Ca un făcut, în ultimele zile – şi nu în ultimii ani ! –, cîţiva amici s-au mirat grozav de ce mă auzeau spunînd despre « francezi la masă », şi spuneam cîte ceva pentru că ei erau cei ce se minunau de ce « păţiseră ». E clar, nu ?! Ca să fim, totuşi, clari : am descoperit că mulţi români nu ştiu că obiceiurile lor alimentare nu sînt universale şi nu ştiu nici măcar că acelea cu care se întîlnesc în Franţa sînt, la rîndul lor, locale ! Iată cîteva cazuri flagrante de gravă stupoare :
1. Salata verde. Nefericita nu se serveşte dimpreună cu felul doi, de rezistenţă, ci… după. Pur şi simplu, se mănîncă separat. Da, goală sau cîte un mic boţ de pîine. Iar pe boţ se şi pune uneori o urmă  de… unt.
2. Vinegreta. Sosul salatei e compus la noi din sare, ulei şi oţet. Vinegreta (de la vinaigre, « oţet ») franceză cuprinde şi muştar. E, adică, obligatoriu, nu opţional. De unde şi gustul mai pişcos al sosului.
3. Salata de crudităţi. La aperitive, în meniurile bistrourilor şi restaurantelor franceze, se găsesc multe lucruri, iar unii, mai şmecheri, cred că-şi pot potoli foamea cu ele. Nici gînd ! E vorba chiar de 2-3 linguri din « ceva » menit să deschidă apetitul, nu mai mult. Iar ceea ce se cheamă « salată de crudităţi » conţine, în 9 cazuri din 10, 80 % morcov ras. Ghinion ! La fel, « salata de heringi » de la capitolul de aperitive conţine 3-4 bucăţele mici de hering şi echivalentul unui cartof fiert tăiat felii, asezonat cu ceapă tăiată peştişori şi ulei aromat. Punct.
4. Ridichi. Şoc total : la masă se aduc ridichi, unt şi sare. Adică ei nu le rod ca noi sau ca iepurii, ci le crestează o fantă, pun unt în ea şi tăvălesc locul gras în sare, după care chiar muşcă. Şi nu fac niciodată altfel, convinşi şi ei că aşa se mănîncă ridichile pe tot globul…
5. Clătite. Da, dar ele nu sînt doar desertul pe care-l ştim cu toţii. În clătita gata făcută oamenii pun şuncă, brînză, ou etc. O împăturesc în tigaie sau nu, o acoperă cu o alta sau nu (arareori o rulează) şi o consumă ca pe un fel deplin de mîncare. Umpluturile cu ciuperci, cu brînză sărată, mărar şi smîntînă nu sînt de prin nordul Europei, ci de prin sudul ei, unde, de altfel, clătita devine un rulou foarte săţios. De fapt, cele mai bune clătite austere, din Nord, nu sînt făcute cu făină albă, ci cu una neagră, integrală, dintr-un anume grîu, deloc comun, iar gustul lor nu seamănă deloc cu acela de « pufos, fin, subţire » cu care sîntem noi obişnuiţi.

A, era să uit ! Salata verde înseamnă un întreg ritual, nu e vreo banalitate. Nici un francez care se respectă nu suportă ca ea să rămînă udă după ce a fost spălată sub jet de apă. Şi atunci o pune într-o maşină hazlie care… o usucă ! Da, da, într-un soi de tambur cu palete interne, biata salată e răsucită graţie unei manivele exterioare, pînă cînd e stoarsă din ea ultima picăturică de apă. Secată în acest fel, ajunge direct în bol – nu se taie mărunt, asta ar fi o crimă ! – şi acolo aşteaptă să fie răsucită cu linguri aproape plate sau plate de lemn ca să se îmbibe de vinegretă.
Dacă mai văd mari mirări, mai semnalez banalităţi.