Dacă duci pînă la capăt lectura unui volum voit foarte personal de amintiri (în cazul meu, cele ale lui Valentin Lipatti) semnat de un fost (mai totdeauna şi actual, dacă nu a dat colţul) mahăr al sistemului birocratico-represiv românesc, te alegi cu creierii fierţi. Sigur că e instructiv, dar instrucţia are şi un cost. Orice fel de notiţe ai lua din orice titlu de acest gen, obţii în rezumat aceleaşi balize (ruşii ne striveau, ungurii ne muşcau, vesticii ne foloseau, noi trudeam să ne facem înţeleşi, Capitala se schimba urît, ţăranii furau, muncitorii dormeau, intelectualii slăveau etc.) şi o frescă dinamică a luptei cu superiorii, egalii şi inferiorii (pentru dosar, avansări, justificări, calomnii etc.). Accesoriu, apar familia (cumsecade), vecinii (cumsecade), colegii bine văzuţi de şefi (cumsecade), angajaţi pe la hoteluri, restaurante, case ale Sindicatului (cumsecade). Arta veşnic se chinuia (oare de ce ?!), se strecura şi sfîrşea prin a bate palma cu propaganda (dacă supravieţuia). Invariabil, clipocesc, ca nişte lumini de avarie, fraze incomplete, puţin năuce, semnalizînd secrete şi circumstanţe ocultate sau doar private de nume proprii.
Ani în şir par să se fi scurs într-un interregn populat de măşti. Şi de nimic altceva, căci nu-s de găsit niciodată pe-acolo vieţile noastre, ale majorităţii, nici casele noastre, nici dorinţele, suferinţele, elanurile care ne motivau să facem prostii, sacrificii, minuni. « România » şi « românii » nici figuraţie ca lumea nu fac în asemenea pagini ! Cui nu i se suie sîngele la cap cînd constată că toată copilăria, tinereţea şi maturitatea sa i-au fost folosite drept decor ? Mai bine de 98 % din fiinţa şi istoria noastră (cele reale, nu cele de lozincă) nu au interesat niciodată fostul (şi aproape integral actualul) sistem dirighent. Cei care s-au mirat în ultimele zile că nu-i aud pe politicieni preocupaţi decît de propriul partid, propriile sondaje, propriile alegeri, propria « carieră » au deci, mai întîi de toate, mari carenţe la bibliografie.
Faţă de anii de dinainte de ’89, singura deosebire majoră ar fi aceea că, acum, aparenţele democratice (numai ele !) obligă vechile măşti să poarte un nume. Iar numele astea « mascate » se flutură în sus şi în jos, măcănind, după cum se cere, cînd la stînga, cînd la dreapta, în centru sau la extreme. În rest, cum cadrul trasat între balize e acelaşi (sistem închis, selecţie de imbecili sau mediocri siguri pentru marile manevre, subordonare autoritară a tuturor instituţiilor, puhoi de acte administrative de îngropăciune, tăierea podurilor funcţionale cu exteriorul etc.), şi rezultatul falimentar din 1989 e azi acelaşi. Cine ar fi putut, totuşi, în condiţii aparent diferite, să ajungă la acelaşi final, dacă n-ar fi vorba de chiar aceeaşi clică, folosind metode doar aparent diferite ?
Moda inventată de « tătăici » după străvechi îndrumare de serviciu, cea a secretelor şi a ocultărilor, îşi trăieşte ultimele clipe. Cu atîtea ascultări şi recunoaşteri vocale, cu filmări din camere, din satelit şi telefon mobil, auzul şi văzul pur şi simplu nu mai pot fi ţinute sub cheie. Un funcţionar azi speriat de X va fi mîine mai bine plătit de Y şi va trăda. Un trădător mic de azi se va ameliora, devenind mîine unul mare. Toată arhitectura luxuriantă a hoţiilor planificate încrucişat pentru mai multă siguranţă are mari şanse să se prăvălească nu doar sub furtuna capitalurilor superioare, ci şi suptă de curenţii de adîncime ai nimicului făcut vreo 70 de ani prin birouri, ca zbîrnîitura aerului prin carierele de calcar găurite peste care dorm nesigur sate şi oraşe. Şi ce dacă gem arhivele de condici de prezenţă, liste de rechizite şi deconturi ?
Priveliştea falimentului actual a fost întîrziată cîţiva ani de scamatoria creditelor. Dar de venit, tot trebuia să vină din neantul pe care « bunicuţii » l-au păstorit pentru a nu pierde un aşa-zis control. Cît timp poţi controla un neant ? Cît consumi resurse existente. Cînd nu le mai ai, ajungi să te uiţi în ochii celor care au fugit de neant (dar te urăsc pentru el de departe), ca şi în ochii celor care au rămas pe loc, captivi creditelor, sau abia ies din şcoală. Ce se vede oare în aceşti ochi alfabetizaţi şi vaccinaţi la minciună ? Oricum, se vede atît de clar THE END, că « unchieşii » nici nu mai au nevoie de ochelari.