În toate ţările balcanice – Grecia, de pildă, soră ortodoxă, e un « bun » exemplu – politica se « covăseşte » foarte adesea în politicianism. În ultimii doi-trei ani, cu valul interminabil de alegeri – europene, locale, parlamentare, prezidenţiale – plus suspendarea lui Traian Băsescu, politicianismul a atins în România cote de-a dreptul demenţiale. Societatea românească, într-o stare de ebrietate politică avansată, s-a tamponat şi cu criza economică mondială. Confuzia generală, care e încă în curs, poate dezechilibra întreaga regiune.
La Bucureşti, politicianismul e însă o boală cronică. Autori clasici, printre care şi marele teoretician conservator C. Rădulescu-Motru, au descris-o în amănunt. Unul din studiile importante ale lui Motru se cheamă chiar aşa : Cultura română şi politicianismul (1904). Iată un fragment din prefaţa studiului.

Petru Romoşan

« […] Politicianismul poate avea o dublă origine ; el este produs sau dintr-o degenerare a adevăratei politici – politică înţeleasă şi cinstit practicată altădată – sau dintr-o nepotrivire între mecanismul vieţii politice
şi fondul sufletesc al poporului chemat să-l practice.
În primul caz, vechea activitate politică este istovită, osificată, şi deci nu poate stăpîni formele constituţionale, care, lăsate de sine, degenerează într-un mecanism steril ; iar în al doilea caz, activitatea politică nu este îndestul de vîrstnică pentru a putea însufleţi mecanismul ei extern. În ambele cazuri mecanismul se substituie adevăratei vieţi politice ; el pierde rolul de a fi un mijloc pentru realizarea binelui public şi se identifică cu interesele personale ale acelora care se dau drept apărătorii lui. Ceea ce era înainte un mijloc pentru înălţarea totalităţii poporului devine în urmă un scop care ascunde interesul individual.
În primul caz avem politicianismul popoarelor vechi şi cu o cultură îmbătrînită ; în al doilea caz, politicianismul popoarelor tinere, avînd o cultură încă neformată.
Aceste două soiuri de politicianism, deşi fiecare îşi are cauza sa proprie, totuşi ele între ele au o afinitate care le aduce să se condiţioneze reciproc. Procesul de degenerare, început la popoarele vechi şi cu
o cultură îmbătrînită, încurajează şi atrage după sine procesul invers al formării politicianismului la popoarele tinere. S-ar părea chiar că acesta din urmă este ca un fel de supapă de siguranţă care îndulceşte mersul celui dintîi.
Şi aceasta nu este numai o simplă ipoteză.
Corelaţiunea ambelor procese este mai mult decît stabilită în politica internaţională a popoarelor. Oricine
se poate convinge de existenţa ei, şi în scrierea de faţă a fost indicată îndeajuns.
În adevăr, nu este nimic mai priincios şi mai asigurător pentru liniştea unui popor bătrîn, ale cărui instituţiuni de cultură se văd ameninţate a fi puse în serviciul unor interese materiale, reprezentate, bunăoară, prin capitalişti şi întreprinzători industriali influenţi, ca tocmai devierea acestor interese înspre hotarele ţării, pentru a fi satisfăcute pe viitor din munca altor popoare, mai tinere sau mai slabe. Căci marii capitalişti
şi marii industriaşi sînt indiferenţi asupra originii de unde le vine cîştigul. Pentru ei, esenţialul este să fie satisfăcuţi : produsele industriei să-şi găsească debuşeuri de desfacere ; capitalul să-şi aibă procentele asigurate. Poporul bătrîn nu-şi găseşte linişte pînă ce aceste interese materiale n-au putut fi deviate asupra popoarelor din afară.
Dar cum să se înduplece popoarele din afară să primească rolul ce le este rezervat ?
Prin constrîngere forţată ? Se întîmplă şi aceasta uneori. Dar regula este ca mijloacele violente să fie evitate, ca fiind legate de prea mari sacrificii.
Aci intervine însă rolul politicianismului.
Ceea ce nu se poate dobîndi prin constrîngerea forţată se dobîndeşte uşor prin mijlocirea politicianismului. Ajutorul acestuia este mai preţios decît orice putere armată. Capitaliştii şi industrialii o ştiu ei, de altfel,
prea bine.
Din momentul ce politicianismul se iveşte în viaţa politică a unui popor tînăr, din acel moment rezistenţa acestuia este sfîrşită. Fortăreaţa statului tînăr se predă de bunăvoie. Politicianul care o apără îi deschide
el singur porţile intrării. Căci politicianul este duşmanul născut al zidurilor chinezeşti. El este gata, pentru a asigura interesul său personal, să facă concesii de orice natură în domeniul afacerilor publice. El este tipul omului care cîştigă fără muncă şi care îndeamnă şi pe alţii să urască munca cinstită. Politicianul este purtătorul spoielii de civilizaţiune, şi prin aceasta dizolvantul cel mai puternic pentru unitatea vieţii naţionale a popoarelor tinere… […] »

C. Rădulescu-Motru –
Cultura română şi politicianismul, 1904