În Haiti trăieşte un scriitor de anvergură, pe numele său Frankétienne, deopotrivă literat rafinat şi clar în cap, vorbitor de limbă verde. Zice :

« Sînt scriitorul haitian, nu unul dintre scriitorii haitieni. Eu sînt cel care redă, cu forţă şi frumuseţe, tot rahatul haotic. Eu nu sînt cineva care descrie ţara Haiti. Eu sînt Haiti. »

Are reputaţia cuiva care a supravieţuit dictaturii lui Duvalier. Termenii sînt cei proprii, nu cei de tribună : militarii au venit în două rînduri să-l ia de acasă şi l-au dus să-şi sape singur groapa, iar cînd a terminat, în loc să-l omoare, cum era de aşteptat, l-au eliberat. Frankétienne înţelege că nici n-are cum să-i ducă mintea la altceva în lumea pe care o fac după mintea aia a lor :

« Actul de a scrie în tradiţia dictatorială din Haiti este perceput ca un act subversiv. Dar nu m-a prigonit nimeni pentru scrierile mele. La ce bun să persecuţi un scriitor fără public ? Aici nu există cititori, 80 % dintre locuitori sînt analfabeţi. Oralitatea e subversivă. »

Omul scrie, pictează, cîntă – « deci exist », spune el. Preţ de 32 de ani (din 1972 pînă în 2004), nici un editor occidental n-a vrut să-l tipărească fiindcă nu reuşea să creadă că pot ieşi noi concepte estetice şi literare din capul unui haitian. Cînd, în fine, s-au dat pe brazdă, editorii au binevoit să uite oralitatea predominantă în Haiti şi l-au exaltat pe Frankétienne. Care îi previne însă :

« Totuşi, acel Haiti e indispensabil. Acel Haiti haotic şi dezmăţat, condamnat să trăiască şi să moară. Haosul e viaţa. N-aş fi putut niciodată să trăiesc în Elveţia. »

Apud Aurélia Jakmakejian, Livres Hebdo,
nr. 554, 23 aprilie 2004, p. 138