Prietenului meu C.

Dresaţi să descifrăm sertarele cu fund mereu dublu ale vieţii moderne şi zăpăciţi de atîtea ipocrizii, minciuni, distorsiuni ale adevărului pe secundă, ne-am transformat, unii dintre noi, în hermeneuţi a orice. Căci cine ştie ce va să zică obiectul, numele, fapta cutare – în nici un caz ce se pretinde a fi ! Şi totuşi, albul care e alb, şi nu negru, piatra care e piatră, şi nu apă au existat dintotdeauna şi continuă să existe.
Se întîmplă pînă şi în inima esoterismului ca lucrurile să fie – stupefiant ! – exact ceea ce spun că sînt. Uite, de pildă, în marginea cartierului alchimiştilor din Paris (Marais, adică fostele mlaştini – acolo unde stă şi azi casa lui Nicolas Flamel), te întîmpină pe un perete de casă o firmă în basorelief înfăţişînd o scroafă care toarce. Imaginea asta care nu criptează nimic tocmai în fieful criptării, ci doar aminteşte ceva se găseşte în colţul lui rue de la Cossonnerie (adică a operaţiunii de tăiat cu brişca lăstarii de viţă nouă) cu ceea ce era cîndva piaţa aux Poirées (adică a unui soi de sfeclă din care se mîncau doar frunzele şi tulpina). Povestea e spusă simplu în Le Livre de Paris, alcătuită (text şi ilustraţii) de Philippe şi François Fix şi publicată de Gallimard în 1995 :
« În 1466, un soi de circar, pe numele lui Grillet Soulard [care aduce a poreclă de genul „Vesel beţivan“], dădea reprezentaţii burleşti care amuzau grozav poporul în place de Grève [azi e piaţa din faţa primăriei Parisului – secole de-a rîndul, acolo aveau loc execuţiile capitale… cînd nu era rost de bîlci]. Omul dresase o scroafă să toarcă. Animalul se aşeza în fund, ţinînd cu un picior din faţă furca şi mişcînd fusul cu celălalt. Nişte oameni „serioşi“, convinşi că o asemenea năzdrăvănie abilă nu putea fi decît opera diavolului, au făcut plîngere împotriva saltimbancului. Care a fost judecat, condamnat şi ars de viu, împreună cu scroafa sa, în place de Grève…
Multe taverne şi bistrouri au avut de-a lungul vremii firma „Scroafa care toarce“. »