Presa română şi reţeta fericirii

joi 9 sept. 2010

Nicăieri – deci nici la noi – presa n-a cunoscut vreo epocă de perfect echilibru între cerere şi ofertă de cuvînt cu autoritate, de morală exemplară, de implicare justă în treburile cetăţii sau ale naţiunii. Viaţa n-a încetat vreodată să fie… vie, deci lunecoasă şi turbulentă. Legile – ca toate legile – s-au dovedit în timp prea înguste, prea puţine sau prea multe, deci paralele la un moment dat cu evoluţia societăţii. În momentele acute de insuficienţă, adică atunci cînd derivele se apropiau de un punct critic, presarii făceau un pas înainte şi se rosteau fie în bloc, fie printr-o voce de prestigiu, care trebuia să-i reprezinte.
Povestea asta în doi timpi e spusă de marele Constantin Bacalbaşa într-o emoţionantă prefaţă la Almanahul dicţionar al presei din România şi a celei româneşti de pretutindeni, alcătuit în 1926 de G. Caliga şi tipărit în Bucureşti la Imprimeria Fundaţiei Culturale « Principele Carol ». Volumul apărea cu scop aniversar – se împlineau 25 de ani de la întemeierea Sindicatului ziariştilor din Bucureşti –, iar de la Bacalbaşa, care fusese în 1922 preşedinte al acelui sindicat, autorul şi cei ce-l sprijiniseră în greaua lui întreprindere ştiau că pot aştepta o contribuţie luminoasă. Care a şi venit.
Textul său, intitulat « Un cuvînt » [din care cităm păstrînd grafia originală], se deschide cu consideraţii despre efemeritatea presei : « Fiindcă nu este manifestare mai zgomotoasă, mai militantă şi mai în tot ceasul de actualitate care să nu fie, în acelaş timp, şi cea mai efemeră. Mai puţin graţioasă decât trandafirul, fraza ziarului piere tot atât de repede cât şi trandafirii. Şi nu rămâne de pe urma adierilor şi furtunilor ce stârneşte nici măcar amintirea unui parfum suav.
Căci stă scris undeva, pesemne într-un ziar, etern acela, că cine este prea mult al actualităţei trebue să fie prea puţin al viitorului ; pe cine îl înţelege mai bine trecătorul „astăzi“ nu-l mai înţelege destul eternul „mâine“. »
Apoi, ziaristul se întoarce cu cincizeci de ani în urmă pentru a-i onora pe extraordinarii înaintaşi care s-au întrunit în întâiul Congres al presei, în noiembrie 1871. Erau « 13 ziarişti reprezentând 13 ziare şi anume :
Emil Costinescu, din partea ziarului Românul.
Al.D. Holban, reprezentând Uniunea Liberală din Iaşi.
George Mihail, dela Gazetta de Bacău.
Cezar Bolliac, reprezentând Trompeta Carpaţilor.
Alexandru Lupaşcu, reprezentând Semănătorul din Bârlad.
V.Al. Urechiă, ziarul Informaţiunile.
Pr. Gr. Musceleanu dela Biserica Română.
N.T. Orăşeanu, dela Daracul.
G.Dem. Teodorescu, dela Ghimpele.
Dem. Pandrav, dela Asmodeu.
Al. Lăzărescu, dela Informaţiunile din Galaţi.
Doctor Dumitru Severeanu, dela Gazeta medico-chirurgicală.
M. Nerone Popp, dela Opinia Publică.
Acest Congres a fost în realitate Congresul Presei liberalo-democratice, fiindcă ziarele conservatoare-guvernamentale n-au participat ; iar hotărîrile votate arată idealurile superioare ce anima presa epocei.
Nu voiu reproduce în întregime cele 15 puncte votate, dar voiu transcrie pe cele mai importante.

REZOLUŢIUNILE CONGRESULUI PRESEI
I

„Naţionalitatea, libertatea şi interesele ei trebue a fi regula noastră de credinţă a tuturora, în toate ramurile activităţei publice şi private.
Naţiunea română este complexul întregului popor român, adevărata politică naţională nu poate admite asuprirea unei părţi din naţiune prin cealaltă.
Presa va lupta dar pentru realizarea unui guvernământ românesc, prin naţiune şi pentru naţiune întemeiat pe adevărata libertate naţională.“

II

„România făcând parte din marea familie latină, presa va lucra, prin toate mijloacele de care dispune, pentru întemeierea celor mai strânse legături cu naţiunile latine din Occident.“

IV

„Concesiunile şi întreprinderile la străini sunt funeste intereselor naţiunei române.
Presa va combate dar toate concesiunile şi întreprinderile la străini. Ea va cere complectarea concesiunei Căilor noastre Ferate cu întreprinderi prin Români şi regia pentru exploatarea lor.“

V

„Presa va cere ca învăţământul general, gratuit şi obligator să devină o realitate. Presa va cere desfiinţarea institutelor de educaţiune iezuitică. Sacre Cœur şi altele asemeni – care s-au înfiinţat în ţară cu scop de prozelitism.“

VI

„Autonomia judeţeană şi comunală în limitele unităţei naţionale este o chestiune vitală pentru Români. Alegerea tuturor magistraţilor judeţeni şi comunali este unul din drepturile fundamentale ale judeţului şi ale comunei. Presa va lupta pentru realizarea lor.“

VII

„Presa va cere înfiinţarea de bănci judeţene şi urbane naţionale ca unul din cele mai puternice mijloace pentru emanciparea noastră de exploatarea căminurilor“. […] »

Dar care era starea presei sau, cum zice Bacalbaşa, « ce era atunci presa română ? ». Şi răspunde : « Era o adunare de ziarişti săraci şi începători, afară de Cesar Bolliac, o adunare de necunoscuţi. Şi ce erau ziarele ?
Ziarul Românul nu-şi putea plăti dările şi fotoliul lui C.A. Rosetti se vindea.
Trompeta Carpaţilor d-abia îşi ţinea zilele. În luna Noembrie 1871 acest ziar anunţa astfel că Cesar Bolliac îşi vindea colecţia de tablouri spre a-şi susţine ziarul :

OCAZIUNE

„Sunt de vânzare 60 tablouri originale de marii maeştri : Albert Dürer, Paul Peters Braunner, Le Bourguignon, Ribbera, Salvator Rosa, Ioseph Rosa, Zeanbelin, P. Branghel, Albanuo, Iordano, Van Dick etc. Această galerie de tablouri se vinde pentru fondul Trompetei Carpaţilor etc. etc.“
În acelaşi timp ziarele publicau cum că în Senat ministrul de Externe Gheorghe Costa-Foru, răspunzând unei interpelări a senatorului Ion Deşliu, a spus :
„Am dat destui bani ziariştilor ca să susţie Convenţiunea Strusberg, pentru ca să mănânce şi ei o pâine, dar neîncetat nu le pot da“. »
Doar că presa, « săracă şi hulită », a protestat public, cerîndu-i explicaţii ministrului : « Conform rezoluţiunei votată de unanimitatea membrilor congresului presei române, în şedinţa sa din 8/20 Noembrie 1871, avem onoare, Domnule Ministru, a aduce la cunoştinţa D-voastră că presa română s-a simţit adânc lovită prin declaraţiunile ce-aţi făcut în şedinţa din 4 Noembrie a Senatului.
Domnia Voastră aţi afirmat, în menţionata şedinţă, că redactori d-ai ziarelor opoziţiunei vă combat acum pentru refuzul ce aţi făcut de a le da bani. Această acuzaţiune este cu atât mai gravă cu cât, în modul cum a fost formulată, lasă să planeze bănuiala asupra întregei prese române, şi de aceea Congresul ne-a autorizat să vă rugăm a ne spune care sunt anume redactorii ziarelor ce v-au făcut această degrădătoare cerere. »
Secretarul Congresului, care era formidabilul – între altele – folclorist G.Dem. Teodorescu, i-a prezentat ministrului scrisoarea la 16 noiembrie 1871, iar « ministrul a declarat că n-a vrut să facă aluzie decât numai la ziariştii străini dar n-a vrut să lovească în ziariştii români.
Satisfacţia deplină era dată presei care, cu o rară energie, cerea ministrului ca, până în 24 de ore, să-şi dovedească învinuirea.
Taina acestei izbânzi stă în două adevăruri, mai întâiu fiindcă acei puţini ziarişti dela 1871 simţeau în înţelegere cu simţirea poporului român, al doilea, fiindcă acei ziarişti foarte săraci purtau în sufletul lor cultul cinstei profesionale şi personale. »
C. Bacalbaşa, care trăise multe şi pe care îngenuncherea ţării prin ocupaţie la primul război mondial îl radicalizase, află la 1926 în această veche « întâmplare » un bun prilej de a reduce moralizarea presei la o dublă esenţă : « Toate ideile, toate formulele politice, toate doctrinele se transformă, toate pot avea ceasul lor de eclipsă, toate pot sfârşi fără reînviere, numai ideea naţională trăeşte atât timp cât trăeşte naţiunea. Când ideea naţională a slăbit, e dovadă că energia rasei e în declin.
Luând pildă dela cei dinaintea noastră, să rămânem statornici în nobila profesiune ce ne-am ales. Dar să o iubim nu atât pentru pâinea pe care am putea-o găsi în altă parte şi mai mare, şi mai albă, dar mai ales să o iubim fiindcă – chiar atunci când ne lasă fără pâine – ne lasă în suflet un ideal.
Idealul ziaristului trebue să fie : onoarea şi patria.
Cine nu are cultul cinstei profesionale şi personale şi cultul patriei nu va fi – cu oricât de mare talent – niciodată un mare ziarist.
Dacă, publicând aceste rânduri, aşi avea dreptul să le încheiu cu un sfat pentru cei mai tineri, le-aşi spune :
Dacă n-ai un ideal, nu te fă ziarist !
Dacă te faci ziarist, să rămâi legat de o idee, căci ziaristul care face ziarism fără o credinţă este ca femeea care se apropie de bărbat fără să iubească.
Ziaristul care susţine, rând pe rând, ideile şi interesele altora înşeală pe ceilalţi ; ziaristul care scrie fără să susţie nici o idee se înşeală pe el.
Crede întotdeauna în ceva, iubeşte întotdeauna ceva : adevărul, dreptatea, poporul, religiunea, ştiinţa, dar crede !
Şi, mai presus de toate, crede în onoare şi iubeşte-ţi ţara. »
Păi, dacă mă gîndesc bine – bine de tot adică –, parcă nu văd de ce ar fi lucrurile mai complicate în 2010.

Un comentariu »

Stefan Caliga:

„Almanahul presei…” a fost prima lucrare de gen care a facut o prezentare a principalelor publicatii romanesti de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Un amanunt mai putin cunoscut este acela ca autorul George Caliga a suportat aproape toate costurile legate de publicarea si difuzarea acestei lucrari, prima de acest gen in Romania. In anii ’80 ai secolului trecut a aparut un al doilea „Dictionar” care facea vorbire in special despre presa comunista a epocii.
„Almanahul” lui George Caliga a ramas insa o sursa bibliografica de exceptie pana in zilele noastre.

23 iunie 2012 | 11:44
Lasati un comentariu

Comentariu