[Partidul oportunist]

Criza economică globală se suprapune pe o gravă criză internă românească încă nu bine descrisă, căci aflată în plină desfăşurare. Lipsesc aproape cu desăvîrşire ideile, propunerile de relansare economică, dar asistăm şi la o surprinzătoare criză generală de idei. Intelectualii români, foarte vocali cînd lucrurile mergeau foarte bine, pe vremea aşa-numitei « exuberanţe iraţionale » (Alan Greenspan), tac azi de se aude pînă departe. Dar ce trăim noi astăzi nu e ceva chiar atît de nemaiauzit şi de original. Crize, războaie, catastrofe au tot fost şi vor mai fi. Apelul la marii clasici e întotdeauna salutar, cu atît mai mult azi, cînd se pare că nimeni nu mai înţelege nimic.

Eşecul partidelor politice româneşti fabricate după 1990 este evident pentru toată lumea. Cum se poate totuşi explica acest eşec ? Un text fundamental pentru înţelegerea partidelor politice rămîne cel al fondatorului de şcoală, sociologul Dimitrie Gusti, puţin citat şi frecventat azi de pedagogii de şcoală nouă. Am ales în chip de editorial de actualitate politică cîteva fragmente din prelegerea « Partidul politic » (Doctrinele partidelor politice, 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român în 1922-1923, Cultura Naţională, f.a.) care pot lămuri o calitate exacerbată astazi de partidele aflate la putere, PDL şi UDMR : oportunismul. Dar şi PNL sau PSD, aflate cu puţin timp în urmă la guvernare, se pot recunoaşte cu uşurinţă. Poate doar PRM-ul să scape descrierii făcute de profesorul Gusti.

Petru Romoşan

« După cele două metode de concepţie a programelor, practica politică ne indică două partide, partide de program integral şi partide de acţiune imediată, sau, cu alte cuvinte, partide principiale şi partide oportuniste […].

Arta de a plăcea se reduce în primul rînd la elocvenţă. Oratorul ! iată marele hipnotizator şi fascinator al mulţimii ; coloritul vocii, fluctuaţiile vorbei, plămînii puternici, prestanţa, fraze pompoase asupra locurilor comune – acestea sînt calităţi magnetice ; succesul este luat drept merit, iar oratorul aplaudat este proclamat imediat om de stat.

Dacă oportunistul nu reuşeşte prin insinuare, atunci el recurge la o altă metodă, mai sigură : arta de a corupe. Marele om de stat Pitt a spus pe vremuri în Parlamentul englez, că fiecare are preţul său. Într-adevăr, fiindcă activitatea electorală este o muncă penibilă şi grea, se naşte clasa „profesioniştilor” politici, compusă din cunoscători ai oamenilor şi lucrurilor – adevărate „competenţe” electorale, care pentru munca desfăşurată cer să fie recompensate şi să li se dea să recompenseze ! Atunci intervine aşa-zisa „monedă electorală”, ce se extinde de la simple distincţii onorifice şi onoruri sociale, la cumpărarea de conştiinţe şi de funcţii publice cu bani pînă la traficarea de influenţe, la concesionări de lucrări publice, ori făuriri de legi în interes personal ; aceasta este gama elastică a mijloacelor de a corupe.

Dar dacă nici prin corupţie, după cum nici prin insinuare, nu se ajunge la rezultatul dorit, atunci se apelează la un mijloc mai drastic : la calomnie, de pe urma căreia totdeauna rămîne ceva : „calomniez, calomniez, il en reste toujours quelque chose !”. Iată parola. În interesul succesului partidului oportunist, nimic nu este de dispreţuit, orice mijloc este bun de întrebuinţat, cu singura condiţie ca el să servească cauza : lipsa oricărei delicateţe morale, nici un scrupul, exagerarea în gigantesc a celor mai neînsemnate întîmplări, zvonuri sau colportări, totul este permis, chiar denaturări şi invenţii de fapte.

Mijloacele descrise mai sus au cel puţin meritul de a fi practicate pe faţă, în văzul tuturor ; oportunistul însă nu găseşte margini în inventivitatea metodei care duce la succes sigur, el recurge la cea mai comodă, deşi este cea mai perfidă, aceea de a intriga pe ascuns, în umbra şi penumbra comitetelor, cluburilor, ziarelor şi mai ales pe lîngă conducătorii partidului şi atotputernicii zilei, unde-i găsim ataşaţi curtezani en titre !

Situaţia membrului unui partid oportunist este într-adevăr tragi-comică, căci el are a se teme mai mult de aşa-zişii lui prieteni politici, decît de adversarii naturali, tocmai din cauza curtezanilor intriganţi ; el nu are decît o scăpare, să mînuiască, cu o abilitate mai mare decît ceilalţi colegi de partid, arta de a frecventa cît mai des pe conducători şi anturajul lor şi a-i curteni cu un cît mai mare zel !

În sfîrşit, cînd insinuarea nu reuşeşte, elocvenţa nu seduce, corupţia nu dă rezultat, calomnia nu face impresie şi intriga e neputincioasă, atunci oportuniştii apelează la un mijloc extrem, de disperare : terorizarea, adică întrebuinţarea forţei brutale în luptele politice, de la împiedicarea prin forţă a unei întruniri publice pînă la exterminarea fizică a adversarului.

Fizionomia partidului, în acest caz, se schimbă complet, partidul nu mai merită denumirea de partid, căci el devine o bandă, o facţiune, cea mai degradatoare formă la care poate degenera partidul politic.

9. Politica de partid oportunist pe care am expus-o degradează, înjoseşte, scoboară, fără îndoială, viaţa publică. O astfel de politică dezgustă pe cei mai buni cetăţeni ; vulgaritatea mijloacelor de luptă, dezlănţuirea pasiunilor violente, tirania morală produc o acţiune demoralizatoare şi deprimantă asupra celor mai buni dintre alegători, cari de aceea se şi dezinteresează de politică. »

Dimitrie Gusti – Partidul politic