De unde vine mirosul ăsta insuportabil de ridicol, grotesc şi penibil care te trăsneşte de cum deschizi televizorul ? Eurobarometrul susţine chipurile că mai bine de 80 % din populaţia noastră se uită mult la tele, vreo patru ore şi ceva pe zi. Dacă socotesc cît mă uit eu la cutie, aflu că trebuie să fie unii care mă compensează sever, cu vreo 15-20 de ore. Dacă judec după ce-mi spun alţii că urmăresc pe micul ecran, obţin poza unei exasperări absolute, care şi-a găsit şi remediul potrivit în desprinderea de oribilul contingent economic, social şi politic. Prin urmare, duhoarea vine tocmai de la acest contingent, adică de la viaţa noastră, boscorodită ore şi ore de-a rîndul ca de pe Marte, adică prea tîrziu şi prea de departe ca să mai păstreze un sîmbure de real. Distanţa de adevăr, atît de mare în spaţiu şi timp, e tocmai factorul de putrezire căruia-i datorăm izul infect, sila care ne mută nasul.
De la stadiul ăsta încolo n-a mai rămas, e limpede, decît chimia. Cu fizica şi cu metafizica s-a isprăvit. Ambele se ocupă de corpuri mari sau imense, pe cînd chimia, cu elementarul ei, pare mult mai adecvată pentru transformările mici, tăcute, ireversibile pe care le trăim. Unii « factori responsabili » se prefac şi acum că nu înţeleg, dau din cap miraţi, cască ochi uluiţi sau clipesc rar, jucînd o linişte care nu e a lor, dar a devenit a noastră de cîtva timp. Pentru că noi am înţeles. Şi nu doar ce lepre sînt ei, asta era clar de mult. Ci chiar şi profunda lor incompetenţă vitală. Ei nu ştiu lucruri elementare : habar n-au, de pildă, că nu poţi să opreşti după o jumătate de oră cuptorul în care se coace cozonacul fără să găseşti la urmă în tavă un boţ de nemîncat ; nu poţi să opreşti o naştere după ce s-a declanşat ca să te duci puţin pînă la Piteşti decît riscînd serios viaţa mamei şi a fătului, aproape cu garanţia că vei întîlni cadavre la întoarcere ; nu poţi opri fermentarea unui vin decît cu procedee şi substanţe care fac lichidul final discutabil pînă la jalnic ; nu poţi opri o explozie pe care ai pregătit-o doar fiindcă îţi înfigi adînc degetele în urechi etc.
Din asemenea motive simple, şi nu din cine ştie ce raţiuni complexe, conspiraţii şi aberaţii care mai de care mai pretenţioase, noi, cei competenţi vital, sîntem foarte liniştiţi. Putrescibili şi fericiţi. Ştim că s-a terminat. Seara, e drept, zappăm cîteva minute pe canalele care aveau cîndva o vagă priză la real. Dar ele put acum atît de rău, că nici cu masca de gaze bine fixată nu pricepem de ce ar trebui să ne sacrificăm agonia holbîndu-ne la ele. Aşa că ne mutăm pe canalele care ne acompaniază sfîrşitul cumsecade, cu filme, cu muzică şi balet de calitate. Ce să-i faci, în secolul XXI şi muribunzii au devenit exigenţi. Şi tot sigur e că din putrefacţia noastră nu vom ţîşni în picioare la primul fluier, odihniţi şi dispuşi să fim mîine şoimi, pionieri, pui de lei. Noi ne vom continua ciclul liniştit de carbon, azot, oxigen, hidrogen…