În luna august a anului 2009, la schimbarea conducerii ziarului Cotidianul, am fost agresat cu un dosar fabricat de CNSAS, care este, şi în opinia mea, un continuator direct al vechii şi detestatei Securităţi. Am fost obligat să caut probe de acum 20 de ani ca să ma pot apăra în Justiţie. Prin bunăvoinţa unui prieten maghiar, am obţinut recent originalul unui interviu pe care i-l dădusem domnului Bodor Pal după ce trecusem ilegal frontiera în Ungaria şi care a fost publicat la Budapesta în 25 noiembrie 1988, în gazeta literară maghiară Elet es Irodalom.
Cred că e ocazia potrivită ca să le atrag aici atenţia directorilor serviciilor de informaţii, domnilor Maior şi Ungureanu, că Internetul este folosit în mod abuziv la calomnierea multor persoane publice din România, printre care mă număr ; mai grav, unele campanii sînt chiar tentative de aneantizare. Dacă obedienţele politice se schimbă, răspunderile, în schimb, nu se şterg niciodată. Una dintre obligaţiile serviciilor de informaţii este chiar protejarea populaţiei civile a României, şi în nici un caz violentarea ei, finanţată de la bugetul de stat.

Petru Romoşan

Musafirul nostru este un poet fugar. A sosit în Ungaria într-un mod care aminteşte de filmele de aventură poliţiste proaste. Dacă informaţiile mele sunt exacte, în aceeaşi zi patruzeci şi nouă de persoane au încercat cu succes „trecerea ilegală a frontierei”. Nu ştiu câtor dintre ei nu le-a reuşit. O parte a celor care nu au avut succes nu-şi va putea povesti aventurile niciodată. Ca gen însă, lui Petru Romoşan nu i se prea potriveşte filmul de aventură. Câteva dintre volumele tânărului sunt înşirate pe masa mea. De exemplu, cel intitulat Rosa Canina, apărut la editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor, Comedia literaturii, publicat la Editura Albatros – dar îmi amintesc şi de volumul său, Ochii lui Homer. Douăzeci dintre poeziile sale au apărut în limbile română şi maghiară într-o antologie îngrijită de Tankönyvkiadó (Editura Manualelor – nota trad.) din Budapesta, care ne-a prezentat tineri poeţi români într-o ediţie bilingvă aleasă şi tradusă de către Tiberiu Herdean (Hergyán Tibor). Romoşan este ardelean, a lustruit băncile Liceului Ady-Şincai din Cluj, apoi a trăit până acum la Bucureşti, unde a condus o mică galerie de artă plastică. Soţia lui, Adina Kenereş, un amestec româno-germano-maghiar, o prozatoare româncă cu perspective, îl aşteaptă la Paris.

– Opinia publică din Ungaria a aflat deja cu durere una-alta despre motivele pentru care se refugiază peste frontieră maghiarii din România (din Ardeal, din Partium, din Banat). Dar ştiu dureros de puţin despre motivele pentru care românii îşi iau lumea în cap.

– Mi-am părăsit ţara pentru a fi mai aproape de patria mea. Ca să-i păstrez, ca să-i pot păstra chipul blând şi frumos. Este de nesuportat să-i văd zilnic chipul umilit, schilodit, batjocorit – şi să nu pot face nimic. Din punctul meu de vedere, am făcut tragic de puţin din tot ceea ce ar fi trebuit să fac. De altfel, după 1982 nu am mai publicat nimic. Şi nu sunt un caz singular. Contraselecţia este la noi de mult timp o regulă de bază: cei netalentaţi şi nepricepuţi întreprind mult mai multe decât ar trebui. Putem spune că hărnicia lor este catastrofală. În timp ce acei care sunt într-adevăr predestinaţi s-au dat la o parte şi aşteaptă, aşteaptă.

– Opinia publică maghiară şi parţial şi cea internaţională şi-au creat o imagine oarecum simplificată despre situaţia dn România. În Ungaria, în spatele proceselor din România – inclusiv a celor de sistematizare a localităţilor – se întrezăreşte pericolul pe care îl reprezintă pentru minoritatea maghiară de acolo. Tragedia regiunii este că abia se găsesc oameni care pot analiza istoria sau chiar prezentul şi din punctul de vedere al celeilalte părţi. Maghiarii sunt incapabili să intre în pielea românilor, şi asta este adevărat şi invers. Majoritatea românilor, oricât de imposibil ar suna, cunosc în prea mică măsură situaţia tot mai grea a maghiarilor din România. Ideea primordială este că în România „tuturor le merge prost”, porţia de carne şi de pâine, frigul şi întunericul îndurat pe cap de locuitor nu fac deosebire între români şi maghiari. Ceea ce, de altfel, este adevărat. Numai că există şi probleme naţionale foarte grave şi specifice. Majoritatea românilor, poate fiindcă gândirea democratică nu are rădăcini adânci, sunt înclinaţi să găsească îndreptăţită acea teorie a lui Lăncrănjan potrivit căreia minoritarii maghiari sunt, de fapt, privilegiaţi. În opinia publică românească s-a răspândit destul de puternic ideea că „cine mănâncă pâine românească trebuie să vorbească româneşte”, uitând că şi minorităţile naţionale „produc pâine”, cel puţin în proporţia pe care o reprezintă numeric. După cum se uită şi faptul că în trecut şi românii au luptat pentru drepturi etnice.

 – S-a spus la Budapesta, pe bună dreptate, că am avansat mult până acum în privinţa apropierii celor două naţiuni, românii şi maghiarii din România. Am avansat şi în realizarea faptului că ne pândeşte acelaşi dezastru. Mie, unui intelectual român, călcarea în picioare a drepturilor şi libertăţilor minorităţilor într-o măsură atât de dură îmi creşte doar sentimentul de ruşine şi povară. Cred că maghiarii din Ungaria sunt cei mai în măsură să deosebească pe conducătorii români de cei pe care aceştia îi conduc. Paul Goma, scriitorul, de altfel, deja în 1977 a atras atenţia: „România se află sub ocupaţie românească.” În ceea ce-l priveşte pe Ion Lăncrănjan, el este agresiv nu numai faţă de maghiari; este agresiv chiar şi faţă de limba română, şi faţă de români, în general (şi în acest demers nu este singur). Chiar destui scriitori se delimitează public de agresivitatea lui Lăncrănjan. De altfel, trebuie să adaug că în ziarele şi revistele din România de problema româno-maghiară se ocupă scriitori şi istorici neavizaţi, propagandişti de fapt. Asta a caracterizat şi luările de poziţie faţă de lucrarea Istoria Transilvaniei publicată la Budapesta. Înverşunare naţionalistă de joasă speţă în loc de pâine. Istoricii, oamenii de ştiinţă adevăraţi care ar trebui să se ocupe de această problemă nu se pot nici măcar pronunţa. Iar discuţiile ar trebuie purtate de aceia care sunt specialişti în această  chestiune.

– Dumneavoastră aţi încercat prima dată forţarea frontierei în luna august, atunci – după o căutare groaznică de trei zile – fără succes. A doua oară, la începutul lui octombrie, aţi avut mai mult succes. Din experienţa tragică prin care aţi trecut ce aţi împărtăşi opiniei publice?

– Nu trece zi fără ca unul sau mai mulţi oameni, printre ei femei şi copii, să nu fie împuşcaţi pe frontieră. Zilnic sunt prinşi oameni cu duzinile şi sunt bătuţi crunt. Pe maghiari pentru că sunt maghiari, pe români pentru că sunt români. Cu ocazia primei încercări, nereuşite, din 23 august, am aflat următoarele de la grănicerii români: în iunie, iulie şi august au fost împuşcate vreo două sute de persoane, au fost prinse circa două mii şi au reuşit să treacă în jur de o mie în Ungaria. Grănicerii români vorbesc în cifre rotunjite, deoarece în ochii oficialităţilor române oamenii nu mai contează, nu mai reprezintă niciun fel de valoare. Perioada de toamnă prevesteşte o „recoltă” şi mai bogată. Iar frontiera a fost puternic întărită: cu militari, mitraliere şi câini. Şi totul se petrece în Europa, la sfârşitul mileniului al doilea. Într-o ţară care a semnat tratatul de la Helsinki. Or, totul se petrece sub ochii celorlalţi semnatari ai tratatului, care privesc cvasiindiferent ce se întâmplă.

– Ori de câte ori maghiarii din România reuşesc să-şi facă auzite plângerile sau aceste plângeri sunt exprimate de alţii, aici sau în altă parte, doleanţele şi protestele lor sunt considerate de propaganda oficială dovezi ale tendinţelor antistatale ale acestora. De parcă nu dorinţa de libertate şi cererile de drepturi minoritare ar căpăta expresie; de parcă cei asupriţi şi cei ce se simt alături de aceştia ar voi să „fure” Ardealul. Ce posibilităţi istorice are, în opinia dumneavoastră, adevărata democraţie în România? Oare va înţelege vreodată opinia publică românească faptul că minorităţile doresc să-şi salveze şi să-şi păstreze fiinţa naţională? 

– În mizeria în care trăiesc, românii nu mai sunt în stare să înţeleagă nenorocirea altora. Nici chiar dacă aceasta este mai cruntă decât a lor. În ceea ce priveşte speranţele, pe acelea trebuie să le păstrăm intacte nu doar din sentimentul datoriei. Sper că, după această suferinţă lungă şi deplorabilă, fiecare naţiune şi naţionalitate va deveni mai tolerantă, mai înţeleaptă. Şi cred că maghiarii din România îşi vor recâştiga drepturile şi liberatatea. În acelaşi timp cu românii.

Pál BODOR
(Text apărut în revista Élet és Irodalom [Viaţă şi literatură – nota trad.], 25 noiembrie 1988, p. 7.)
Traducere din limba maghiară de Diana HINTÓS