Acad. Ionel Haiduc
preşedintele Academiei Române, preşedinte IPID în exerciţiu în 2009

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Producţia ştiinţifică – un indicator important al gradului de dezvoltare a unei ţări – este de mai mulţi ani riguros monitorizată de Institutul de Informare Ştiinţifică din Philadelphia, SUA (ISI – Institute of Scientific Information), în prezent ISI Thomson Reuters. Operaţiunea de monitorizare a producţiei ştiinţifice este dificilă şi complicată, şi nu poate fi completă. De aceea, din numărul total de reviste ştiinţifice, care depăşeşte 100 000 în întreaga lume, sunt luate în seamă aproximativ 12 000, considerate « reviste din fluxul principal » (mainstream journals) al ştiinţei, cuprinse în aşa-numita « lista ISI ». Acestea sunt cele mai citite şi citate reviste ştiinţifice, şi deci cele mai importante.
Monitorizarea producţiei ştiinţifice se face pe ţări, localităţi, instituţii şi autori, şi poate fi accesată electronic în baza de date a ISI Web of Science (pe bază de abonament). Lucrările publicate în alte reviste decât cele din « lista ISI » sunt ignorate.
Aceasta înseamnă că este « cântărită » nu întreaga producţie ştiinţifică a unei ţări sau instituţii, ci numai acea parte care este considerată semnificativă sau importantă. Lista ISI este sursa internaţională de documentare pentru oricine doreşte să-şi formeze o imagine despre valoarea sau performanţa ştiinţifică a unei ţări ori a unei persoane active în cercetare.

O situaţie comparativă, pe baza datelor ISI, a producţiei ştiinţifice a ţărilor europene este redată în Figura 1. Se observă că, pe plan european, producţia ştiinţifică românească reuşeşte să o depăşească doar pe cea a unor ţări de talie mult mai mică. România se află pe locul 43 din 146 de ţări ca număr de articole ştiinţifice indexate ISI, cu o performanţă similară cu aceea a Egiptului, Slovaciei, Chile, contribuind cu 0,2 % la producţia ştiinţifică mondială.
Dacă raportăm producţia ştiinţifică la populaţie, realizăm productivitatea ştiinţifică. În Figura 2 sunt prezentate date referitoare la acest indicator. Măsurând productivitatea cercetării, constatăm că România ocupă ultimul loc dintre ţările UE, precum şi locuri foarte slabe pe plan internaţional. În perioada analizată, România a realizat 894 de publicaţii la un milion de locuitori, fiind pe locul 69 în lume, cu o performanţă similară cu Africa de Sud, Iordania, Ucraina, Antilele Olandeze, Liban şi Oman. România se situează sub media mondială la ambii indicatori (producţie şi productivitate). Cele 10 ţări membre ale UE primite înaintea României au o medie de 3 483 de articole la un milion de locuitori, iar întreaga UE are o medie de 7 089 de articole la un milion de locuitori. România trebuie deci să îşi crească productivitatea ştiinţifică de 4 ori pentru a depăşi nivelul mediu al noilor ţări membre UE sau de 8 ori pentru a ajunge la nivelul mediu al UE. Performanţa ştiinţifică a României este deci modestă, având în vedere mărimea ţării, şi nedemnă de statutul său de ţară europeană, fiind comparabilă sau depăşită de cea a unor ţări africane sau insulare.
În Figura 3 este redată evoluţia numărului de publicaţii pentru o serie de ţări est-europene în perioada 1972-2004. Se remarcă o creştere a contribuţiei româneşti la literatura ştiinţifică internaţională în perioada 1990-2004, în ciuda faptului că numărul cercetătorilor a scăzut dramatic în această perioadă, ca şi procentul din PIB alocat cercetării. Creşterea poate fi explicată totuşi prin extinderea colaborărilor ştiinţifice internaţionale, participarea mai intensă a cercetătorilor români la programe internaţionale (ale Uniunii Europene, NATO etc.) şi la stagii în laboratoare şi universităţi străine, realizând lucrări în colaborare, ca şi prin efectele împrumutului acordat de Banca Mondială pentru reforma învăţământului superior din România, administrat de Ministerul Învăţământului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS). Scăderea numărului total de cercetători nu a afectat producţia de publicaţii ştiinţifice ale României, fiindcă s-a produs mai ales în institutele departamentale, axate preponderent pe cercetări aplicative şi mai puţin pe valorificarea cercetării prin publicare.
Tot din datele provenite de la ISI putem vedea care sunt domeniile cu ponderea cea mai mare în producţia ştiinţifică din România, în raport cu situaţia internaţională. Datele din 2001 arată că în articolele cercetătorilor din România ponderea cea mai importantă o au cele din fizică, inginerie, chimie, tehnologie şi matematică. (Au fost considerate articolele indexate de ISI Science Citation Index şi Social Sciences Citation Index. Datele provin din raportul National Science and Engineering Indicators 2004, http://www.nsf.gov/statistics/seind04/append/c5/ at05-38.xls. Informaţii suplimentare despre disciplinele incluse în domeniile reprezentate în grafice se găsesc la http://www.nsf.gov/statistics/seind04/append/c5/ at05-34.pdf) Comparativ cu ponderea pe care diferitele domenii le au în publicaţiile ţărilor dezvoltate, dar şi în cele ale altor ţări est-europene, în România există prea puţină cercetare în domeniile bio-medicale. Analizând informaţiile accesibile pe această cale, constatăm că cercetătorii români, relativ activi în domeniul ştiinţelor naturii, scriu foarte puţin despre istoria, limba, literatura şi arta românească în revistele internaţionale. Nu este de mirare că suntem atât de puţin cunoscuţi (şi recunoscuţi) în lume în aceste domenii !
(Tabelele şi figurile la care se face referire pot fi consultate în corpul cărţii.)