Un an fără Philippe Séguin

miercuri 12 ian. 2011

La 7 ianuarie s-a împlinit un an de la moartea lui Philippe Séguin. Incredibil anul, ca şi ziua aceea în care omul s-a prăpădit, singur în casă, secerat de o criză de inimă. Auzind vestea atunci, m-am ridicat în picioare. Reflex. Dinaintea acelei singurătăţi care e parte din ce are (avea ?) Franţa mai bun : garanţia ideii înalte despre stat. Prin 1994, într-o oarecare conversaţie de birou, la Paris, un director amabil m-a întrebat pentru ce om politic am simpatie. « Pentru Philippe Séguin », am zis. « O, doamnă », a sărit el, surîzînd larg, cu uriaşa simpatie pe care te simţi obligat să le-o arăţi netoţilor, « acela nu e ceea ce se cheamă „un om politic“. Acela e cel mai mare bărbat de stat al Franţei. » M-am înclinat.
Philippe Séguin era în acel moment preşedintele Adunării Naţionale. Respectat, ascultat cu urechile pîlnie, niciodată temut. Reuşise să irite multă lume cu doi ani în urmă, raliind 49 % din populaţie la un NU hotărît tratatului de la Maastricht. Explicase pe lat şi pe lung de ce nu era bun – nu principiul, ci tratatul concret. Orator neîntrecut, înţelept, cultivat şi onest, le reamintise tuturor că forţele şi interesele nu se pot lipsi de inteligenţă şi prevedere pe termen lung. Felul în care au evoluat lucrurile pare să-i dea şi azi multă dreptate. Cu studiile lui serioase de literatură, de istorie şi de administraţie, a făcut mereu nu doar cărţi citite cu real interes, ci şi punctajul maxim al locurilor prin care a trecut : şi ca primar, şi ca şef al partidului care reunea dreapta şi ca prim-preşedinte al Curţii de Conturi în ultimii ani. Cert dispus la compromis politic într-o mult mai mică măsură decît o cereau confraţii, mereu gata să obiecteze pe chestiuni de fond, dar şi cu demisia gata scrisă în servietă şi servieta deschisă iute pentru a extrage foaia. I s-a confecţionat o reputaţie de « năbădăios », i s-au pus în cîrcă înciudări şi ranchiuni. Dar nimeni nu i-a putut imputa vreodată o nedreptate, o porcărie, un mişmaş. Nici atunci cînd, încheind prezentarea rapoartelor din jilţul său de la Curtea de Conturi, arăta că politica bugetară a preşedintelui merită să fie revizuită, aşa cum merită să fie criticate cheltuielile excesive ale Palatului Élysée sau cele făcute, în numele ţării, pentru preşedinţia franceză a UE. Rigoarea omului şi a cifrelor lui nu avea nimic mecanic şi nici academic – cuvintele rămîneau calde, Séguin surîdea naturii umane chiar şi atunci cînd concluzia suna întunecat. Rămăsese un om din Maghreb – rămas orfan de tată la război şi plecat din Tunisia către Hexagon în adolescenţă –, dar şi unul care datora totul Franţei şi lui însuşi.

I se cunoştea o singură mare pasiune : fotbalul. N-aveam habar de acest amănunt pe cînd îngrijeam un album de fotografii cu vedete ale balonului şi mărturii ale unor fanatici de tot soiul, VIP-uri de toate gradele. Cartea era ca şi încheiată. Toate textele trebuiseră revizitate şi corectate din plin, punerile în pagină se schimbaseră de multe ori, echipa era obosită. Deodată s-a ivit în uşă un mesager fericit : un tînăr jurnalist sportiv reuşise să smulgă, după zile de aşteptare de la un « mare om », altfel binevoitor dar workaholic, textul său de participare la volum. « L-a scris acolo, la birou, în timp ce eu aşteptam, lîngă el. » Am căpătat un A4 nesemnat pe care se odihnea frumos, prea frumos aşezat, nici prea sus, nici prea jos, spaţiat elegant, un paragraf de vreo douăsprezece rînduri. « Cine a scris asta ? » « Un politic. » « Cine ? » « Citeşte. » Am citit. Un scris mic, dar nu mărunt, cu toate literele bine desenate, vag aplecate spre dreapta, ca suflate de un alizeu. Cu o ortografie şi o punctuaţie impecabile. Text cu minte şi cu inimă în părţi egale, fără zorzoane, un verb divers, o bogăţie neetalată. Am pus la loc capacul stiloului roşu cu care mă pregătisem să intervin. Nu era nimic de făcut, nimic de schimbat sau de corectat. Caz rarisim. Am ridicat foaia să i-o dau amicului ziarist la cules şi am văzut trei capete înghesuite în uşa întredeschisă. Patru perechi de ochi pîndeau stiloul roşu. « E OK », am zis, înţelegînd ce vînau. « Nimic ? Nimic ? » « Nu. Chiar nimic. E şi frumos, şi perfect. Cine a scris ? » Aplauze. Şi pe urmă : « Philippe Séguin. » Îmi amintesc că m-am gîndit atunci că, dintre toţi politicienii pe care-i ştiam, el ar fi fost singurul care să nu semneze un text redactat din prima, fără vreo ştersătură sau vreo modificare, sub nasul unui jurnalist nerăbdător şi emoţionat, despre unicul său hobby. Nimeni n-ar fi putut confunda contextul, sportul, omul, scrisul, ocazia unei călduroase strîngeri de mînă… Nu exista deci nici un risc – dar nici vreo nevoie de a se odihni narcisic în propriul nume.
În primele zile de după dispariţia sa, în 2010, nici oamenii din media, nici cei de pe eşichierul politic nu şi-au găsit cuvintele « bune » pentru necrolog. Moartea lui Séguin i-a surprins şi culpabilizat subţire pe toţi : unii îl neglijaseră, alţii ştiau că nu-l folosiseră cum trebuie, că-l mîhniseră sau nedreptăţiseră de prea multe ori. Azi, după un an, într-un moment care nu-i uşor şi nici nu abundă în minţi luminate şi neatîrnate, golul lăsat de Philippe Séguin începe să capete contur. Iată ce spune, de pildă, pentru cotidianul economic Les Échos (din 6 iaunarie 2011), Henri Guaino, consilierul special al lui Nicolas Sarkozy la Élysée :

« […] Philippe Séguin avea două referinţe esenţiale : generalul de Gaulle şi Republica. Care erau pentru el, în fond, acelaşi lucru. Idealul republican, Séguin nu-l avea doar în gînd sau în discursurile lui, ci l-a încarnat în tot parcursul său. Tatăl mort în război, mama învăţătoare care îl creşte singură, Franţa cu atît mai iubită cu cît e mai îndepăratată şi idealizată, sentimentul care nu-l va părăsi niciodată că e şi el un „omuleţ“, acolo, proiectat într-un univers care nu-i aparţine, „mîndria săracului“, care nu e o formă de resentiment, ci demnitatea anume, atît de apăsat republicană, a celui care, neavînd nimic, fiind nimeni, datorează doar meritelor sale faptul de a fi devenit cineva. Un parcurs care te duce cu gîndul la Camus, punînd însă soarele Tunisului în locul celui din Alger. O intransigenţă gaulliană din care se fac caracterele dificile, dar şi marile staturi morale şi umane. »

Într-adevăr, îţi vine să zici, printre atîtea caractere facile şi staturi mici, nu se poate să nu ţi se facă dor de Philippe Séguin. Şi iar îmi vine să mă ridic în picioare, poate şi să salut, deşi nu prea ştiu cum se face.

Lasati un comentariu

Comentariu