Cînd eram noi mici, ne adunam la joacă ba la unul, ba la altul acasă, iar bunica disponibilă în fiecare cămin ne pregătea întotdeauna « ceva bun ». Nu ne repezeam la colţ să luăm eugenii sau cico, ci amuşinam pe lîngă bucătărie, ştiind că de-acolo va veni mirosul fermecat. Bunica mea se specializase în budinca de griş, un fel de bucurie de toamnă înainte de deliciul de Crăciun al cozonacilor. Ploua rece pînă tîrziu, în decembrie, şi budinca aceea caldă ne pica foarte bine. Mi-am amintit de ea acum cîteva zile, stînd la rînd la casă în spatele unei doamne care luase – zicea ea în mobil – batoane de ciocolată şi bomboane pentru copiii poftiţi la joacă de băieţelul ei.
Patru ouă, patru linguri de zahăr şi patru linguri (cu vîrf) de griş sînt ingredientele esenţiale. Gălbenuşurile se freacă bine cu zahărul, se bat albuşurile spumă (cu trei picături de lămîie) şi se încorporează, apoi se amestecă uşurel şi grişul. Un pic de rom sau 2-3 picături de esenţă parfumează compoziţia. Se unge cu unt o cratiţă (nu una prea mare) şi se toarnă aluatul în ea, apoi se pune la cuptor. Budinca, scoasă şi răsturnată pe un platou uşor scobit, se însiropează, de preferinţă, cu lapte îndulcit şi aromatizat (ceva mai puţin de un litru, în care s-au topit 4-5 linguri de zahăr şi au clocotit puţin o bucăţică de vanilie sau două pacheţele de zahăr vanilat, merge şi puţină coajă de lămîie). Spectaculos se umflă cu lapte biscuitul acela cam ţeapăn de griş ! Fiecare porţie e şi mai gustoasă dacă poartă pe ea 2-3 vişine din dulceaţă şi/sau un moţ de frişcă.
Acum cîţiva ani se insinuase în Europa un trend amuzant de tot felul de chestii home-made, ca o reacţie de respingere la excesul consumerismului industrializat. Pe urmă, trendul s-a diluat, dar iată-l reapărînd, de data asta inspirat de practici care încep să asume o criză de lungă durată, cu modificări mai serioase de mentalitate la orizont. Va reveni oare şi moda clătitelor ? Şi aceea a jeleului de gutui ?