Acad. Victor Giurgiu
preşedintele secţiei de silvicultură a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice « Gheorghe Ionescu-Şişeşti », membru în consiliul director al IPID

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Starea actuală
În ultimii 20 de ani, pădurile şi silvicultura românească se află în declin, aşa cum se va prezenta în cele ce urmează.
1. Moştenim în prezent doar aproximativ o treime (27 %) din suprafaţa pădurilor existente în trecutul îndepărtat (aproape 80 % din actualul teritoriu al României), faţă de procentul optim de împădurire de 45 % şi cu mult sub procentul actual de împădurire al Uniunii Europene (42 % – calculat în funcţie de suprafaţa pădurilor şi a altor terenuri cu vegetaţie forestieră) şi al unor ţări europene cu condiţii naturale asemănătoare cu cele ale ţării noastre (Slovenia 63 %, Austria 47 %, Bosnia 43 %, Slovacia 41 % ş. a.). Grav despădurite sunt ţinuturile secetoase ale ţării (Câmpia de Vest 3,2 %, Câmpia Bărăganului 3,5 %, Câmpia Moldovei 4,1 %, Câmpia Olteniei 5,3 % ş. a.). Dacă luăm în considerare doar pădurile ecologic funcţionale, gradul de împădurire al ţării este de doar 22 % !
Din cele prezentate rezultă că România este o ţară foarte săracă în păduri, ceea ce, în condiţiile poziţiei sale geografice, ale reliefului accidentat şi ale substratului litologic friabil al munţilor şi dealurilor, dar şi ale câmpiilor stepizate şi ale stepelor aridizate, explică în mare parte vulnerabilitatea ţării noastre la hazarduri hidrologice, geomorfologice, climatice şi antropice, respectiv la inundaţii, alunecări de teren, eroziuni, secete severe şi perturbări economico-sociale.
Toate aceste hazarduri se vor amplifica şi intensifica în condiţiile accentuării schimbărilor climatice globale (după cum avertizează Comisia Europeană în « Cartea verde » recent lansată la Bruxelles).
2. În ciuda înaltului grad de despădurire a ţării şi spre deosebire de ţările Uniunii Europene, care şi-au extins suprafeţele pădurilor prin împăduriri masive pe terenuri degradate şi abandonate, în România, suprafaţa pădurilor defrişate şi a vegetaţiei forestiere din afara pădurilor desfiinţate o depăşeşte pe cea a terenurilor degradate împădurite, stare specifică ţărilor în curs de dezvoltare din Asia şi Africa. Programul naţional de împădurire nominalizat de Codul Silvic (2008) nu este aplicat în totalitate, cum nu sunt nici prevederile referitoare la realizarea sistemului naţional al perdelelor forestiere de protecţie (a se vedea Legea 289/2002).
Cu cele câteva sute până la câteva mii de hectare împădurite anual pe terenuri degradate din fondul agricol în ultimele două decenii, România deţine un loc neonorabil în Europa (chiar în urma Republicii Moldova). În aceste condiţii, cele aproximativ 3 milioane de hectare de terenuri degradate şi inapte pentru o agricultură rentabilă vor rămâne mărturii ale indiferenţei (sau neputinţei) celor care au avut şi au obligaţia de a « înlătura pecinginea de pe obrazul ţării ».
Totodată a scăzut drastic preocuparea pentru amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale, favorizându-se astfel amplificarea consecinţelor produse de hazardurile hidrologice şi geomorfologice.

3. Nu putem trece cu vederea faptul că defrişările, brăcuirile şi tăierile ilicite cele mai frecvente au loc în pădurile retrocedate persoanelor fizice şi comunelor. Din păcate, actele de corupţie au pătruns adânc şi în pădurile statului, astfel că prin tăieri ilegale se recoltează anual milioane de metri cubi de lemn, fără ca acest proces să fie corect surprins de statisticile oficiale şi stăvilit de organele împuternicite ale statului. Se reduc astfel biodiversitatea, stabilitatea şi valoarea economică a actualelor şi viitoarelor păduri.
Toate aceste acte reprobabile se produc sub ochii neputincioşi ai silvicultorilor – uneori cu implicarea lor –, cu îngăduinţa Poliţiei, a Jandarmeriei şi a Justiţiei. Păduri de o excepţională utilitate publică, cum sunt cele din jurul Bucureştiului, salvate de silvicultori în trecut cu mari riscuri şi sacrificii, cad acum pradă actelor de corupţie, cu implicarea unor oficialităţi.
Maltratarea şi, implicit, marea suferinţă a pădurii româneşti din ultimele două decenii s-au amplificat nestingherite, în principal, ca efect al adoptării şi aplicării tendenţioase şi defectuoase a legilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, prin care :
– o mare parte a patrimoniului forestier a fost fărâmiţată în cel puţin 800 000 de proprietăţi individuale, imposibil de gestionat durabil, existând tendinţa ca ele să fie pulverizate în şi mai mare măsură (prin succesiuni, depăşind un milion)
– sistemul unitar românesc de amenajare a pădurilor a fost bulversat
– statul nu s-a implicat financiar în administrarea pădurilor particulare având mici suprafeţe, chiar şi atunci când au fost adoptate prevederile legale (Codul Silvic din 2008)
Pe alocuri, statul a pierdut controlul în privinţa respectării regimului silvic.
4. Calitatea actului silvicultural, inclusiv al exploatării lemnului, a scăzut considerabil, predominând tehnologii agresive din punct de vedere ecologic, ceea ce contravine principiilor gestionării durabile a pădurilor. În locul tratamentelor silviculturale intensive, se practică tot mai frecvent tăieri pe alese, dezorganizate, brutalizându-se astfel regenerarea, viitorul arboretelor şi calitatea mediului. Însăşi legislaţia în vigoare admite tăieri rase pe mari suprafeţe (de 3 hectare).
5. De-a lungul secolelor, ca urmare a restrângerii suprafeţei pădurilor şi a modului de gestionare a lor, s-au produs considerabile îngustări ale biodiversităţii şi, implicit, creşteri ale vulnerabilităţii acestora la adversităţi. În ultimele două decenii, deşi s-au înregistrat progrese în plan legislativ referitoare la ocrotirea excepţionalului tezaur natural de înaltă biodiversitate încă existent în România prin constituirea de noi arii naturale protejate (parcuri naţionale, parcuri naturale, rezervaţii ştiinţifice, rezervaţii naturale, reţeaua ecologică « Natura 2000 », rezervaţii ale biosferei ş. a.), modul de administrare şi starea acestora sunt încă departe de exigenţele ecologice naţionale şi internaţionale.
Din păcate, în pădurile cuprinse în respectivele arii au loc activităţi cu impact negativ puternic, cum sunt tăierile rase, defrişările ş. a. (exemple : Parcul Naţional Munţii Rodna, Parcul Naţional Piatra Craiului ş. a.).
Alte activităţi non-ecologice sunt încurajate chiar prin actele normative în vigoare. Insuficiente sunt preocupările pentru conservarea şi majorarea biodiversităţii la toate nivelurile ei (genetice, a speciilor, ecosistemice, structurale, a complexelor de ecosisteme).
6. De mare importanţă pentru silvicultura României este recunoaşterea adevărului potrivit căruia aproape 40 % din pădurile ei sunt destructurate ecologic ca urmare a modului defectuos de gospodărire şi a neaplicării lucrărilor de reconstrucţie ecologică. Ne referim la marile suprafeţe de culturi de molid şi de alte specii de răşinoase instalate în locul ecosistemelor naturale, la pădurile regenerate de lăstari, la pădurile degradate, la arboretele atacate de boli şi insecte dăunătoare, la păduri cu starea de sănătate precară ş. a. Din nefericire, lucrările de reconstrucţie ecologică a acestor păduri se află în discordanţă cu amploarea lor.
Din păcate, în ultimii 20 de ani a scăzut considerabil şi suprafaţa pădurilor parcurse cu lucrări de îngrijire, precum şi calitatea acestor lucrări. În consecinţă, productivitatea actuală a pădurilor ţării reprezintă doar 60 % faţă de productivitatea potenţială.
7. O altă particularitate esenţială a pădurilor României constă în faptul că peste 50 % din arborete îndeplinesc funcţii speciale de protecţie (a apei, solului, climei, peisajului, ecofondului, sănătăţii umane ş. a.). De aici decurge caracterul pregnant ecologic al silviculturii româneşti.
8. Volumul de lemn ce se poate recolta din pădurile ţării a fost stabilit anterior la aproximativ 18 milioane de metri cubi, majorat recent la aproape 23 de milioane de metri cubi (în baza unor artificii de calcul incompatibile cu cerinţele ecologice şi ale gestionării durabile a pădurilor).
9. În România, spre deosebire de majoritatea ţărilor avansate ale Uniunii Europene, silvicultura este insuficient implicată în dezvoltarea durabilă a spaţiului rural, îndeosebi a zonelor de câmpie şi de deal.
10. Constatăm, de asemenea, că, deocamdată, în ciuda frecventelor atenţionări din ultimele două decenii formulate de comunitatea academică din silvicultură, sunt nesemnificative acţiunile necesare pentru adaptarea pădurilor şi silviculturii româneşti la schimbările climatice care sunt tot mai evidente, în primul rând în ţinuturile secetoase şi vulnerabile la inundaţii şi alunecări de teren. Pe de altă parte, mai constatăm doar firave acţiuni silvice întreprinse de oficialităţi, necesare contracarării consecinţelor induse deja de schimbările climatice în unele zone ale ţării (de exemplu, în sudul Olteniei).
11. Nu putem să nu menţionăm iraţionala folosire a lemnului recoltat din păduri, fapt dovedit de volumul ridicat al deşeurilor în procesul de exploatare a lemnului şi în industria cherestelei, proporţia exagerată a lemnului folosit drept combustibil, folosirea lemnului de calitate superioară pentru produse forestiere de utilitate inferioară, exportul masiv de lemn brut etc.
12. Desimea foarte redusă a drumurilor forestiere (aproximativ 6 m/ha, faţă de 20-30 m/ha în ţări dezvoltate din Europa) constituie o constrângere majoră pentru gestionarea durabilă a tuturor pădurilor ţării. Accesibiltatea redusă a multor bazine hidrografice a condus la concentrarea exploatărilor forestiere în bazinele accesibile şi, implicit, la dezechilibrarea lor ecologică, cu grave consecinţe socio-economice.
13. Importante firme originare din ţări europene, care la ele acasă sunt constrânse prin legi severe şi corect aplicate să exploateze lemnul prin tehnologii ecologice, odată pătrunse în Carpaţii României, fac presiuni – multe dintre ele reuşite – pentru suprasolicitarea pădurilor valoroase. (Din fericire, un mare concern internaţional excesiv de agresiv a fost respins de guvernul României încă din 1996. Atunci s-a putut !)
Toate carenţele menţionate mai sus şi multe altele, neamintite în acest cadru, sunt consecinţa unor politici, strategii şi legi forestiere neraţionale, iniţiate şi adoptate de o clasă politică subdezvoltată.
Un adevăr dureros pentru naţiunea noastră trebuie spus răspicat : ciuntirea şi destrămarea domeniului silvic naţional şi folosirea neraţională a resurselor forestiere din ultimele decenii sunt rodul inconştienţei iresponsabile a clasei politice româneşti care, politizând silvicultura peste limitele suportabilităţii, s-a folosit în scopuri proprii de toate pârghiile statului, acţionând împotriva intereselor naţionale.