Prof. Vasile Gheţău
profesor la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
din Bucureşti, director al Centrului de Cercetări
Demografice « Vladimir Trebici » al Academiei Române,
membru în consiliul director al IPID

fragmente din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

[…] Anii 2008-2009 şi primele luni ale anului 2010 nu au adus schimbări semnificative în evoluţiile demografice, schimbări care şi-ar fi putut pune amprenta pe dezvoltările demografice viitoare astfel încât prognozele demografice existente să reclame revederi şi ajustări. Stabilitatea în evoluţii este dominanta ultimilor ani. Numai că această stabilitate se înregistrează în contextul unei mortalităţi generale mai mari decât rata natalităţii, raport etalat pe aproape 20 de ani, şi a unei migraţii externe negative, caracteristici care înseamnă, de fapt, declin demografic stabil.
Vom fi mai puţini atunci când vom fi ieşit din criză, mai îmbătrâniţi demografic, cu o depopulare dramatică a unui număr crescând de judeţe. Iar după 20 de ani de natalitate scăzută, întreaga construcţie demografică va intra într-o fază de accelerare obiectivă a deteriorării, preludiu la derapaj demografic inexorabil.*
[…] Privite prin prisma rigidităţii conexiunilor şi raportului dintre starea şi mişcarea populaţiei, actualele caracteristici ale situaţiei demografice, rezultat al evoluţiilor cumulate din ultimele două decenii, duc la o constatare dramatică : o perioadă prospectivă de 10-15 ani este doar mâinele zilei de astăzi. Cu o natalitate de numai 8-9 la mie şi o mortalitate generală de 13 la mie, scăderea naturală anuală ar ajunge şi depăşi 100 000 de locuitori în mai puţin de 15 ani, de trei ori mai mare decât cea din anul 2009. Ajuns la o astfel de valoare, provenită din menţinerea fertilităţii la nivelul din ultimii 15 ani – doar 1,3 copii la o femeie – şi deteriorarea structurii pe vârste, declinul natural va urma o accelerare dramatică în continuare prin dinamica internă a demograficului şi nici măcar o redresare a fertilităţii nu ar putea schimba dimensiunea declinului decât dacă această redresare ar fi consistentă şi durabilă. Populaţia de 65 de ani şi peste este astăzi de 3,2 milioane, reprezentând 15 % din populaţia ţării şi va ajunge peste numai patru decenii la 5 milioane, fiind compusă din generaţii aflate în viaţă (generaţiile mari de după anul 1966 vor ajunge la vârstele respective după anul 2032). Cele 5 milioane de vârstnici ar urma să reprezinte aproape o treime din populaţia ţării, raportul de dependenţă ajungând la aproape 55 de vârstnici la 100 de adulţi, de 2,4 ori mai mare decât astăzi. Datele din tabel oferă o imagine coerentă asupra degradării stării demografice a României în deceniile viitoare. Unele faţete ar putea fi diminuate în dimensiunea deteriorării doar dacă fertilitatea ar cunoaşte o redresare de substanţă. Alte faţete nu mai pot fi schimbate după două decenii de declin demografic provenit din scădere naturală şi migraţie externă negativă. Asupra uneia dintre aceste faţete credem că se impune o analiză mai detaliată, pentru că avem în faţă expresia etalării în timp a efectelor unor evoluţii trecute. Este vorba de mecanismul prin care nivelul scăzut al natalităţii din ultimele două decenii îşi va pune amprenta pe evoluţia viitoare a fenomenului.

Există falsa impresie că o redresare a numărului de născuţi poate schimba rapid situaţia demografică a ţării. La o privire sumară, afirmaţia s-ar putea să fie agreată de cititorul nespecialist în domeniu. Dacă însă vom intra în mecanismele demograficului, vom putea vedea cât de simplistă şi hazardată este o astfel de optică. În plus, vom putea înţelege care sunt implicaţiile natalităţii scăzute din 1990-2008 şi ce înseamnă stabilitatea ratei fertilităţii totale la 1,3 copii la o femeie.**
Numărul anual al născuţilor este suma născuţilor aduşi pe lume de 35 de generaţii feminine, cele care într-un an calendaristic formează populaţia de vârstă fertilă. Dacă luăm însă în considerare contribuţia femeilor de la cele 35 de vârste fertile vom observa că aproape 90 % dintre născuţi provin de la femei în vârstă de 20-39 ani, deci de la 20 de generaţii. Constatarea este extrem de importantă pentru orice abordare prospectivă a numărului de născuţi în deceniile viitoare în ţara noastră, având în vedere că generaţia 2009 este cea de-a 20-a generaţie născută după 1989, în contextul reculului masiv al numărului de născuţi şi al menţinerii acestuia la valori scăzute. Generaţia 1990 a împlinit 15 ani şi a intrat deci în populaţia de vârstă fertilă în anul 2006. La începutul anului 2009, în această populaţie se află patru generaţii mici – 1990-1993 – şi o generaţie nouă se adaugă în fiecare an. Cu alte cuvinte, numărul de femei de la care vor proveni copiii în anii următori va fi compus într-o proporţie constant crescătoare din generaţiile mici, născute după anul 1989. Mărimea acestor generaţii este bine cunoscută (dar nu şi măsura în care emigraţia o va eroda). Nicio abordare a viitorului populaţiei României în deceniile următoare nu mai poate omite, în anul 2009, evoluţiile din cei 20 de ani de profunde schimbări politice, economice şi sociale, schimbări care şi-au pus cu forţă amprenta pe demografia ţării. Ceea ce ne interesează în mod particular este felul în care scăderea natalităţii în prima parte a anilor 1990 şi menţinerea ei la un nivel scăzut în toată perioada care a urmat vor determina evoluţiile viitoare ale fenomenului şi, prin dinamica internă, evoluţia numărului populaţiei, structura pe vârste (îmbătrânirea demografică) şi mortalitatea generală.

Note
* Vasile Gheţău, Faţetele declinului demografic românesc (manuscris), Centrul de Cercetări Demografice « Vladimir Trebici » al Academiei Române, Bucureşti, 2010.
** Institutul Naţional de Statistică, « Natalitatea în anul 2008 », în Anuarul statistic al României 2009, INS, Bucureşti, 2009.