Nu trebuie să fii expert în psihologie politică pentru a sesiza că, în ultimele luni, pe scena oprobriului public sînt făcute să urce des femei şi iar femei. Deşi încărcătura majoră de decizie şi răspundere se găseşte, în mod real, la noi, de partea masculilor şi, mai mult, a fost documentată serios în ani pe calea mediei dirijate grijuliu, în flux şi reflux la fluier, asupra tuturor numelor cu demnităţi afişate, acum că ne apropiem de deznodămînt, oroarea cu secvenţe subliminale de peep-show le-a fost pusă în braţe femelelor. Ca un făcut, toate matracucile par să treacă printr-un moment fericit al existenţei lor, spre deosebire de grosul naţiunii, care agonizează. Iar bunăstarea le iese nu pe nas, ci pe plete. Părul lor nu e nici scurt, nici buclat strîns ; dimpotrivă, e din ce în ce mai lung şi mai învolt, mai strălucit colorat, cu un onduleu liber, care marchează senzual un obiect ce se vrea dezirabil. Adică declară răspicat şi prin celelalte semne că nu ţine de politică prin vreo abstracţie, ci de-a dreptul şi numai prin forţa vitală şi vălurirea organelor, nărăvaş sau tandru întruchipată de gesturi mici care aranjează mai bine nu ideea, ci coama.
Foarte bine. Nu e de mirare nici că auzi mai peste tot comentarii la insolenţa năprasnică sau şovăitoare a acestor cocoane care se încheie cu « mamă, cînd oi apuca-o pe-asta de păr… ». Specia umană răspunde la stimuli precişi. Un lucru pe care-l ştiu bine « păpuşarii », cei ce inspiră şi fluierele. Au şi luat deci o notă mare, chit că nici una dintre nemernice n-a fost încă păruită. Au reuşit să descarce deja un tonaj respectabil de silă şi ură pe umerii unei minorităţi fragile prin natură şi cel mai adesea condiţionate, într-o ţară macho, cu orizont vetust şi aspiraţii rurale, să se aburce la funcţii via budoar.
De mirat însă, m-aş mira numai dacă, într-un tîrziu, furia populară astfel focalizată şi-ar da şi frîu liber acţiunii, repezindu-se la şuviţele cu bucluc. Acum vreo 65 de ani, lucrul s-a petrecut în Franţa cu asupra de măsură în marginea epurării extrajudiciare. Am mai scris despre acea mare epurare ce a scos din joc în multe feluri sute de mii de francezi care colaboraseră cu nemţii după ce ţara fusese ocupată în 1940. În afara tribunalelor şi a camerelor civice care au pronunţat condamnări diverse s-a desfăşurat însă şi marele circ al « tunselor », adică al femeilor acuzate de « colaborare orizontală ». Amantlîcul lor cu ocupantul, simpla bunăvoinţă arătată lui în mod repetat, ca şi avantajele ostentative ale unui trai normal, asigurat în vremuri anormale pentru ceilalţi şi celelalte s-au adunat într-un fitil care le-a explodat viaţa, unora complet şi imediat, altora pe cîteva decenii sau pînă la sfîrşit.
Încă de prin 1941 prin cîteva incidente, dar masiv în 1944 şi 1945 – se pare că pînă în februarie 1946 –, mii şi mii de femei au trăit punerea la stîlpul infamiei. Numărul lor exact nu e cunoscut, dar se ştie că în oraşe, orăşele şi sate din 77 de departamente ale Franţei (erau 90 pe atunci) femeile au fost trase la răspundere de comunitate pentru conduita lor, considerată imorală. Cele mai multe pedepse publice au fost aplicate în mai şi iunie 1945, atunci cînd s-au întors la vatră prizonierii, deportaţii, mulţi dintre cei trimişi la muncă forţată în Germania, precum şi cei care-i însoţiseră pe nemţi în retragere. Ca şi cum acele comunităţi n-ar fi tolerat ambiguitatea din întîlnirea adevărului cu minciuna sau ar fi refuzat pur şi simplu să trăiască mai departe într-un corp cu noduli de acest fel, temîndu-se de un amalgam putrid, cu consecinţe teribile.

Procedura a avut multe variante, dar schema era următoarea : femeia sau femeile (pedepsele de grup cunoscute sînt numeroase) erau luate de-acasă şi duse în piaţă, aşezate pe un scaun, tunse la piele (chelite cu briciul) şi apoi, în huiduielile şi împroşcările mulţimii, erau suite într-o căruţă şi purtate prin tot locul. Adesea, muierile nefericite aveau hainele smulse de pe ele, purtau pe piele svastica făcută cu păcură, cu vopsea sau cu ruj. Multe au fost ulterior judecate şi condamnate la ani de puşcărie – « tunderea » nu era deci scopul final.
Dar ce era ? Psihologii cred că gestul aparţine ritualului de igienizare, de epurare în sens larg. Cu alte cuvinte, dacă femeia – atavic, depozitara curăţeniei, sfinţeniei, calităţii morale ireproşabile, căci mamă reală sau potenţială, origine a lumii, ce nu poate fi decît curată – s-a pîngărit, înjosindu-şi şi căminul, şi ţara, întoarcerea la viaţa normală nu se putea face decît trecînd printr-o lustrare radicală. Una care începea cu eliminarea diabolicei atracţii sexuale cuibărite în… păr.
Ştim că multe din aceste « tondues » ale anilor ’40 au fugit apoi din locul lor de baştină şi şi-au ascuns trecutul cum au putut mai bine. Copiii lor au aflat cu stupoare, la maturitate, despre juneţea maculată a mamei şi au făcut depresii severe. Societatea însă a răsuflat uşurată, parcă sigură că acele expieri organizate şi-au atins scopul, deşi s-a lăsat greu ori de cîte ori a trebuit să vorbească despre ele sau să expună fotografii şi filme cu « tunsele ». Ruşinea cea mare nu era, de fapt, « tonsura », existenţa femeilor rase în cap, ci faptul că spaţiul public ajunsese să fie aglomerat de mizerii private fără număr.
Cum stăpînii spaţiului public românesc nu sînt feminini, ci masculini, şi cum ei sînt cei care l-au umplut pînă la refuz cu gunoi privat, ba chiar au şi desemnat în forţă « vinovatele » cu plete lungi, nu m-aş mira ca femeile să le pună la cale o epurare pe cinste. M-aş mai mira doar dacă societatea ar avea ceva împotrivă, dacă le-ar refuza femeilor de-acum încolo majoritatea în justiţie, dacă ar mai îngădui promovări importante ale oricui fără certificate de competenţă etc. Ce-i drept, m-aş mira şi să mai văd curînd tolerate un Wonderbra de ultimă generaţie împingînd prin decolteu afară « balcoanele » unui ministru sau un toc cui galbînd gambe de secretar de stat.