În urmă cu 20 de ani, micul trust editorial parizian în care lucram avea şi o marcă dedicată cărţilor de ştiinţă, iar şeful redacţiei, pe nume Hervé, avea diplomă de chimie. Hervé era belgian de origine. Eu, cînd aud de Belgia, mă înseninez – alţii se încruntă. O identific cu creativitatea, cu gustul, cu harul pentru imagine, sunet şi cuvînt, cu visul – pe scurt, cu tot ce-mi spune că merită să trăieşti. Cei care se încruntă îi reproşează că n-are în sînge nici un strop de Elveţie – pentru mine, locul acela în care oamenii, vorba lui Ion Mureşan, se duc la oraş cu scopul de a respecta regulile de circulaţie. Cumva, simt eu, toţi avem dreptate, dar o distribuim subiectiv. Hervé era profund serios şi filosof – ca toţi belgienii, nu mă pot abţine ! –, dar nu rata icoana belgiană a ţîcnelii : era, adică, un bucătar şi un cofetar desăvîrşit. Femeile din trei edituri îl acostau cu lamentările lor curente : se tăia crema, se ardeau clătitele, cădeau sufleurile, îngheţatele lor erau numai ace de gheaţă etc. Hervé le explica zîmbitor de ce se întîmplă nenorocirea, ce să facă data viitoare, dar, mai ales, le fascina cu povestea bietei molecule – molecula e în toate cele ce sînt etc. – pusă de ele la un travaliu impropriu. Molecula, vezi bine, hrănită cum trebuie şi înhămată corect, trage impecabil la hamul reţetei.
După cîteva zeci de istorii cu molecule nărăvaşe, temperaturi şi presiuni primejdioase, o editoare curajoasă i-a propus lui Hervé să scrie un volumaş despre chimia năstruşnică din bucătărie. Zis, făcut şi succes uriaş ! Hervé a recidivat – succesul, la fel. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat în ultimii ani, dar îmi amintesc ca prin ceaţă o vorbă a lui ori de cîte ori mă pornesc la o invenţie personală pe plită : « Nu-ţi iese coca fiindcă nu i-ai dat… conţinut ! » Atunci, în gura lui, conţinutul era rezultatul relaţiei juste dintre amidon şi grăsimi, care era, zicea, aceea dintre schelet şi muşchi (chestiile dulci erau nervii)…
… şi care e – nu e nevoie de geniu ca să-ţi dai seama – mereu aceea care face să se învîrtă roata lumii. Un dozaj echilibrat de activ şi pasiv, de trudă şi contemplaţie, de forţă şi tandreţe, formă şi fond, masculin şi feminin, apolinic şi dionisiac etc. Plus dulce irigare nervoasă : chefuri, pofte, doruri, nostalgii, ambiţii, motivaţii reci, călduţe sau fierbinţi. Nu cumva, merită să ne întrebăm, am pus în coca noastră naţională un kil de osînză, două kile de miere şi un singur pumn de făină, şi aceea veche de un veac ?