« Vai, ce puţin sîntem traduşi în cele străinătăţuri, ce păcat ! » e o veche lamentaţie a oamenilor de litere de la noi. Chiar atunci cînd se fac eforturi birocratice de promovare a valorilor naţionale, rezultatul e cel mai adesea un mărunt ecou formal, instituţional, sprijinit amical şi fără cine ştie ce consecinţe. Cei mai mulţi habar n-au că nici nu s-ar putea să fie altfel, puţini înţeleg cît atîrnă ţara însăşi – şi nu doar imaginea ei, cu toate că şi asta contează cît de cît – într-o eventuală ameliorare a rezultatului.
Pentru a relativiza plîngerile însă, iată veşti despre raportul traducţiunilor Franţa-SUA aşa cum e el inserat în ultimul Magazine Littéraire (nr. 500, septembrie 2010) : « În timp ce 40 000 de opere literare scrise în engleză au fost traduse la Paris între 1990 şi 2003, numai 640 de opere franceze au fost traduse în Statele Unite în acelaşi interval. » Gisèle Sapiro, directoare a Centrului european de sociologie şi ştiinţe politice, a oferit aceste cifre în urma unei anchete din care rezultă, de asemenea, că între 1980 şi 2000 « numărul de traduceri a crescut cu 50 % în lume. Cifra însă nu e sinonimă cu diversificarea, „căci engleza şi-a întărit poziţia hipercentrală de la 43 % la 59 % din cărţile traduse“. Mult în urma ei, „franceza s-a menţinut la 10 %“ ».
Şi un ultim detaliu, cert, surprinzător pentru mulţi români iubitori de gigantism în general şi de contacte pretins privilegiate cu « firmele mari » în special, pe principiul stupid « ăştia au de unde pierde, nu se uită ei la cîţiva firfirei aruncaţi pe fereastră pentru nişte păduchi ca noi ». Interesul ţărilor mari pentru alte culturi nu trece prin marea poartă a comerţului cu milioane de exemplare, ci prin mintea şi sensibilitatea unor inşi discreţi, din structuri mici, care se lasă eventual (sau nu) cumpăraţi de marii rechini ai pieţei în cîţiva ani : « Gisèle Sapiro pretinde că descifrează „o trezire la alte valori în tînăra generaţie şi un suflu nou graţie unor mici edituri care investesc în traducerea cărţilor franţuzeşti în engleză, precum Arcade, fondată de Richard Seaver la New York, sau firma lui David Godine din Boston“ ». Cum ar trebui oare să judece românii strategia navigării lor literare în lume dacă editorii francezi pun lupa pe asemenea porţi înguste ?