Confruntaţi cu înşelăciunea înşelătoare înşelată, localnicii sînt perplecşi : « Ce-o fi vrînd Băsescu cu aiurările lui ?! » Uzaţi pînă la măduvă de ruinătoarea ruină a ruinei, se îngrozesc de ce ar putea totuşi urma : « Oare ce mai au ăştia de gînd ?! » Mai nimic şi unul, şi ceilalţi. Toţi minusculi actori într-o largă şi moale operaţiune de adunare de probe justificative, de motive şi pretexte care să poată fi însăilate la un moment dat în fundalul tabloului unei eventuale schimbări. Plus o mobilare a timpului, o ocupare a spiritului cu clasicul nimic irelevant al funcţionărilor răsăritene, acelea în care vremea vieţii nu a fost niciodată o miză, acelea în care numai spaţiul contează, ca acum 200, 500 sau 1000 de ani.
Dacă o fi ceva nou, parcă ar fi din specia neruşinării neruşinate a lipsei de ruşine sau din aceea a sfidării sfidătoare cu sfidarea pre sfidare călcînd. Adică un fel de anticameră a morţii – asta dacă acceptăm că viaţa are rost atunci cînd se aşază pe valori consimţite, iar anularea acestora echivalează cu atmosfera de cimitir. Priveghiul acesta de capelă face deci bună figură de anticameră.
Singurul lucru de care s-ar bucura grozav « populaţia » de pe la noi ar fi să înceteze excesul de zel : e inutil, şi deci ridicol la culme, să umpli media de isterii împotriva preşedintelui şi a guvernării, pe care nu mai dă nimeni, de foarte multă vreme, nici cît o marjă de eroare ; e inutil, şi deci penibil, să te mai oboseşti cu dezvăluiri, stenograme şi interceptări, başca anchete şi condamnări, într-un loc copleşit de ficţiune, în care o nouă ficţiune nu mai interesează pe nimeni, Deci, cum justificările există deja de ani de zile, programata « furie populară » ar putea fi înlocuită cu succes şi în spirit de economie cu o reprogramare amabilă a filmelor cu Stan şi Bran. Sau a Dallas-ului, cîteva episoade pe zi. Sau cu mira – pînă la noi ordine.