Saul Steinberg şi desenul românesc
al fiinţei

miercuri 23 feb. 2011

Bucureştiul în 1924 (detaliu), 1970, col. privată, New York (tuş, creion şi creioane colorate pe hîrtie)

« A, Steinberg ! », a zis ghiduş soţul meu, citind postarea recentă pe blogul nostru despre Mickey Mouse cel negru. S-a căţărat apoi la etaj şi a adus de-acolo un uriaş album în ţiplă. Adică de mai bine de trei ani aveam în casă, cumpărat sau comandat, dar n-am ştiut, catalogul de referinţă al unuia dintre artiştii cei mai interesanţi ai secolului XX, cunoscut doar din alte mici cărţi de artă şi din poveşti ! Biblioteca noastră, lungă şi lată, în şpagat între două ţări, nu mai încape pe nicăieri şi ne provoacă des crize de nervi. Acum însă mi-a adus şi o secvenţă de paradis din care nu mai pot ieşi : fiecare minut liber = un plonjon în Steinberg şi nici o secundă de regret.
Saul (zis Paul de mulţi de pe la noi) Steinberg figurează şi el în galeria românilor « de mult plecaţi din ţară » şi care « au făcut carieră mare ». Se aude rar numele lui pe aici pentru că românii nu prea ştiu unde să-l aşeze. E vorba de un artist care a excelat în grafică de revistă şi ziar, publicată şi în Europa, dar mai ales în SUA şi cel mai mult în The New Yorker. Statutul lui de cartoonist nu se lipeşte de categoriile noastre pentru că însăşi practica ilustraţiei care nu ilustrează nimic anume lipseşte. Cum nu-l putem face nici « caricaturist », nici « grafician » (de şevalet ! cum aiurea se spune pe la noi despre non-pictorul independent), nici « pictor » sau « designer », mai bine îl lăsăm deoparte. Saul Steinberg a folosit, de fapt, toate tehnicile abordabile mai cu seamă în bidimensional pentru a crea imagini ale lumii în care trăia, mental şi fizic. Şi-a folosit din plin experienţa de viaţă, cultura, talentul, umorul, spiritul de observaţie şi capacitatea de previziune, bunul-simţ şi, nu în ultimul rînd, întinsul repertoriu de semne româneşti acumulate între 1914 (cînd s-a născut, la 15 iunie, la Râmnicu Sărat) şi sfârşitul anilor ’30 (cînd a încetat să se mai întoarcă în vacanţe la Bucureşti de la Milano, unde învăţa arhitectura, după ce absolvise liceul şi făcuse un an de litere şi filosofie în capitala României). « Experienţa de viaţă » cuprinde în cazul lui şi câţiva ani de prigoană datoraţi legilor rasiale – evreul Steinberg a cunoscut şi un război al vizelor din care s-a trezit într-o bună zi şi apatrid, a ajuns să fie şi ascuns, şi arestat în Italia, a « gustat » şi fuga în 1941 la Lisabona prin Barcelona, apoi tranzitul prin Republica Dominicană şi, abia în 1942, intrarea cu autobuzul în New York.
Fiecare desen al lui – adesea o linie fină, plutind pe fondul alb al reflecţiei – e un poem tragicomic, o şaradă cu farmec, colţi, sînge şi miere blîndă. Ai zîmbi larg, dar parcă ai şi plînge puţin. Pe omul asta, îţi vine să zici, nimic nu-l putea păcăli. Uite că nici moartea n-a reuşit ! În 1999 îşi nota în jurnal : « Annus mirabilis 1999. Anul morţii mele – aşa cred, cu calm. » Era prin ianuarie. În aprilie (aflăm mai departe din cronologia catalogului, p. 267) a luat de la bibliotecă o hartă a Bucureştiului şi, pe o copie a ei mărită, a desenat străzile pe care le cunoscuse în copilărie. La începutul lui mai a aflat că are cancer de pancreas în stare avansată, iar pe 19 mai a murit ! Un om care aflase atâtea despre viaţă nu-şi putea, fireşte, ignora anul morţii…
Cum, foarte probabil, nu ignorase nici apropierea de acel an. Joel Smith, care a îngrijit extraordinarul catalog de care nu mă pot despărţi (Illuminations, Yale University Press, New Haven şi Londra, 2006, însoţind o mare expoziţie itinerată în cîteva centre americane în 2007 şi 2008), a scris şi un text amplu despre întreaga operă a lui Steinberg şi şi-a botezat contribuţia « Iluminări sau Căţelul de pe cartea poştală ». Care căţel ? Păi, ne povesteşte Joel Smith, prin 1989, cînd Ceauşescu părea că începe să piardă teren, Steinberg a mărit cîteva detalii din colecţia lui de cărţi poştale care reprezentau locurile tinereţii, multe din Bucureşti şi din Buzău, şi şi-a tapetat pereţii atelierului cu ele. Aceste imagini, adunate într-un portofoliu pe care artistul scrisese Dogs, aveau un numitor comun : în fiecare se putea zări un căţel, iar pe acest căţel îl interesa doar viaţa lui, urma pe care o amuşina, stăpînul pe care-l aştepta. Şi nimic altceva din întregul decor documentar dimprejur. Steinberg, conchide Joel Smith, « e căţelul de pe cartea poştală a istoriei artei moderne : umblă printre cei care pozează pentru aparatul de fotografiat, dar nu-şi urmăreşte decît propriul itinerar, merge după nasul lui, se orientează numai după reperele lui ». Acelea care-l duc la propriile iluminări.
Prefaţa catalogului-muzeu explică şi ea cîte ceva din panoplia de forme ciudat de familiare care fojgăie prin desenele lui Steinberg. Intitulată « Bazarul lui Steinberg », prefaţa lui Charles Simic, poet şi eseist respectat în SUA, deschide uşa tot spre o tinereţe est-europeană :
« Am ajuns să-l cunosc [pe Saul Steinberg] mai bine spre sfîrşitul vieţii. Saul zicea că ne înţelegem perfect fiindcă fuseserăm crescuţi amîndoi în ceea ce el numea „maniera rahat turcesc“. Înţelegeam exact ce voia să spună. În copilăria şi tinereţea mea, petrecute la Belgrad, în casele noastre se putea vedea o combinaţie de mobilier de stil occidental şi brizbrizuri care ar fi putut ieşi din seraiul sultanului. În orice cameră, Imperiul Otoman şi cel Austro-Ungar continuau să se războiască. Mai tot timpul, oamenii umblau în sus şi în jos printr-o asemenea ciocnire a civilizaţiilor. Oraşul însuşi era înconjurat de o provincie rurală aproape neatinsă de viaţa modernă. Mai că puteai să-ţi alegi în ce secol voiai să-ţi petreci vacanţa. Aveai parte de secolul douăzeci chiar în centrul oraşului, cu neoanele lui, cu cinematografele, cafenelele revărsate pe trotuar şi străzile colcăind de maşini, secolul al nouăsprezecelea te întîmpina în suburbiile cu oarece vechime, unde aflai căruţe trase de cai, berării, ţigani care vînd de toate şi curţi dosite ale unor case cu etaj sau căsuţe joase în care copiii se jucau fericiţi laolaltă cu găini, raţe şi chiar cîte un porc răzleţ. După cît îndrăzneai să te aventurezi în interiorul ţării pe drumuri neasfaltate, aveai şansa să nimereşti în vreun secol apus, pînă la al paisprezecelea. Amestecul acesta de culturi, credinţe şi grupuri etnice, dintre care unele îşi mai purtau costumul popular, le dădea oraşelor româneşti şi sîrbeşti din vremea aceea înfăţişarea unui Ellis Island [mozaic de naţii şi figuri]. Statele Unite parcă fuseseră făcute la comandă pentru Steinberg, dar lumea balcanică din care venea era deja un gigantic bal mascat. »
Cu tuş şi cu markere, cu creioane colorate şi cu acuarelă, guaşă, creion, Steinberg a desenat mai bine de şaizeci de ani parodii ale modernităţii, ironii la adresa imbecililor gravi, imnuri calde înălţate omului fragil, minţii naive, reprezentărilor copilăreşti despre o lume care de mult ne depăşeşte pe toţi. Sigur că te emoţionează ecourile româneşti evidente care apar cu încăpăţînare în imagini, dar cel mai emoţionant e să vezi cum se valorifică în creaţia unei fiinţe atît de înzestrate tocmai « slăbiciunea » unui sincer fel de a fi – acela care cuprinde « ei, n-o fi dracul atît de negru », « nu ne-am născut cu ultima ploaie », « numai Dumnezeu ştie », « să faci plici ! » etc. – ivit în marginea marilor muzee de litere, filosofie, politică şi artă care ne fac civilizaţia.

I Do, I Have, I Am (coperta a IV-a a catalogului Illuminations), 1971, col. The Saul Steinberg Foundation, New York (tuş, markere, pix, creion, guaşă, acuarelă, colaj pe hîrtie)

Lasati un comentariu

Comentariu