Joi seara, nu a fost nimeni pregătit pentru întîlnirea TV cu Adrian Sobaru, omul care s-a aruncat de la balconul Parlamentului românesc pentru a muri cu rost şi pe care Doamne-Doamne – cum zice el – l-a iubit într-atît – prea mult, cum zice el –, încît, cu un deget întins, după obiceiul Lui, l-a întors spre viaţă. Antena 3 a oferit lungi minute de cadru fix, prim-plan, pe profilul jumătate rănit şi blînd, jumătate bandajat al unui tehnician de imagine luminat pe dinăuntru. S-a scurs aproape o oră de uimire ruşinată, admirativă, în compania lui, cel azvîrlit în gol cerînd libertate, şi deci oprirea netrebniciei naţionale, un salt plin de rost pentru conştiinţa anesteziată a unui popor întreg. Cutremuraţi atunci, cum se şi cădea, am rînjit cu toţii de silă la vocea gogomană care cerea să nu politizăm « incidentul » – petrecut cu strigăt politic, scris cu mesaj politic de tipar pe un tricou alb şi localizat în cel mai înalt for politic al ţării într-un moment de maximă activitate politică – şi ne-am făcut cruce, împlorînd pentru acel erou mila Domnului. Care a şi venit. Nu ne-am aşteptat deloc să spună vreo faţă bisericească o vorbă de duh. Care nici nu a venit. De 65 de ani, ortodocşii români se descurcă singurei să-i iubească pe vrăjmaşii lor şi să fie pregătiţi cînd vine ceasul, fără să conteze pe mediatorii formali altfel decît sub specie ceremonială. În mare înţelepciunea lor, le preferă raclele şi miracolele pe care poţi să pui mîna, vrăjile la comandă cu preţ fix, tarotul cu poveşti exotice, tot simplu tarifat, şi catastrofele ornate cu donaţii cifrabile.
De pe ecran, Adrian Sobaru surîdea angelic realităţii spiritului, cea mai reală dintre realităţile civilizaţiei, iar cînd, în cele din urmă, s-a ridicat în picioare, toată lumea a văzut limpede că trupul nu i se putea îndrepta cumsecade din pricina aripilor prea lungi, prea grele pentru el, dar foarte bine sudate. Ce bucurie să vezi cu ochii tăi, iar nu cu cei ai minţii, un lucru atît de bine făcut, lucru de nedezlegat, trăitor în veac ! E sigur că această emisiune antologică va fi revăzută de mii de ori şi mii de gînduri interesante vor ţîşni pe marginea ei, pomenindu-i pe Adrian Sobaru şi pe bravul Mihai Gâdea (oare cîţi alţii s-ar fi descurcat într-un asemenea rol ?), dar vreau să sper că nu vor dispărea niciodată laudele la acele balamale de aur orbitor, ţinînd atît de fest fragila împletitură de pene şi fulgi.
Poate unii să fi plecat urechea bleagă la guriştii dezinformării care făceau din Adrian Sobaru un dezechilibrat, poate alţii să fi cedat la ispita transformării lui în « element conspirat » şi calculator de asigurări de viaţă. Totul însă pînă aseară, cînd viii şi morţii noştri l-au putut vedea şi auzi de-a dreptul vorbind, cu linioară de la capăt, despre distrugerea noastră programată. Aceea care se întemeiază pe trădare pentru orice minte întreagă. Aceea care se compune din minciuna şi hoţia care au încălecat bunul-simţ şi respectul pentru valori. Aceea care a pus o cruce – diabolică, nu creştină – pe viitorul copiilor noştri, care a ucis speranţa şi a înecat în beznă luminiţa. De ce nu ne putem extrage din dezastru ? Pentru că nu suntem uniţi, crede Adrian Sobaru, pentru că s-a instalat frica de pierdere a şansei la propria supravieţuire, iar ea cimentează dezunirea. Toate diagnosticele pe care le-a pus sînt 100 % corecte. Întreaga imagine construită de el a unei ţări dorită de trădătorii noştri moşie goală, de vîndut, fără de cetăţeni, corespunde perfect celor mai secrete planuri – acestea, cum se întîmplă pe pămînt, pe măsură ce sînt puse în aplicare, se… desecretizează (!).
Iar pe măsură ce treceau minutele cu Sobaru, în mijlocul ecranului se întîmpla minunea chemată de români de 20 de ani : vorbele astea cinstite, spuse de atîtea ori în situaţii umplute cu cîlţi de verbiaj, vorbele astea simple, golite deliberat de sens şi greutate, se întrupau. În multele pauze dintre ele, în tăcerile întrerupte de gesturi timide, în ochii vorbitori cu lacrimi, începea carnea să crească. Noi, nenorocitul de capital uman stors de vlagă şi optimism de stăpînii noştri tîmpi şi imorali, autohtoni şi străini, noi am auzit forma din nou curată a codului dintîi. Limbajul nostru comun, dinamitat zi de zi, n-a dispărut. Numele adevărate ale comunităţii, singurele care ne leagă şi ne dau o faţă fiecăruia dintre noi, există. Aşa cum există şi libertatea, îngropată sub munţi de demagogie, gogoşi, teroare. Deloc surprinzător, se vedeau, în fine, şi sforile care le trag hăis-cea. Oare îşi închipuie vreun naiv că o asemenea drojdie care face pîinea poate fi anulată de un discurs de politruc, oricît de meşteşugit ? Crede vreun stăpîn de sclavi de pe la noi sau de aiurea că vorbele adevărate ale gurii de sacrificiu amânat pot fi scoase din auzul mulţimii ?
Lucru ciudat, ai fi zis că pe fundalul falimentului RO, chiar în ziua cea mai plină de gafe diplomatice şi politice de calibru, Doamne-Doamne (acelaşi) s-a hotărît să trimită făpturilor Lui o arătare. O epifanie adică, ca pusă pe drum cu trenul din Vestul aflat la patru zile depărtare. Acolo, duminica trecută, oamenii l-au sărbătorit pe cel ce le-a apărut magilor ca un rege. O « apariţie » iubită de copii şi încununată cu o coroană de carton aurit pentru cel ce găseşte o mică figurină norocoasă în plăcinta zilei. Să fie acest « simplu om » – cum zice Adrian Sobaru despre sine – o simplă întîmplare de ianuarie ? Şi atunci cum se face că au explodat SMS-urile, căsuţele de mail, forumurile şi reţelele sociale în cîteva ore ? Pînă şi ochilor mei obosiţi li s-a părut, după zeci de mesaje citite, că milioane de alţi ochi obosiţi au văzut, ca şi mine, regele cu capul spart, un simplu om trimis de departe să ne redea nouă pe noi înşine. Încet, cu răbdare, cu grijă, ca unor bolnavi mult mai mari decît el.