Ciudate vremuri trăim, nu ? În timp ce guvernanţii se concentrează obsesiv pe propriul lor show şi pe propriile lor şmenuri, tensiunea creşte în ţară, iar media, care ne tot ia pulsul şi temperatura, e din ce în ce mai dezamăgită că nu ieşim în stradă. De ce să ieşim ? Păi, ca să manifestăm « paşnic », că aşa se face într-o « democraţie » (tic politicianist).
De tradiţie sigur că nu putem face abstracţie :   la noi, manifestanţii au înţeles deplin în 8 noiembrie 1945 ce rost are să te opui unui tăvălug sovietic care-ţi storcea cum voia rezultatele alegerilor. Naturelul îndurător al naţiei, betonat de patru decenii de teroare, a făcut faţă etanş pînă în 1987 la Braşov, iar apoi, ajutat un pic de « specialişti », a produs şi bum !-ul de scenă dorit în decembrie 1989. Poate că naturelul, care e viu, s-ar mai fi modificat dacă ar fi văzut că foloseşte la ceva agitaţia cu strigăte, cîntece, pancarte din primii ani ’90. Din păcate, nivelul onorabil de cultură generală le-a permis românilor să afle, în anii de după, că lucrurile şi oamenii care îi agitaseră, convingîndu-i să iasă în stradă, erau nişte fete-morgana şi nişte mediocri slujbaşi, vînduţi şi hoţi. Nu i-a uitat nimeni. Azi, şi beţivii care se uită la televizor în birtul sătesc îţi spun, printre hîcuri şi Săniuţe, cîte parale fac iezuiţii domnoşi care s-au distins prin FSN, pe la balcoane, pe tancuri şi alţi Costeşti. Să mai vorbim de « sprijinul » masiv la care pot spera ultracompromişi lideri sindicali, toţi ex-ceva care dezgustă şi ultimul student, nu doar bătrînii care au rînjit văzînd cum e tras sindicalistul pe sfori în partide ? Ne pierdem vremea.
Şi totuşi, spre stupoarea experţilor străini, românii din acest Est lipsit de tradiţia ieşirii în stradă s-au mişcat cu zecile de mii vara trecută. Zeci de mii în Est – ei ştiu bine – înseamnă milioane în Vest. Au tot bătut pavajul, au pichetat în multe rînduri şi locuri, iar poliţiştii s-au depăşit pe sine în septembrie 2010, răcnind la uşa răului central că a venit timpul ca acesta să părăsească un decor cu care nu are nimic în comun. În multe feluri, chiar atunci, « jocul » a luat sfîrşit. Tot ce putea ţine de termenii vreunui dialog s-a epuizat în acea manifestaţie suverană. Pentru că însăşi instituţia represivă îşi asumase rolul « maselor » şi pentru că identifica, prin somaţia ei atotştiutoare, combinaţia de triş, clovnerie şi teatru de păpuşi la care refuza să mai ia parte. Pentru că se sărise peste cal chiar cu pretenţia că mersul revoltat pe şosea ar putea constitui premisa aşezării la masa tratativelor.

De fapt, asta şi este premisa mijloacelor de luptă non-violentă în democraţie : că de cealaltă parte se află Cineva, reprezentînd interesele superioare ale comunităţii, care se va strădui să găsească o cale de reconciliere. Cum însă, în urma nici unei manifestaţii, a nici unui protest, nici în urma celui făcut de poliţişti, reprezentanţii intereselor superioare ale comunităţii nu s-au străduit, adesea nici măcar formal, să afle vreo cale de înţelegere cu cei nemulţumiţi, a devenit limpede că acolo nu e Nimeni. Cei care comentează marşurile şi sit-in-urile sînt fixaţi pe numărul de participanţi, mereu prea mic pentru ei, şi pe lozinci, agrementînd transmisia plată cu cîteva ziceri piperate din două-trei guri. Nimeni nu pare însă dispus să zăbovească asupra tăcerii sau absurdităţii practicate de putere. Liniştea sau lipsa de sens a Marelui Nimeni înseamnă însă ceva doar pentru regimuri străine de ceea ce există « într-o democraţie ».
Poporul, deşi a înţeles că trăieşte într-o tiranie – adică o guvernare autoritară, care nu respectă libertăţile individuale şi asupra căreia el, poporul, nu are nici un control –, şi-a făcut datoria de a manifesta îndesat pînă în vîrful din toamna trecută şi chiar după aceea. Mai mult, a practicat şi practică mare parte din cele 198 de strategii repertoriate de Gene Sharp în celebrul său manual de luptă non-violentă, intitulat De la dictatură la democraţie (se poate descărca de pe Net în multe limbi). E vorba de toate mijloacele imaginabile pentru a bloca folosirea forţei de muncă (obstrucţii, greve, cea a foamei inclusiv), a îngreuia sau a opri funcţionarea instituţiilor, a vorbi pe toate canalele disponibile despre abuzuri, nedreptăţi şi infracţiuni etc. Nu e exagerat să gîndim, cunoscînd jalnica stare reală de lucruri din instituţii, din firme, de pe piaţă, din viaţa a milioane de inşi, că aceştia trăiesc cu frîna de mînă trasă, ceea ce atrage după sine frînarea în forţă a întregii ţări. Ca atare, protestul « paşnic » al României e cît se poate de viguros.
Nu o dată, feţe zîmbitoare ne-au reamintit de curînd că Gandhi a făcut minuni cîndva fără să bată cu pumnul în masă. Cel ce apăra mii de hectare de neputincioşi, de paria şi de biete femei, militînd totodată concret pentru menţinerea economiei locale distruse de englezi şi pentru buna înţelegere între confesiuni, a căror păruială era şi ea dibace întreţinută, avea carte multă, inimă indiană, un cerc de sfetnici luminaţi şi, mai ales, avea un interlocutor : Imperiul Britanic. Pentru marea miză a independenţei subcontinentului indian, nu era la modă în anii ’40 să tîrăşti prin praf măcar vreo 300 de milioane de oameni… La ce ar fi folosit un nor de colb ? Cît ar fi atîrnat el, să zicem, în judecata lordului Mountbatten ?
Nu mare lucru. Pînă la strigătul scurt al lui Gandhi Quit India !, dar şi după el, a curs destul sînge. Iar lordul, Gandhi şi Nehru se înţelegeau. Mesajul subliminal al Indiei de atunci era, ca şi acela al României de azi, că ţara, neluată în seamă, se va lăsa să moară, iar finalul riscă să fie devastator pentru toţi cei implicaţi, pentru mulţi alţii şi pentru multă vreme. Spre deosebire de Imperiul Britanic de atunci, care era un Mare Cineva şi participa din plin la dialog, Marele Nimeni al oligarhiei române de azi nu e luat la întrebări cumsecade tocmai de media care nu mai pridideşte să arate cu degetul spre… popor, chipurile prea adormit pe vatra călduţă. N-ar fi totuşi mai simplu să-i « ia la puricat » pe cei puţini în loc să strige de-a proasta la vreo 17 milioane care-şi fac treaba lor de masă ? Să facem o socoteală simplă : să-i acordăm generos fiecărui judeţ o medie de 500 de interesaţi direct în actuala guvernare, să adăugăm 10 000 de şmecheri lipiţi de canaua publică la Bucureşti, să calculăm un cerc de iradiere a intereselor economice înmulţindu-i pe aceştia toţi cu 10, cum se face pentru Est, şi ajungem la 300 000. Nu e chiar imposibil să te zborşeşti la atît de puţină lume ! N-ar fi prea greu, de fapt, nici să-i întrebe cineva ce mai fac şi pe toţi votanţii lui Traian Băsescu din decembrie 2009, să tot fie, iarăşi foarte generos, vreo 2,5 milioane, adică 12-13 % din toată populaţia cu drept de vot sensibilă la găleată şi pelerină, plus 300 000 de afficionados orientaţi. Oricum, nu e mult mai comod şi mai eficient aşa decît să iei în piept o bază de date de 17 milioane, din care 14,5 milioane ţi-s ostile ? Cifrele s-ar putea, de altfel, să fie toate mai mici, căci s-a depăşit cota de alertă socio-politică : lumea pleacă din ţară în valuri, iar sinuciderile au ajuns la 3 000 pe an (în Egipt, înainte de revoltă, erau 8 000 la o populaţie de 80 de milioane… ).
Presa, pe nedrept tratată din cale afară de rău de vreun an şi jumătate, părea măcar că străluceşte printr-o inteligenţă nudă, un soi de calitate abstractă, necunoscută prin alte părţi, dar bună şi ea la ceva pe la noi, aşa originală cum e. Să nu priceapă ea deloc-deloc un lucru atît de simplu ? « Lucrul ăsta » (alt tic politicianist – ăsta-i nivelul !) îl înţelege şi nea Gheorghe în « ţara asta » (şi încă unul) cînd, în grevă fiind el în toate chipurile de cîţiva ani, ridică din umeri la cameră şi zice : « Ce să faci ? Aşa sîntem noi, românii… »