Ce se mai poate scrie critic după scrisoarea miniştrilor de Interne francez, Brice Hortefeux (de treizeci de ani prieten al lui Nicolas Sarkozy, numarul doi în partidul de guvernămînt după preşedinte), şi cel german, Thomas de Maizière (un apropiat al cancelarului Angela Merkel ; între 2005 şi 2009 a fost şeful Cancelariei şi ministru al Afacerilor Speciale, în primul Cabinet Merkel) ? În scrisoarea celor doi miniştri era vorba, printre altele, de crimă organizată şi luptă împotriva corupţiei, a marii corupţii, evident, şi textul arăta cu degetul direct către guvernul Băsescu-Boc. Decizia de aderare la spaţiul Schengen, din care fac parte 25 de state (nu şi Regatul Unit şi Irlanda, două ţări insulare, dar sînt incluse non-membrele UE Elveţia, Norvegia şi Islanda) trebuie luată în unanimitate, iar Comisia Europeană nu poate influenţa deloc decizia nici unui guvern. Comisia nu e obligată să dea vreo socoteală cuiva, în speţă preşedintelui care este preşedinte şi prezidenţiază azi în Româania. Adică speech-ul lui Traian Băsescu, cel cu „discriminarea” noastră, e o nucă într-un perete la Cotroceni şi cam atît.
După usturătoarea punere la punct a celor doi minştri vest-europeni a venit întîmplarea şocantă de la începutul discursului pe care voia să-l ţină detestatul Boc în Parlament. Zborul neverosimil al lucrătorului cu vechime mare la televiziunea publică şi presupus liberă peste un cuib de cuci politici a devenit un adevărat brand de ţară, repercutat către miliarde de telespectatori şi internauţi. Cele cîteva secunde de planare ale lui Adrian Sobaru au devenit fulgerător imaginea concentrată a guvernării Băsescu-Udrea-Boc. Ministreasa Turismului are, în fine, un brand. Poate să-şi arunce frunza la coş. La ce-ar mai fi bune comentariile ? Puţinii care mai trebuiau lămuriţi – mă gîndesc la camarilă şi apropiaţii ei – ar trebui să fie de-acum clarificaţi şi ei. Desigur, garda pretoriană şi „intelectualii lui Băsescu” sînt ocupaţi cu numărarea banilor şi cu protejarea carierelor lor aşezate pe impostură.
Conaţionalii noştri îşi imaginează, poate, că preşedintele lor exotic, imprevizibil, e unic. Se înşală. În Coasta de Fildeş prestează încă Laurent Gbagbo, deşi la alegeri un altul a ieşit preşedinte ; Venezuela îl are pe al său inconfundabil Hugo Chavez ; fostul preşedinte de colhoz Alexandr Lukaşenko e şi el unic : e dictator în emisfera nordică – o raritate ! – peste un popor harnic şi mîndru ; fostul prim-ministru croat a fost arestat de curînd la Viena ; căpitanul Moussa Dadis Camara, „cel mai tare din parcare”, a fost înlăturat violent la 3 decembrie 2009 în Republica Guineea, iar acum ar fi convalescent, probabil la Ouagadougou, în Burkina Faso ; Videla, fostul dictator al Argentinei, a fost condamnat din nou zilele trecute la puşcărie pe viaţă ; Curtea de la Haga cercetează şi judecă la foc continuu criminali politici care pînă nu demult pretindeau că ucid, distrug, fură în numele interesului naţional. A intrat oare Traian Băsescu într-o companie atît de periculoasă ?
Tîmplari, tinichigii, fochişti, chelneri, dresori de cîini, animatoare, marinari, nepoţi şi nepoate, fii şi fiice, unchi şi mătuşi – oameni din popor şi pentru popor. Sau aceşti nemernici care ne guvernează. Nemernici, nemernici, dar miliardari. Politicienii noştri sînt mult mai bogaţi decît politicienii germani sau francezi. Ce, se compară averea miniştrilor lor de Interne cu averea miniştrilor noştri de Interne ? Selecţia politrucilor noştri s-a făcut după aceleaşi criterii cuprinse în faimoasele directive NKVD din iunie 1947 după care au fost promovaţi politicienii şi securiştii din anii ’50 de către sovieticii ocupanţi : „44. Se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii, indiferent cît de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi. 45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.” Aceleaşi directive, de multe ori aceiaşi oameni, direct sau prin interpuşi, operează şi azi în marea etapă a îmbogăţirii capitaliste. În plus, aderarea la UE a României şi a Bulgariei în 2007 a fost rău făcută, pentru că problemele de securitate şi cele ale minorităţilor, ale romilor mai ales, au fost voluntar uitate, conform unor oficiali UE pe care France Press îi citează fără să le dea numele.
Speranţa ar trebui să vină de la opoziţie. Dar avem o opoziţie ? În afara  interminabilelor şi cacofonicelor prestaţii TV ale lui Crin Antonescu, Victor Ponta, Daniel Constantin, Ion Iliescu, care ne spun că ar fi bine să fie bine şi, eventual, Traian Băsescu să fie cîndva iarăşi suspendat, nu se întrevede nimic. De altfel, inconturnabila Elena Udrea, piaza rea, un fel de reîncarnare a Elenei Ceauşescu sau un fel de doamnă Gbagbo, spunea că singura opoziţie care mai încurcă PDL-ul atoatestăpînitor e cea a televiziunilor de ştiri. Gura păcătoasei adevăr grăieşte. Realegerea în condiţii controversate, chiar dubioase, a lui Traian Băsescu în 2009 pare să fi fost sfîrşitul iluziilor europene ale românilor. Criza economică, tratată de guvernul incompetent de la Bucureşti doar cu măsuri simpliste şi violente, a făcut restul.
Pentru România, vremea vorbelor a cam trecut. Mai putem face apel numai la Shakespeare : atîta doar că „iarna vrajbei noastre” („Now is the winter of our discontent…”) nu s-a transformat încă în visul european de civilizaţie.

Petru Romoşan