occident pentru că ideologia renunţării şi împărţirii cu ceilalţi vine în contradicţie cu ideologia dominantă a societăţii de consum. După Simone, viitorul îi aparţine mai degrabă « monstrului blînd » reprezentat de capitalismul hedonist şi pseudodemocratic a cărui expresie desăvîrşită este guvernarea lui Silvio Berlusconi. Lucrul just din această teză este acela că, în era consumismului, identitatea socială se defineşte din ce în ce mai mult prin rolul pe care-l joacă indivizii în procesul de consum, iar nu în cel de producţie. Gradul de apartenenţă la societate şi statutul social se măsoară cu gradul de participare la un consum „normal“, după standardele vehiculate de mass media şi de publicitate, un consum ale cărui obiecte sînt în permanenţă reinventate. »

– fericirea depinde de sentimentul dreptăţii
« […] O întreagă serie de studii – în special lucrările lui Richard Layard – au arătat că bogăţia materială nu-l face singură pe om fericit. Dincolo de un oarecare nivel de consum, depăşit de mult în Europa occidentală, condiţiile fericirii individuale sînt relativ independente de acumularea de bunuri materiale şi financiare : consumul nu-i face pe oameni fericiţi. În schimb, aceste condiţii depind foarte mult de sentimentul că primesc partea ce li se cuvine din producţia materială : nedreptatea îi face pe oameni nefericiţi. Slujbe sigure, sănătate fizică şi psihică, relaţii sociale care le dau sentimentul apartenenţei, o viziune despre lume care le dă sens, un mediu înconjurător de calitate şi o societate a libertăţilor – iată, după studii empirice, care sînt factorii esenţiali ai fericirii şi satisfacţiei omeneşti. »

– autoritatea s-a diluat în postdemocraţie
E vorba de « procesele pe care Colin Crouch le rezumă sub eticheta de „postdemocraţie“ : pierderea importanţei şi a influenţei marilor instituţii ale societăţii civile, ca Biserica şi sindicatele, care au constituit după război o dimensiune suplimentară a reprezentării colective în paralelogramul forţelor politice ; profesionalizarea politicii şi îngustarea pe care o provoacă ea în modurile de recrutare şi în mediile din care provin cei ce o exercită ; slăbirea partidelor populare şi a rolului lor ca organisme de legătură între politică şi populaţie, precum şi înlocuirea lor cu comunicarea în sens unic prin mass-media ; desprinderea culturală a elitelor în raport cu contextele naţionale pe măsură ce s-a alcătuit o ideologie a elitelor transnaţionale. »

– ghinion, oamenii sînt din ce în ce mai deştepţi
« Odată cu noile reţele de comunicare ale Web 2.0, noi moduri de a face schimb de informaţii şi de a forma opinia publică răsar la tot pasul şi scapă în mare măsură controlului ideologic exercitat de mass-media şi de grupurile de presă. De pe la mijlocul anilor ’90, politologul american James Rosenau vorbea despre o „society of the smart people“. Îndoielile în privinţa democraţiei reprezentative exprimă foarte probabil şi o frustrare a acestor „oameni inteligenţi“ care constată că ambiţiile lor de participare politică sînt încă serios cantonate în ceea ce Ulrich Beck numea pe atunci „subpolitică“. Acest refuz de a oferi participare politică merge împotriva unei evoluţii ideologice majore din ultimele decenii. »