Fascinanta şi eterna noastră Românie (literară) nu lipseşte niciodată de la a furniza revelaţiuni. Deschideţi la întîmplare revista, şi veţi afla – nu fără cutremur ! – decisive lucruri despre establishment-ul cultural autohton. Răscolind vraful (în căutarea a nu contează aici ce), dau peste nr. 21 din 2009 (29 mai, acum un an) şi imediat mă izbesc de-o evidenţă : a fi vedetă intelectuală şi a avea rubrică permanentă la onor Revista (remarcaţi majuscula !) presupune să practici, ca şi circuitele electronice, o gîndire în da şi nu, sau 1 şi 0. Asta e marfa de vînzare aici, şi zadarnic veţi căuta ceva mai acătării.

Pentru a menaja cititorul, încep cu un exemplu inocent. Ioana Pârvulescu îşi continuă aici serialul Mai avem azi un Maiorescu ? (p. 5, episodul III), pentru a ajunge la concluzia că « lui Maiorescu timpul i-a dat întotdeauna dreptate ». Aţi tot auzit platitudinea că oamenii sînt supuşi greşelii, dar nu ştiaţi că Maiorescu infirmă regula – iată prima revelaţie, şi (veţi recunoaşte) merită banii. Împrospătaţi de tonica veste, vă repeziţi la argument : cum demonstrează distinsa doamnă grandioasa concluziune ? Simplu de tot : punînd în contrast apologetica formulă (scornită, pare-se, de Sextil Puşcariu) cu nesăratele admonestări proletcultiste, de la C.I. Gulian şi N. Moraru citire. Ieftină victorie. Stupiditatea formulelor cincizeciste, înregistrată şi sancţionată de opinia cultă încă acum vreo jumătate de secol, nu aduce nimic nou : ea spune tot despre prostia politrucilor, dar mai nimic de valabilitatea postumă a ideilor maioresciene. Ca să-şi cîntărească omul – cu infailibilitatea sa cu tot –, Ioana Pârvulescu trebuia să meargă la o analiză mai atentă, bunăoară la cea făcută de Al. Dobrescu în excelenta sa lucrare Maiorescu şi maiorescienii (Albatros, 2004). Acolo ar fi descoperit (cu surprindere, probabil) că între negaţiunile cretine ale cuplului Gulian-Moraru (Maiorescu=zero) şi islamica reverenţă absolută (Maiorescu este 1 singur, şi Sextil Puşcariu e profetul său) ar mai exista şi nişte variante intermediare… Nu cumva Maiorescu a avut dreptate în unele privinţe, dar a greşit în altele ? Iată genul de întrebare pe care establishment-ul autohton nu-l va admite – la moscheea lui Manolescu, a face delimitări (faţă de Maiorescu) ar însemna să fii taxat de… discipol al lui Gulian. Dar Ioana Pârvulescu, o persoană foarte fină, nu păcătuieşte decît prin feminină smerenie (şi, poate, delicată ignoranţă) – să trecem dar la cazurile mai virile.
Şi nu-s departe. Căci pe pagina următoare a zisului număr vine şocul doi – şi mult mai mare. Sorin Lavric se face că recenzează cartea lui Alessandro Baricco, Barbarii (apărută ghici unde ? La Humanitas, desigur… Asta surpriză !). De fapt, plecînd de la volumul autorului italian – celebru exclusiv ca scriitor pentru mase, doar la Humanitas confundat cu-n teoretician !, Lavric dă glas familiarelor tînguiri antimoderne, specifice mentalităţilor sale (din vremuri apuse) şi editurii (sau editorului) care-l cultivă în virtutea unor depresii comune. Care, adică, sînt « presimţirile sale adeverite », triste şi ameninţătoare ? Destul de simplu (aşa cum bănuiţi) : vine epoca barbariei, ilustrată de… Internet.

Orişicine, după o minimă cugetare, riscă să ajungă la încheierea nebun de complexă că Internetul, cu toată deschiderea culturală incomensurabilă pe care o aduce, atrage şi riscuri ; există, altfel spus, şi bune, şi rele în comunicarea Web. Dar nu acesta e genul de gîndire pe care îl premiază România literară şi establishment-ul nostru ideologic : nu, la noi e pur şi simplu 1 sau 0, şi în cazul de faţă Internet=zero absolut. Zadarnic veţi căuta în articol un modest cuvînt bun despre Internet ; tot ce veţi afla este că « navigarea pe Internet se are pe sine drept unic punct de atracţie » şi, ca rezultat lamentabil, căderea eului într-o « cuşcă digitalică » (sic !).

Adică, mint – avertismentele sînt, de fapt, mult mai numeroase : « actul comunicării e mai important decît mesajul » (de ce oare? Guru nu ne spune…) ; « omul devine o verigă într-un lanţ » (eterna spaimă a Elitei ! Vă daţi seama, Liiceanu – o simplă verigă ? Să sparie gîndul…) ; « cartea nu mai are un text propriu » şi aşa mai departe… spre Apocalipsa pe care Dreapta extremistă o anunţă de aproape un secol, de cînd cu votul universal, alfabetizarea generalizată şi egalitatea în drepturi. O lume întreagă vede în Internet o revoluţie comparabilă cu, dar mai importantă decît inventarea tiparului ; ei bine, la sihăstria României literare, aceeaşi revoluţie e de la Necuratul, iar hirsuţii Dreptei culturale alarmate anunţă direct prăbuşirea finală a tot ce a însemnat vreodată ceva – vine pur şi simplu « domnia barbariei » (op. cit.). De ce oare sună asta atît de familiar ? Aţi ghicit : este laitmotivul heralzilor « degenerării rasei ariene » şi ai « decadenţei Occidentului » din anii treizeci !

Să mai amintesc de maculatura lui Mircea Mihăieş (scuzaţi expresia !), pentru care orice interjecţie a lui Tismăneanu (şefu’ din America !) şi Patapievici (şefu’ de la Bucureşti !) este 1 grandios, pe cînd toate ideile intelectualităţii occidentale (« stîngiste » !, «pacifiste» !, « multiculturaliste » !) sînt zero absolut ? Ar însemna să cobor prea jos, la subsolul gîndirii – chiar dacă la România literară subsolul sordid a devenit hol de onoare.

…………………………………………………………………………………………………………….

Se împlinesc în curînd o sută cincizeci de ani de cînd Hasdeu vedea în sosirea tehnicienilor germani o « invazie teutonică », iar Eminescu, în dezvoltarea serviciilor comerciale şi financiare de către evrei « jidanizarea României » – adică, zero absolut pentru ţară. De pe atunci, înţelepţii de gazetă nu puteau vedea decît valoarea 1 în trecut, şi zero în prezent. Într-un secol şi jumătate, vedetele publicisticii noastre ideologice nu au progresat un milimetru – panica a rămas aceeaşi, s-a schimbat doar obiectul ei. Ieri, clamau contra drumului de fier, care face să piară toate cîntecele ; contra liberalismului, care aduce haos. Azi, demonizează Internetul, care « distruge cartea », şi corectitudinea politică, ofensă supremă pentru rangul Elitei. Vedetele nu pot percepe nici cel mai vizibil fapt, cum ar fi acela că, departe de a aneantiza textul, Internetul deschide orizonturi infinit mai largi pentru lectură. Oare ofensatele noastre vedete nu vor depăşi niciodată gîndirea binară ? E chiar imposibil de văzut că prezentul, fără a fi 1, nu e nici zero – că există şi ceva între extreme ?