Vai, ce iritare la sforarii care au aflat că rămîn fără public ! Că despre asta e vorba, despre « public », cel ce asistă la spectacol, ba mai plăteşte şi scump biletul, deşi n-are chef să mai intre în sala… de vot – de mii de ori « băieţii » au greşit în numai acest biet an 2010 atunci cînd aveau de numit « populaţia », « opinia publică », « electoratul » în cel mai rău caz. Ca un făcut, oricum îşi suceau limba în gură, tot « public » le ieşea. Vai, ce dramă ! Pe multe căi, chiar şi sub umila-mi pană, s-au trezit ameninţaţi cu o sală goală, cu un stadion pustiu, cu o demisie de proporţii a masei de manevră. Nasol, asta înseamnă că trebuie să inventeze ceva cel puţin… spectaculos, căci simplul spectacol nu mai ţine, fie el şi o comasare a contrariilor, a pseudostîngii cu pseudodreapta, a naţionaliştilor cu cosmopoliţii şi a analfabeţilor cu elita.
Am o idee ! Şi mă tem că e ultima. În toate sensurile acestui cuvînt. Şi anume : să tragă la sorţi. Uite, vine şi un bun prilej. De Boboteaza noastră şi de Epifania din Vest, pot să-şi facă o « turtă a regilor » (galette des rois) – evident, gigantică, aşa cum le place lor, să intre urgent în Guinness Book. Într-un asemenea plăcintoi pot ascunde o figurină – o fève, îi zice în Franţa, unde s-a ivit şi ideea. Cine simte ceva tare între dinţi a cîştigat lozul cel mare (în plus, are şi burta plină pe o zi), îşi pune pe cap coroana (de carton aurit) şi face pe regele cît îl ţin puterile. Nu e mai bine aşa, să laşi o azvîrlitură de zar să hotărască sorţii, deşi nu aboleşte ea hazardul, cum zice Mallarmé ? (Deşi, oleacă mai încolo, poetul evocă şi angoasa momentului : Quand même lancé dans des circonstances éternelles du fond d’un naufrage. Dar să nu ne întunecăm, că le cade greu sforarilor de sărbători.)
În fond, ce se poate întîmpla mai rău decît s-a gata întîmplat ? Şi-apoi, e vorba de culmea democraţiei : obiceiul vine din negurile secolului al XI-lea, cînd clerul din Besançon a hotărît să-şi aleagă şeful în ăst fel, punînd adică un bănuţ de argint într-o pîine pentru viitorul mare responsabil norocos. De ce nu ne-am închina şi norocului după ce am epuizat toate cauzele raţionale ? Ce-ar fi, de pildă, să iasă « rege » un ecuadorian în trecere prin Bucureşti ? N-ar fi tare să ne punem toţi cu burta pe carte să-i învăţăm limba ? Dar dacă ar ieşi un văr de-al treilea al lui Viktor Orban ? N-am rezolva într-o clipă o belea de o mie de ani ?
Să fim optimişti : să punem toate mizele noastre pe hazard şi poezia Universului ne va salva ! Başca, ne va umple maţul.

La Mulţi (AltFel) de Ani !